Cu multă tehnică pe scenă, cu chemarea de a povesti oamenilor despre noi şi lumea în care trăim, când mai admirată când mai criticată, aveam impresia că o stăpânim.  Cu cinism uneori, din partea celor cu spiritul critic mai dezvoltat mai apăreau  şi frânturi de gândire melancolică. Şi scepticismul. Staţi măi, că nu-i chiar aşa! Nu pleacă omul de la teatru direct în paradis. Nu mă întind cu vorba  dar e limpede că omul contemporan căzut în idolatrie, în iubire de sine, simţea totuşi, în aer plutind îndoiala. Frica. Prea ne era bine....Ba nu ziceau inovatorii de ocazie, să fim încrezători în  spiritul civic. Stima de sine era aproape de aroganţă şi înfumurare.....De când cu pandemia, cu molima care ne-a băgat în casă lăsându-ne doar o vizetă de comunicare, şi aia virtuală, aceiaşi deştepţi cântă prohodul. Nu vorbesc atât cât ar trebui despre schimbarea de după, despre scuturarea mondială suferită de omenirea globalizată, ci mai degrabă despre un sentiment al inutilităţii. La ce bun, aia, ailaltă, şi mai ales artele, cât pe ce să redevină ce odată se numeau luxoase inutilităţi.

Ce alimentează această gândire paradoxală e  nu atât depresia  statului în casă cât poate soluţiile -surogat găsite pe moment, soluţiile de avarie care le-au înlocuit pe cele reale. Ideea că se poate şi aşa. Ei bine nu se poate. O carte, un spectacol, un album, un concert on line sau marile Opere deschise tuturor sunt  acum la categoria  exerciţii impuse. E varianta- forţă majoră, iar sentimentul frustrării e resimţit şi mai acut din cauza restricţiei accesului la paternul de bază. Chiar şi în cazul lecturilor, parcă altfel era când odinioară în iureşul treburilor cotidiene se strecura în program şi timpul unei lecturi mult aşteptate. Şi percepţia era alta şi bucuria intelectuală mai mare, anticipată fiind  de actul de voinţă care a făcut-o posibilă.

Şi mai grea e însă lupta cu ideea că omenirea, lumea contemporană atât de avansată în cuceriri pe toate planurile a ajuns îngenuncheată de un virus, unul mic şi afurisit, un drăcuşor căruia ştiinţa medicală nu-i poate iată, veni de hac. Desigur există încă pe lume boli incurabile care răpun vieţi în ciuda faptului că spitalele în cele mai teribile avanposturi arată ca în filmele SF, dar parcă nimic nu a zguduit gândirea omenirii super evoluate ca acest nevăzut duşman numit accident mondial epidemiologic. Se va scrie despre asta ! Prin plasa neputinţei atâtor inteligenţe  se strecoară firesc şi scenariile. Se va scrie, se va vorbi, se va cânta şi despre asta ! Despre nevoia de a găsi explicaţii unei împotmoliri generale , fiindcă da, e aproape imposibil de conceput că omenirea contemporană  care uimeşte în fiecare zi cu progresele ei, se dovedeşte acum neputincioasă şi se bâlbâie în faţa acestei ameninţări. Pe de altă parte faptul că ne apărăm de virus  ca pe vremea ciumei, stând în izolare, spune multe, arătându-ne goi în faţa destinului ca pe vremea teatrului antic. Auzim că cele mai citite cărţi sunt cele despre pandemii, cu sau fără valoare simbolică. Ciuma lui Camus, Decameronul lui Boccaccio, Dragoste în vremea holerei de Marquez. Că un roman, un thriller considerat nerealist, despre o pandemie, respins în 2005 e pe cale să devină best seller în Anglia ( Lockdown de Peter May). Cum va arăta în pagini de carte episodul covid  19 ? Se va scrie despre slăbiciunea fiinţei umane, despre neputinţa în faţa neprevăzutului trecut deja de unii la capitolul ̎planificat ̎? Pentru cei cu simţurile nealterate de teoriile cunoaşterii imposibile, pentru cei naivi, însă,  niciodată evidenţa n-a fost atât de brutală repunând  în chestiune însăşi puterea minţii şi a omului de a gestiona catastrofele. Au mai fost şi altele, au mai pus în dificultate gândirea umană  dar ce se întâmplă acum cu această pandemie care mătură globul de la un capăt la altul pare paralizantă şi pentru creierele cele mai evoluate în care ne pusesem speranţa. Cu adevărat viaţa bate filmul, literatura, arta în general. Mi-aş dori să citesc despre această epocă mai ales mărturii, pagini de jurnal. Şi , să văd, de ce nu, piese -document.

Iar în faţa unei întrebări filozofice de tipul „ce-i rămâne omului de făcut, acum?“  să ne ferim să răspundem cu sloganuri despre regăsirea de sine, despre  resorturile intime ale vieţii. E util să ne mai întrebăm? Cu luciditate, cu umilinţă, cu teamă faţă de ce vom descoperi , poate că da.

M-am gândit la toate astea revăzând spectacolul Sonnets , recent difuzat la finalul ediţiei online a Festivalului internaţional Shakespeare. O replică estetică la urâţeniile, dar şi frumuseţile lumii pe care un mare renascentist luat ca reper de un mare stilist contemporan - Robert (Bob) Wilson - au produs-o fiecare la şi pentru timpul său.