Este fundamentat pe un scenariu dramatic semnat de Silviu Purcărete care, pesemne, plăcându-i foarte tare o scriere kabuki din secolul al IV lea, datorată lui Tsuruya Nanboku al IV lea,  a dorit să o rescrie şi să o repagineze de aşa manieră încât să corespundă aşteptărilor şi gusturilor spectatorului european de astăzi.

O spun încă din primele rânduri ale cronicii. Rescrierea este una extrem de sugubeaţă fiindcă Purcărete păstrează ori simulează a păstra matricea japoneză, se joacă de-a teatrul kabuki, îl contaminează hâtru, parodic, controlat, cu forme de teatru popular românesc (vedem în spectacol o scurtă secvenţă de ţurcă), ia prieteneşte în răspăr brechtianismul, mimând ironic distanţările despre care s-au scris până azi zeci şi sute de pagini mai mult sau mai puţin în cunoştinţă de cauză.

Cred sau îmi place să cred, căci astfel îmi pot îngădui eu însumi să trec cu vederea mai fără mustrări de „conştiinţă critică”, vorba lui Georges Poulet, micile erori, ambiguităţi, neclarităţi ale felului în care se organizează povestirea, că pentru Silviu Purcărete nu succesiunea de istorioare amoroase, de moravuri, de crime în serie, cu suspansuri vag poliţiste, încă şi mai vag concentrate pe lupta dintre buni (puţini) şi răi (covârşitori de mulţi şi comici deopotrivă), ori expunerea marilor dureri, încercări, nedreptăţi ale vieţii contează. Nu de data asta.


Dacă ele ar fi fost aici, în acest spectacol de maximă importanţă, cred că scenaristul şi regizorul ar fi fost niţeluş mai dornic să clarifice cu un plus de limpezime şi fermitate axele temporale pe care se construiesc două poveşti ce ajung, la un moment dat, să se completeze.  Mai întâi povestea lui Seigen, stareţul unui templu care se îndrăgosteşte de tânărul său discipol, Shiragiku. Cei doi sunt descoperiţi, puşi la zid, goniţi din templu, drept pentru care amândoi hotărăsc să se sinucidă. Pe urmă povestea lui Sheigen şi a prinţesei Sakura în care fostul stareţ, devenit simplu preot, ajunge să se îndrăgostească şaptesprezece ani mai târziu de cea care avea să devină prinţesa decăzută fiindcă identifică în ea reîncarnarea lui Shiragiku.

Purcărete mai deschide în cele două ore şi jumătate cât durează spectacolul  încă vreo câteva ferestre astfel încât acţiunile principale sunt completate, comentate, luate în răspăr, ironizate, relativizate  în şi cu penită fină.

Ce doreşte la urma urmei Purcărete? Care sunt ambiţiile regizorului şi ale colaboratorilor să fideli, adică scenograful Dragoş Buhagiar şi compozitorul de muzică de scenă Vasile Şirli? La ce efort se înhamă aproape întreaga trupă de care dispune la ora actuală Secţia română a Teatrului Naţional „Radu Stanca”  din Sibiu, de ce unii actori joacă unul, două, trei sau chiar mai multe roluri în travesti, de ce alţii au învăţat să cânte nu doar cu vocea (armonizările de sunete sunt, după părerea mea, perfecte, meritul, încă unul, al lui Vasile Şirli), ci şi la instrumente tradiţionale japoneze în mijlocul cărora apare saxofonul , la fel de pe  neaşteptate cum apar printre costumele suave, printre kimonourile înflorate ca nişte cireşi la vreme de mai, sumanele ciobanilor din, să zicem, zona folclorică a Sibiului?

Marea victorie a creatorilor spectacolului Povestea prinţesei deocheate constă în faptul că s-a realizat pe scenă o superbă, a formidabilă sinestezie. Un amestec de actorie, imagine, cântec şi culoare, o bucurie, o slăvire a multiplelor forme în care  fiinţează şi se exprimă teatrul.

Sigur, cei care sunt familiarizaţi cu „principiile poeticii teatrale” ale lui Silviu Purcărete (parcă şi îl văd pe regizor strâmbând din nas citind astfel de sintagme pompoase, fals clasicizate, prin exces de uz devidate de semnificaţii reale), vor recunoaşte prezenţa câtorva unei întregi pleiade de elemente recurente. Oameni în costume cu sacouri la două rânduri de nasturi, cu ochelari, cu bastoane şi cu valize, grupuri umane care acţionează de parcă s-ar fi transformat într-un imens corp impecabil sudat, fiinţe dominatoare, tăcute, aparent ameninţătoarea şi, cu toate acestea, delicat gingaşe, asemene celor jucată de Cristian Stanca (Doamne, şi ce costume superbe a creat pentru acest actor fetiş al lui Purcărete scenograful Dragoş Buhagiar!).

Performanţa actoricească este una de grup şi cu toate acestea nu pot trece nemenţionate aparte cele ale Ofeliei Popii (distribuită în vreo trei sau patru roluri), Iustinian Turcu (în prinţesa Sakura), Dana Taloş (un preot decăzut la condiţia de gangster), Adrian Matioc (impecabil, fără nedorite ocheade la public în Doamna scofâlcită), Diana Văcaru-Lazăr (povestitor, crainic şi alter-ego de regizor, deopotrivă), Diana Fufezan, Adrian Neacşu (doamna Oju), Mariana Mihu, Veronica Popescu, Vlad Robaş şi enumerarea ar putea continua nestingherită deoarece meritele fiecărui component al trupei sunt considerabile, demne de toată lauda.  

 Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu  POVESTEA PRINŢESEI DEOCHEATE; Scenariu original de Silviu Purcărete, inspirat din Sakura Hime Azuma Bunshô, de Tsuruya Nanboku al IV-lea; Traducerea din limba engleză: Eugen Gyemant; Regia: Silviu Purcărete; Scenografia: Dragoş Buhagiar; Muzica originală: Vasile Şirli; Asistenţi regie: Eugen Gyemant, Sanda Anastasof; Asistent scenografie: Iuliana Gherghescu; Face designer: Minela Popa; Make-up: Elena Vlad, Corina Predescu, Alexandra Spătărelu; Consultant artistic: Kazuyoshi Tomita; Manager proiect: Claudia Domnicar; Cu: Ofelia Popii, Iustinian Turcu, Dana Taloş, Adrian Matioc, Diana Văcaru Lazăr, Cristian Stanca, Diana Fufezan, Raluca Iani, Mariana Mihu, Adrian Neacşu, Pali Vecsei, Vlad Robaş, Veronica Popescu, Cristina Stoleriu, Alexandru Malaicu, Codruţa Vasiu, Serenela Mureşan, Johanna Adam, Cristina Ragos, Cendana Trifan, Oana Marin, Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif, Fabiola Petri, Gabriela Pîrliţeanu, Ioana Cosma, Cristina Blaga, Ştefania Marola, Eduard Pătraşcu, Mihai Coman, Viorel Raţă, Liviu Vlad, Cătălin Neghină, Ştefan Tunsoiu, Andrei Gîlcescu, Alin Turcu; Data reprezentaţiei 10 iunie 2018.