Mă pregăteam să aştern pe hârtie sau, mă rog, pe ecranul computerului, gândurile despre Scrisorile despre teatru ale lui Giorgio Strehler, o carte fără doar şi poate nu doar utilă, nu numai importantă, nu doar fundamentală, carte a cărei apariţie în limba română graţie eforturilor editurii Nemira şi a criticului de teatru Alice Georgescu, autoarea unei traduceri fără cusur, este o sărbătoare, dar vreme de câteva minute bune am fost în imposibilitatea găsirii frazei de început. M-am ridicat de la birou, dornic să fac câţiva paşi prin casă, doar-doar va interveni declicul salvator.

Undeva, în apropiere, mi-au atras atenţia alte câteva cărţi recent primite ori cumpărate care îşi aşteaptă rândul la lectură, poate chiar la comentare. Am ales la întâmplare una dintre ele, am deschis-o, iar ochii mi-au căzut peste spusele unei regizoare din tânăra generaţie care afirma senin şi cu nedisimulată infatuare că „niciodată nu mă întreb ce a vrut să spună autorul” şi că vorbele acestuia nu sunt decât un pretext minimal în vederea a ceea ce aş numi „autoexprimare”. În absenţa căreia, admit, nu există nici regie, nici teatru adevărat şi înnoit.

Gândul m-a dus instantaneu la una dintre cele mai lungi şi mai pline de substanţă scrisori din cartea apărută la Nemira. O scrisoare datată 10 aprilie 1974, adresată de Giorgio Strehler unuia dintre cei mai preţuiţi şi mai apropiaţi prieteni ai săi. Adresantul se numea Roberto de Monticelli. De profesie critic de teatru. E vorba despre o scrisoare-confesiune, dar şi despre o scrisoare de tip eseu, un text în care Strehler rezumă mai toate gândurile sale despre teatru, despre profesia de regizor, despre misiunea acestuia, despre sensul conceptului de regie, despre relaţia pe care directorul de scenă o instituie cu textul de teatrul şi despre ce este cu adevărat acesta, despre cât de bun este actorul italian din acea vreme, dar şi despre faptul că nu ajunge să fie bun, ci trebuie să fie şi contemporan.

Stârnit de afirmaţiile regizoarei noastre, am căutat înfrigurat un fragment pe care îl subliniasem. Cel în care, după ce se întreabă, stimulat de polemica iscată în 1974 de regizorul Orazio Costa, ce este regia şi rezumă situaţia oarecum contradictorie în conformitate cu care  „regia este un fapt critic” adică „lectura critică, a textului, prin intermediul formei spectacolului şi a mijloacelor sale” dar şi „un fapt arbitrar ca o lectură subiectiv acritică”, Giorgio Strehler enunţă un fapt esenţial. Şi anume că „un text nu este ceea ce am dori să fie, e ceea ce e. A descoperi acest ceea ce e este prima sarcină a regizorului, chiar şi dincolo de mode, de falsele interpretări anterioare, de uzanţe”. De aici încolo începe interpretarea.

Autodefinindu-se în primul rând interpret,  adică „cineva care face meseria de interpret şi care are de-a face şi cu arta, care interpretează nu doar cu meserie, ci şi cu intuiţie şi sensibilitate”, care „scrie peste cuvintele altora”, Giorgio Strehler spune totul. Sau aproape totul despre regizorul, despre regizorul care a fost. Mai că aş spune că dă o admirabilă lecţie de teatru, de modestie, de viaţă, o viaţă de om potrivit care şi-a căutat mereu locul potrivit. Care, cu oarecare intermitenţe, intermitenţe cauzate de imixtiunea politicului şi a administrativului în viaţa lui Piccolo Teatro, un monument de teatru pe care l-a creat şi condus spre glorie, a fost exact acest Piccolo Teatro. Afirm că aş spune că Strehler dă lecţii dacă nu mi-ar plăcea şi nu aş crede atât de mult într-o zicere a lui Constantin Noica în conformitate cu care lecţiile nu se dau, ci se primesc.

Iată de ce mi se pare că nu întâmplător volumul de Scrisori despre teatru al lui Giorgio Strehler începe cu textul unei scrisori pe care marele regizor i-a adresat-o în ianuarie 1950 lui Ivo Chiesa, unul dintre fondatorii celebrei reviste de teatru Sipario. Scrisoarea a fost concepută de semnatarul ei pentru a da expresie şi a se scuza despre neputinţa de a-şi îndeplini făgăduiala de a pune la dispoziţia periodicului menţionat eseul promis despre Jacques Copeau –„l-am iubit pe Jacques Copeau fără să-i fi văzut niciun spectacol niciodată”- şi despre Charles Dullin. Eseul a fost în realitate scris, e tocmai scrisoarea în cauză şi a fost publicat ca atare de redacţia revistei. Eseul surprinde extraordinar personalitatea creatoare a celor doi regizori francezi, de abia dispăruţi, dimensiunea lor complexă şi complementară de oameni şi de creatori. Fapt cum nu se poate mai important acest aliaj, această alianţă dintre creaţie şi umanitate în absenţa cărora nu poate să existe artă adevărată. Oricât de creatoare ţi-ar fi personalitatea, oricât de multe idei ar avea nu te poţi adresa oamenilor dacă eşti defectiv de umanitate. Această umanitate îşi face simţită prezenţa în mai fiecare scrisoare a lui Strehler.

Sigur că are dreptate Giovanni Ribonni, semnatarul prefeţei italieneşti a cărţii, atunci când împarte epistolarul lui Strehler în scrisori- confesiune, scrisori-eseu, scrisori-jurnal. Cu observaţia că unele aparţin doar unei singure categorii, iar altele sunt lesne transferabile dintr-un capitol, dintr-o categorie în alta. Mă gândesc îndeosebi la textele adresate criticilor Ivo Chiesa şi Roberto Monticelli. Celor trei categorii le-aş adăuga o a patra pe care aş numi-o scrisorile-revoltă. Plasez aici, desigur, textele în care Giorgio Strehler dă expresie mâhnirilor şi mâniilor sale în raport cu autorităţile milaneze care i-au pus la îndoială prea frecvent şi prea fără ruşine cinstea şi buna credinţă. În aceeaşi categorie intră însă şi scrisoarea datată 4 noiembrie 1997, scrisoare Către Instituţiile Statului în care marele artist abordează problema culturii şi indiferenţa faţă de aceasta. O scrisoare valabilă şi azi pentru situaţia din România.

În toate cele trei sau, mă rog, patru categorii de scrisori transpare ceea ce, în Prefaţa la ediţia în limba română, Alice Georgescu defineşte drept „omenia caldă, sensibilă, atentă a unui om/bărbat/artist care ştie să fie şi hotărât, şi tăios, şi dur, şi crud chiar, mereu histrion şi mereu autentic, el însuşi teatru viu, în viaţă, pe scenă şi lângă scenă, şi în acelaşi timp esenţă umană în stare pură, necontrafăcută şi vulnerabilă- tot aşa; în viaţă, pe scenă şi pe lângă scenă”.

Redactorul de carte Monica Andronescu a avut excelenta idee de a completa versiunea în limba română a Scrisorilor despre teatru cu un foarte bun interviu cu regizorul Alexandru Darie. Elevul de departe al lui Strehler pe care îl ştiu a fi fost astfel încă din tinereţea în care nu îi văzuse, graţie lui Dinu Cernescu, decât câteva spectacole înregistrate pe casete, dar şi după ce l-a cucerit cu neuitatul lui spectacol cu Poveste de iarnă. Spusele lui Alexandru Darie o confirmă pe Alice Georgescu, completează şi întăresc imaginea de om al teatrului viu pe care ne-o lasă despre Giorgio Strehler lectura Scrisorilor sale despre teatru.

Giorgio Strehler- SCRISORI DESPRE TEATRU; Traducerea din limba italiană, note şi cuvânt înainte : Alice Georgescu; Ediţie îngrijtă de Stella Casiraghi; Prefaţa; Giovanni Raboni; Postfaţă: Monica Andronescu în dialog cu Alexandru Darie; Editura Nemira, Bucureşti, 2015