Franceza şi româna au făcut un cuplu inedit în acest spectacol jucat în spaţiul intim al Théâtre de l’Orme, înfiinţat la Paris în 2002 de pasionatul şi pasionantul regizor român Lauremţiu Azimoară. Secvenţele-monolog  din viaţa prostituatei  au fost performate în franceză, în alternanţă cu melodii celebre româneşti  - « Cine iubeşte şi lasă », « Mi-am pus busuioc în păr »  - interpretate de actriţă pe limba Mariei Tănase.

Am ieşit cu o impresie tonifiantă, alimentată pe mai multe planuri. În acelaşi timp am ieşit cu o impresie de potenţial generos, care ar merita încă explorat.

Trebuie spus din capul locului că, la Paris, oferta de spectacole pe seară este halucinantă, jucîndu-se în acelaşi timp cîteva sute de piese, care-şi caută publicul într-o concurenţă acerbă, la scenă deschisă. Geniale sunt doar cîteva, le numeri pe degetele de la o mînă. Onorabile sunt cîteva zeci, neinteresante o imensă majoritate. Dar cum (şi) teatrul e o afacere de gust, diversitatea gusturilor într-o mare capitală europeană rămîne, alături de încrederea în talentul personal, un capital de pornire.

Să vrei să te produci la Paris ca artist independent cu o producţie proprie e un miraj dar şi un motor în sine: pentru artiştii lumii Parisul e scena prin excelenţă. Este vorba nu mai puţin de o provocare concretă, logistică şi financiară: ce sală îţi permiţi să închiriezi, ce buget de comunicare ai pentru a face cunoscută piesa ta şi a atrage publicul în hăţişul de oferte, ce investiţie minimă în costurile de producţie eşti capabil să pui în ecuaţie. Rămîne la fel de adevărat că Parisul este locul unde există public pentru orice, dar tot trebuie să ai ştiinţa/reţeaua necesară pentru a ajunge la acest public. Una peste alta nu e imposibil, mai ales dacă îţi permiţi să ai în primul rînd drept obiectiv exprimarea artistică şi nu, cu orice preţ, profitul financiar.

A juca la Paris : un pariu personal  

Marcela Motoc Aguessy a făcut acest pariu. Actriţa trăieşte la Paris din 2002, după ce în România a jucat şi a fost angajată la teatrul Bulandra, fiind absolventă de ATF în 1996, la clasa profesorilor Olga Tudorache şi Adrian Pintea. Anul trecut s-a îndrăgostit de piesa Liei Bugnar « Fata curcubeu » şi a îndrăznit să vrea să o producă şi să o joace acolo unde a ales să trăiască, la Paris.

 « Spectacolul "La fille de l'Arc-en-ciel" a fost o idee spontană. Îmi place textul la nebunie, mi-a povestit actriţa. I-am propus Liei sa îl lucreze cu mine şi să încerc să îl joc la Paris: am făcut drumuri dus-întors la Bucureşti şi l-am lucrat în vara trecută. Am închiriat Teatrul de l'Orme şi am demarat

Spectacolul s-a jucat între 22 februarie şi 10 martie 2013 la Teatrul de l’Orme, în arondismentul 19 al Parisului, cartier în care au locuit cîndva Jacques Brel şi Edith Piaf. «Publicul a fost mai greu de adus căci e un teatru care nu are publicul lui, a trebuit să ne facem publicitate singure, prin FB, din gură în gură, prin prieteni. Am colaborat,  pe partea de comunicare, şi cu ICR Paris  » mi-a mărturisit Marcela Aguessy.

Pe 1 martie, sala de aproximativ 50 de locuri a fost plină – români, francezi – şi în mod vizibil a vibrat la subiectul nu neapărat original, mai ales într-un spaţiu cultural care a dat-o pe Edith Piaf şi, în timp, a creat nenumărate varaţiuni  stilistice – din punct de vedere  teatral, cinematografic, muzical – pe tema  « scene din viaţa unei prostituate ».  

Deşi articularea cam mecanică monolog-cântec-monolog-cîntec  a  indus o undă de artificial –în orice caz  « cusăturile » s-au văzut -  spectacolul a ştiut să fie autentic, poate chiar în aspecte de nebănuit.  

Marcela Aguessy are o plasticitate  fluentă a rolului, o bună aderenţă la partitura care mizează cînd pe forţa evocării, când pe emoţia melosului.  Participi la accentele dramatice – evocarea accidentului surorii gemene - respiri în ritmul în care actriţa înghite bucăţi de cartof fiert, întrevezi  subtilul amestec de lumini şi umbre – scene de film pe ecran şi  în acelaşi timp gesturile femeii şi ale clientului ei pe ultimul scaun al cinematografului.  

Interpretativ, mi-a plăcut mai puţin alegerea (de clişeu) a pesonajului -prostituată-care-pe-masură-ce-bea-vorbeşte-evident-ca-un-betiv. Tehnic, dificultatea interpretativă e poate de apreciat când trebuie să faci pe beţivul în mod veridic, dar estetic, provocarea de a construi personajul « normal », în afara acestui clişeu, ar fi ridicat spectacolul /interpretarea cu o treaptă.

Visez la roluri în care, deşi personajul urlă, actorul îngînă, deşi personajul e beat, în beţia lui actorul e treaz.

Dezinvoltura ca artă sau virtuozitatea unei muzician –rom la Paris

Lăsaţi-mă să vă povestesc însă şi despre formidabila şi neaşteptata undă de graţie pe care au dat-o spectacolului intervenţiile acordeonistului.

Pe acordeonistul Gabriel Androne, muzician de etnie romă, Marcela Aguessy l-a găsit la Paris, unde face, cu uşurinţă şi talent, ce ştie cel mai bine să facă : cîntă la "Chez Louisette" - "la dernière guinguette de Paris" – adică un bistrot tradiţional specializat în şansonete şi mîncăruri populare, situat în cartierul Saint –Ouen, celebru pentru  piaţa sa de vechituri, le  marché aux puces.  

Articularea piesei La fille de l'Arc en ciel vrea ca, de fiecare dată pe final de monolog şi secvenţă narativă, vocea instrumentului să înceapă să se audă, mai întîi discret apoi din ce în ce mai afirmat, introducând şi ilustrînd melodiile interpretate de actriţă.

Spectacol total : retras într-o parte a scenei, într-o penumbră …la vedere,  acordeonistul Gabriel Androne  îşi începea fiecare moment cu o mândrie fără rest pe chip, cu un fel de veneraţie totală faţă de artista care cânta « cine iubeşte şi lasă », cu o aură de mulţumire netrucată, a siguranţei de artist autentic, conştient de valoarea lui în clipă.

Odată momentul muzical încheiat, muzicianul îşi vedea de ale lui, ca şi cum nu s-ar fi aflat pe scenă, ca şi cum un paravan l-ar fi ascuns deodată spectatorilor, privitori la doi paşi. Numai că spectatorii vedeau tot, cum îşi aranjează tandru acordeonul, cum îi încheie burduful, cum se foieşte,  şi mai ales cum, în timp ce actriţa îşi vede mai departe de monologul ei,  îi « dă lecţii » celuilalt muzician-rom, aşezat lângă el, neştiutor încă ai timpilor de intervenţie, pregătindu-l probabil pentru o reprezentaţie viitoare la care el va fi lipsit.

Lecţia unui virtuoz-muzician-ţigan la Paris, autor involuntar al unui delicios performance în direct : autentic, dezinvolt, nu numai că n-a ştirbit cu nimic farmecul poveştii nefericite, ci i-a dat o nesperată lejeritate, ca şi cum trebuia ca viaţa să ne ne amintească pe loc că nenorocirile sunt, dincolo de patetic, suportabile doar în artă.

Văzut la Paris, spectacolul La fille de l’arc en ciel, scris şi regizat de Lia Bugnar, tradus, interpretat şi produs de Marcela Motoc Aguessy, acompaniată de acordeonistul Gabriel Androne,  mi-a revelat şi un alt aspect care ţine de oferta  culturii române dincolo de graniţele ei : melosul  vechilor cîntece româneşti face parte din acele elemente care au un intens potenţial poetic  şi o încărcătură sporită de autenticitate, prea puţin exploatate totuşi de creatorii în căutare de recunoaştere şi de  originalitate pe scenele lumii. Contează evident dozajul acestor elemente, rafinamentul reinterpretării lor, sublimarea …Şi, chiar dacă nu putem fi geniali în fiecare zi, atinşi de graţie le fiecare idee de spectacol, putem totuşi vorbi lumii dintr-o perspectivă din care alţii n-aveau cum să o facă.

Pe scenele lumii, şi mai ales într-o capitală europeană saturată de oferte artistice, original nu mai este sinonim cu nou, ci cu autentic.

Actriţa Marcela Motoc Aguessy a absolvit ATF în 1996, la clasa profesorilor Olga Tudorache şi Adrian Pintea. A fost distinsă cu premiul de interpretare pentru rolul Violetei din scurtmetrajul franco-spaniol « Violeta, la courtisane », regizat de David Casals-Roma. La Teatrul Bulandra a jucat în piese regizate de Lia Bugnar, Tudor Mărăscu, Cătălina Buzoianu, Adrian Pintea, Elie Malka, Tompa Gabor. Din 2002 trăieşte şi lucrează la Paris.