Mariana Mihuţ despre O scrisoare pierdută în regia lui Liviu Ciulei

TVR va difuza sâmbătă seara pe canalul 1, la ora 21, 10, un mare spectacol. Cel cu O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Preluare de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti. Unul dintre primele spectacole de televiziune înregistrat color, chiar înainte ca televiziunea în culori să devină o realitate în România.

În cartea mea CU ŞI DESPRE MARIANA MIHUŢ, figurează un întreg capitol dedicat excepţionalei colaborări dintre marea actriţă Mariana Mihuţ şi inegalabilul Liviu Ciulei. Pentru respectivul capitol am ales drept moto câteva cuvinte scrise de Liviu Ciulei pe un bilet trimis protagonistei cărţiiŢ

           „Cu dragoste şi cu admiraţie, te-am silit să iei drumul cel mai greu şi ai izbutit din plin”

Reproduc mai jos fragmentul de discuţie avut cu d-na Mariana Mihuţ despre spectacolul  cu piesa O scrisoare pierdută.

-Doamna Mihut, ajungem la Scrisoarea pierdută. Tot în regia lui Liviu Ciulei.

-Spectacolul acesta a avut premiera, dacă nu mă înşel, în 1972, însă eu şi Victor am intrat în distribuţie doar în 1979. În 1977, la cutremur, a murit Toma Caragiu, interpretul lui Ştefan Tipătescu. Victor a fost rugat să îl înlocuiască….

“A fost o propunere pe care am primit-o cu mare entuziasm. Toma Caragiu se prăpădise din nefericire şi Liviu mi-a propus mie rolul. M-am bucurat de acest rol. Tot timpul am suferit că piesele lui Caragiale au ajuns un subiect de competiţie între teatre, în privinţa gagurilor. Cu cât se făceau gaguri mai multe şi mai trăsnite, cu atât montarea era mai deosebită. Se uita esenţa personajelor, se uita profunzimea lor, totul se petrecea la suprafaţă. Ce gaguri noi să mai aducem! Asta era important!. Am avut ocazia să joc un tânăr îndrăgostit de o femeie căsătorită pe care o iubeşte sincer. Tipătescu trăieşte deliciile unui amor subversiv, neoficial, intră în panică atunci când situaţia este pe cale să fie deconspirată şi acţionează în consecinţă. E în stare să facă orice ca să nu îşi piardă iubita. Am jucat personajul nu ca un creator de gag, de personaj comic, ci cu sinceritate, cu credinţă în dragostea lui pentru Zoe. Motivaţia lui Tipătescu de a deveni prefect stă în faptul că el vrea să fie alături de femeia iubită. Zoe e, de fapt, motorul întregii acţiuni, ea manipulează totul N-ai cum să nu-ţi pierzi minţile, cu atât mai mult cu cât Zoe era chiar Mariana”.

Victor Rebengiuc in Simona Chiţan, Mihaela Michailov-Victor Rebengiuc-Omul şi actorul-, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

­-Era vorba şi despre un turneu programat în  Statele Unite. Regula era că, obligatoriu, într-un turneu peste hotare să fie prezentat şi un spectacol cu o piesă românească. Nu se putea prezenta orice fel de piesă, nu se putea pleca cu orice fel de spectacol. Toată lumea s-a gândit la Scrisoarea pierdută. Iniţial s-a făcut apel la Rodica Tapalagă, cea care o interpretase pe Zoe în spectacolul din 1972.

­-Rodica Tapalagă revenise deja la Bulandra, după periplul ei la Teatrul Mic?

-Nu, nu revenise, dar lucrul acesta nu reprezenta un impediment. Din câte ştiu, Rodica n-a mai vrut să joace. Era atât de legată de varianta cu Toma încât n-a mai putut să reia această experienţă. Aşa cred. Nu cunosc exact motivele refuzului ei. Liviu mi-a făcut mie propunerea de a intra în rol.

-Eu am văzut doar fragmente filmate din varianta din 1972. În schimb, am văzut integral şi în  sală, şi graţie înregistrării de la TVR (care există la ora actuală şi pe DVD) versiunea din 1979 şi cred că, de fapt, e vorba despre un cu totul alt spectacol. Poate mă hazardez, nu ştiu. Relaţiile dintre interpreţi erau cu totul altele, raporturile de putere erau altele, ponderea unor personaje era alta. Un mare critic literar, Călinescu, cred, spunea că la Caragiale femeile ar fi neinteresante. Or, în spectacolul de la Bulandra din 1979, Zoe era extrem de interesantă în sensul că ea manipula totul. Ea era marea victorioasă. Nu Dandanache, nu Trahanache, nici nimeni altcineva.

- Am repetat foarte puţin. Eram presaţi de timp. De abia dădusem premiera cu Furtuna  şi trebuia să plecăm în turneul a cărui dată fusese demult stabilită. Premiera în România a avut loc la o dată foarte apropiată înaintea plecării în America. Am avut foarte puţine repetiţii. Văzusem spectacolul din 1972, eram încântată de el, trecuseră însă ani buni de atunci şi, oricum, nu puteam să rezolv personajul în acelaşi fel în care îl rezolvase Rodica Tapalagă. Ceilalţi colegi din distribuţie ne-au ajutat să ne însuşim destul de repede mişcarea ca să nu dăm peste cap tot ceea ce se stabilise înainte de Liviu Ciulei. El ne-a spus în mare despre ce este vorba, care îi sunt intenţiile, dorinţele, noi am învăţat textul. Aproape că l-am tocit. Lucru pe care eu nu l-am făcut decât de două ori în viaţă. Prima dată a fost în Omul care a văzut moartea.

-A mai fost o modificare în distribuţie. Liviu Ciulei i-a cedat rolul Agamiţă Dandanache lui Fory Etterle.

-În Statele Unite au fost şi Fory, şi Liviu. Fory a jucat unul dintre spectacole. Erau programate două reprezentaţii. Într-una a evoluat însuşi Liviu Ciulei. Aşa m-am întâlnit cu el pe scenă în calitate de actor. Era uluitor de comic în rol. Mi-a apucat mâna, trebuia să mi-o sărute, aşa îi cerea rolul, şi a început să facă chiftleluţe-chifteluţe. Nu se mai oprea. Era irezistibil, juca astfel ramolismentul personajului. A fost un mare succes, au venit la spectacol români stabiliţi în Statele Unite, mai peste tot acolo, în toate colţurile acelei ţări imense. M-am întâlnit, aşadar, cu Liviu pe scenă pe teritoriu american, într-o sală plină- ochi de români.

-Domnul Ciulei v-a făcut o surpriză intrând în rol?

-Ştiam de la Bucureşti că o reprezentaţie urma să fie jucată de el. Am şi repetat puţin împreună cu el. Dar nu în ipostaza de actor, ci în aceea de regizor. Repetiţiile au fost conduse de Liviu nu mai mult de două sau trei zile. A plecat destul de repede fiindcă era unul dintre cei cinci directori de la Arena Stage şi era obligat să fie acolo. A fost o surpriză felul în care a interpretat rolul. Şi o foarte mare bucurie. Am jucat la La MaMa. Care era un fel de hambar ce avea nişte gradene pe margine, iar noi jucam în mijloc. Era atât de multă lume încât noi, actorii, trebuia să sărim peste spectatori ca să intrăm în scenă la momentul oportun. Înţelesul unor scene a fost uşor modificat. La Bucureşti, când Caţavencu, jucat de Octavian Cotescu, intra cu fanfara şi cu steagul românesc, erau râsete. Acolo au început nişte plânsete!!!…Când Caţavencu vorbea despre ţărişoară, românii americani plângeau în hohote.

-Spectacolul a dobândit o nouă viaţă. S-a jucat multă vreme după aceea. Iar programarea lui, acum la televiziune, bucură pe toată lumea.

-Era un spectacol foarte bun, cu o distribuţie extraordinară.

-Erau în ea Stefan Bănică, Aurel Cioranu, Fory Etterle, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, Dem Rădulescu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc. Decorurile erau gândite de Liviu Ciulei, costumele de Doris Jurgea. Nici de Aurel Cioranu nu îşi mai aminteşte multă lume, iar Dem Rădulescu este iarăşi un mare nedreptăţit. Toată lumea îl ştie drept actorul de la Album duminical sau de la Revelioanele tv.

­-Am jucat cu el multă vreme, foarte multă vreme, până când l-a înlocuit Ogăşanu în Secretul familiei Posket.

­-Un spectacol montat de Valeriu Moisescu…

-Unicul spectacol regizat de Valeriu Moisescu în care am jucat. Dumnezeu ştie de ce ne-am întâlnit doar o singură dată în profesie. Între noi relaţiile au fost întotdeauna foarte bune, ne preţuiam reciproc, la Posket am colaborat perfect. Am făcut cu acest spectacol o mulţime de turnee. Cred că am luat şi un premiu pentru rolul de acolo..

-La Festivalul de Arta Comediei de la Galaţi.

Fragment din cartea CU ŞI DESPRE MARIANA MIHUŢ,  apărută în anul 2011 la Editura Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”