Ioana Bugarin, actriţă: „Am petrecut o săptămână la mănăstire – am renunţat la telefon şi mergeam la toate liturghiile“ INTERVIU
0
Pentru Ioana Bugarin, rolurile sunt adevărate procese de cunoaştere a unor noi tipologii umane – şi unde poţi studia mai bine obiceiurile, evlavia şi tăcerea măicuţelor decât într-o mănăstire?
Ioana Bugarin are 25 de ani şi deja am văzut-o în rolurile principale din lungmetrajele „Mia îşi ratează răzbunarea“ şi „Miracol“, pe scena Teatrului Odeon, în spectacole ca „Hamlet“, sau în noul serial HBO – „Ruxx“. Este de două ori nominalizată la Premiile Gopo din acest an şi pentru ea se scriu scenarii în cadrul American Independent Film Festival. Vârsta nu are nimic de a face cu pasiunea ei pentru teatru – când era mică mergea la spectacolele de păpuşi, la balet şi operă, iar în gimnaziu scena i-a devenit şi spaţiu de activitate, intrând în trupa de teatru a şcolii. Ea spune că poate teatru i-a fost „un soi de predestinare“, însă mărturiseşte cu certitudine că în lumea culturală a simţit mereu că se integrează mai bine.
„Weekend Adevărul“: Vii din Timişoara, cum te raportezi la oraşul unde ai crescut?
Ioana Bugarin: Faptul că am crescut într-un oraş de provincie, unde scena culturală e mai restrânsă, mi-a oferit prilejul să cunosc artişti, să intru în lumea lor mai direct şi mai rapid decât aş fi reuşit în Bucureşti. Am avut norocul de a creşte într-un oraş cu trei teatre – Naţional, German şi Maghiar. Eram abonată la toate. Cu toate că părinţii mei lucrau pe atunci în zona de business – azi, mama e psihoterapeut, iar tatăl meu e primarul localităţii Dumbrăviţa –, mi-au încurajat de mică această curiozitate. Eram o puştoaică şi mergeam duminică de duminică la spectacole de păpuşi. Apoi, la teatru, la operă, la balet. E amuzant că singurul cuvânt pe care îl stâlceam, copil fiind, era „teatru“, ani la rând am zis „piatru“. Acum glumesc cu mama că o fi fost un soi de predestinare. De jucat, mai întâi am jucat în germană.
Cum ai început să joci teatru în anii de şcoală?
Am locuit un an în Bucureşti, în clasa I. Părinţii mei se relocaseră cu jobul. Când ne-am întors la Timişoara, au decis că mi-ar prinde bine o aptitudine în plus – limba germană – şi m-au înscris la Liceul „Nikolaus Lenau“ cu predare în germană, pe care eu nu o vorbeam deloc. Clasa a II-a mi-am petrecut-o făcând meditaţii ca să recuperez cunoştinţele pe care colegii mei le aveau deja. A fost greu, dar pe măsură ce progresam, începeam să mă simt confortabil. În generală, mergeam constant la teatru cu prietena mea cea mai bună – era o lume care mă fascina, un fel tonic de a polemiza, de a pune teme importante pe masă într-o formă ludică. În clasa a VIII-a, am intrat în trupa de teatru a şcolii. Aşa am cunoscut-o pe actriţa Isolde Cobeţ, de la Teatrul German, care m-a încurajat că aş putea urma o carieră în actorie. Jucam an de an la Ziua lungă a Teatrului NiL. Am început să fac voluntariat pentru festivaluri ca Plai sau Timishort, iar toată această implicare în viaţa culturală a oraşului îmi dădea un sens. Simţeam că mă integrez mai bine decât la şcoală. Părinţii mă încurajau în orice făceam – pian, chitară, tenis, balet, dans de societate, voluntariat pentru diverse asociaţii... După câte încercasem, eram deja obosită în clasa a XI-a (râde), când m-am hotărât să studiez actoria şi am început să mă pregătesc.
Fascinaţia libertăţii
Cum ai ales Londra şi Royal Academy of Dramatic Art?
În liceu, participasem la atelierul de film „Let’s Go Digital!“ din cadrul TIFF, unde i-am cunoscut pe criticul Andrei Rus, pe Dana Bunescu, pe Tudor Cristian Jurgiu şi pe profesorul Sorin Botoşăneanu care, din păcate, a murit la finalul anului trecut; ei mi-au influenţat mult parcursul. Lumea din industrie părea însă nemulţumită de UNATC, frustrată de cum decurg lucrurile, cum e structurată programa, de atitudinea faţă de studenţi. Cum deja studiam la un liceu german, unde materiile principale erau predate de profesori din Germania, văzusem ce diferenţă era între secţia aceasta, unde primeam o structură de argumentaţie şi eram încurajaţi să argumentăm, şi cea de română, unde trebuia să învăţăm comentarii pe de rost. Am dat admitere în Berlin şi în Londra. Îmi doream mai ales Londra pentru că admiram şcolile de acolo, mă documentasem, făcusem şi un curs de vară în clasa a X-a. Am cochetat şi cu ideea de regie, m-am întâlnit la Viena cu Christian Berger, DOP-ul regizorului Michael Haneke, dar mi-am zis că regia, dacă va fi să fie, o las pentru mai târziu.
Cum te-a influenţat efervescenţa culturală londoneză?
Mai întâi, Londra m-a scos din matcă şi m-a confruntat cu un fel diferit de a privi lumea. Crescusem expusă la cultură, dar într-un mediu semiconservator. Acolo atitudinea era alta – faţă de femei, faţă de oamenii de culoare, faţă de cei din comunitatea LGBTQ. În liceu, nu văzusem pe nimeni în jur care să-şi asume altă orientare sexuală. În Londra, lumea era liberă şi asta cred că m-a influenţat. Mergeam la teatru, la muzee, mă plimbam, aveam acces la resurse pe care în Timişoara nu le-aş fi găsit niciodată. Acolo am pus sub lupă concepte despre lume pe care le moştenisem, am început să mă analizez critic, cum mă raportez la lume, cine sunt eu? Într-un spaţiu în care discursul era liber, tolerant, incluziv, puteam să mă uit fără constrângeri la mine. Iar asta m-a ajutat.
„UNATC-ul a fost o experienţă urâtă“
Te-ai întors apoi în ţară să studiezi la UNATC. Cum ţi s-a părut, după experienţa londoneză?
La Londra, studiam multe metode, abordări faţă de arta actorului; Stanislavski, dar şi Meyerhold; tehnici pe mişcare, corporalitate. Aici, lucrurile erau mult mai după ureche. Dacă aveai noroc de un profesor de an mişto, puteai să înveţi de la el. Pentru mine, UNATC-ul a fost o experienţă urâtă. Când relaţia cu profesoara de an s-a deteriorat prea tare, m-am transferat la clasa lui Florin Grigoraş, de unde am şi absolvit. A fost: ori mă transfer, ori mă retrag. Chiar ajunsesem în punctul când vrei să te laşi.
Lucrai încă din facultate?
Da. De fapt, primul rol l-am făcut în liceu, în „Lindenfeld, o poveste de dragoste“, în regia lui Radu Gabrea, unde am filmat chiar şi o secvenţă cu domnul Rebengiuc (râde). Apoi, în vara când terminam a XII-lea, acelaşi regizor mi-a oferit un rol principal într-un film pe care, din păcate, nu l-am mai terminat pentru că s-a îmbolnăvit, dar a fost important că a avut încredere în mine. La finalul anului I de UNATC, am luat castingul pentru „Moromeţii 2“. M-am bucurat cu atât mai mult cu cât „Moromeţii“, filmul din 1987, a rămas un reper în istoria cinemaului românesc, iar Stere Gulea arăta o mare grijă şi atenţie faţă de noi, cei mai tineri din distribuţia de la „Moromeţii 2“. Am mai luat un casting pentru un spectacol la Teatrul Apollo, în regia lui Radu Afrim, care nu s-a mai făcut, dar pentru care am repetat, am început să colaborez şi cu colegii de la Facultatea de Film, iar în anul II am obţinut rolul Ofelia din spectacolul „Hamlet“, de la Teatrul Odeon, în regia lui Dragoş Galgoţiu, în urma căruia a venit şi propunerea de angajare. Am avut un parcurs norocos: mergeam la castinguri, ajungeam pe lista scurtă, primeam roluri. Să lucrez încă din facultate m-a ţinut pe linia de plutire. La UNATC eram criticată, afară eram apreciată. Înceram să fac o medie între cele două perspective, îmi ziceam că adevărul e undeva la mijloc, poate nu eram nici aşa bună cum spuneau unii, nici atât de varză cum ziceau ceilalţi.
„Actoria e imprevizibilă“
Cum a fost să joci Ofelia, ca prim rol la Odeon? Cum ai privit propunerea de angajare în teatru?
La început, a fost înfricoşător. Aveam puţină experienţă, mă temeam că nu o să pot, că nu o să ştiu. Dar procesul de repetiţie la „Hamlet“ a fost lung şi am avut timp să mă obişnuiesc. E un privilegiu să fii angajat, să ştii că orice s-ar întâmpla ai din ce să-ţi plăteşti chiria; actoria e imprevizibilă. În perioada pandemiei, am văzut colegi independenţi cărora le-a fost greu sau chiar s-au reprofilat. Am fost recunoscătoare că am o continuitate în muncă şi o stabilitate financiară, că sunt parte dintr-un colectiv şi lucrez într-un teatru cu o astfel de reputaţie în Bucureşti. Ca proaspăt absolventă, un post aici a fost o şansă. La fel şi să mă potrivesc pe mai multe roluri, să intru în producţiile teatrului, cum sunt şi cele trei spectacole de anul trecut – „Kilometrul Zero“, în regia lui Andrei Măjeri, pe care sper să-l reluăm cât de curând, „Henric al IV-lea“, în regia lui Vlad Cristache, şi „Julieta fără Romeo“, regizat de Bogdan Theodor Olteanu. Acesta din urmă e o adaptare contemporană care porneşte de la textul original al piesei lui Shakespeare, pe care îl mută în contemporaneitate şi îl centrează exclusiv în jurul tipologiilor feminine. În spectacol, rămân doar Julieta, mama şi doica.
Apropo de tipologii feminine, în lungmetrajele „Mia îşi ratează răzbunarea“ (regia Bogdan Theodor Olteanu) şi „Miracol“ (regia Bogdan George Apetri) interpretezi rolurile principale; sunt două personaje extrem de diferite pentru care ai lucrat cam în acelaşi timp. Cum a fost?
Într-adevăr, sunt două tipologii diametral opuse. Mia e o tânără extrovertită, histrionică, gălăgioasă, pe când Cristina Tofan din „Miracol“ e introvertită, spirituală, se foloseşte de tăcere. Repetam deja Mia când am primit propunerea pentru „Miracol“, câteva luni am repetat în paralel, apoi filmarea pentru „Mia“ s-a împins ca să pot face ambele roluri. Am trecut dintr-un film în altul, cu trei zile de pauză. Dar aveam încredere în ambii regizori, lucrurile bune ies când ştim să colaborăm, iar aici chiar s-a întâmplat. Pentru „Miracol“, am petrecut o săptămână înaintea filmărilor la mănăstire; am renunţat la telefon, mă trezeam la 04.00 dimineaţa şi mergeam la toate liturghiile, încercam să mă rog, mă plimbam, observam rutina măicuţelor, felul cum se mişcă. La polul opus, „Mia“ vorbeşte despre cum îţi capeţi autonomia ca femeie, pune pe masă o dezbatere despre ce înseamnă să fii o tânără în mediul urban, azi. Când te uiţi la istoria recentă a cinematografiei româneşti, rar femeile sunt în prim-plan. Acum lucrurile încep să se mai schimbe, dar prea mult timp femeile au fost în film accesorii pentru personajele masculine.
Filmul ţi-a adus şi nominalizarea la Premiile Gopo pentru cea mai bună actriţă în rol principal, în timp pe „Otto Barbarul“ (regia Ruxandra Ghiţescu) te aduce pe lista de la rol secundar...
E prima dată când sunt nominalizată la Gopo. Am mai câştigat anul trecut la TIFF bursa Alex. Leo Şerban, tot cu rolurile din „Mia“ şi „Otto“. Nu mi-a venit să cred că sunt două nominalizări. Ştiu că premiile nu sunt un obiectiv în sine, dar e reconfortant când munca îţi e validată. Eu am nevoie de încurajări. Mai ales că o voce critică internalizată îmi spune tot timpul că se putea mai bine.
Iar American Independent Film Festival a lansat recent concursul de scenarii „Write a Screenplay for... Ioana Bugarin“. Ce le-ai spune celor care scriu?
Mă entuziasmează şi că astfel se vor scrie mai multe roluri pentru actriţe tinere. Chiar dacă pornesc pentru mine, cine ştie cum se vor dezvolta proiectele respective. Când pui o femeie în rol central, clar şi felul în care se scriu personajele feminine e forţat să se schimbe. Cred că singurul sfat ar fi să ţină cont de faptul că femeile sunt oameni. Am mai auzit replica: „Mi-e greu să scriu femei, eu sunt bărbat“. Dar avem aceleaşi mecanisme psihice. OK, avem un alt parcurs, crescând internalizăm alte mesaje, alte voci critice şi învăţăm să ne raportăm la noi altfel faţă de bărbaţi, dar cu toţii suntem oameni.
„Mă consider feministă“
Noul serial HBO „Ruxx“, scris de Vera Ion şi regizat majoritar de Iulia Rugină, propune o dezbatere cu privire la statutul femeii în spaţiul urban contemporan. Cum a fost colaborarea cu HBO pentru această producţie?
Nu mai lucrasem în televiziune şi când a venit propunerea am fost încântată să găsesc un scenariu scris de Vera Ion, care pune în prim-plan femei din România, femei din jurul meu, de azi, care încearcă să se definească identitar, să-şi negocieze relaţia cu bărbaţii din viaţa lor, cu profesia, cu mecanismele de autosabotaj care intervin – conflictul între mentalitatea patriarhală în care eşti crescută şi ceea ce ajungi să crezi sau să faci la maturitate. Mi-a plăcut şi să pot lucra la un serial regizat în mare parte de o femeie. Doar două din cele opt episoade sunt regizate de Octav Gheorghe (3 şi 6).
Tânăra care înţelege toxicitatea
Cum a fost întâlnirea cu personajul de aici, Denisa?
Denisa îmi era cumva aproape, o cunoşteam dinainte să o interpretez. Am mai văzut fete tinere venite din familii bune, care se îndepărtează de ai lor, critică atitudinea părinţilor, încearcă să se afirme profesional, dar au un parcurs sinuos. În plus, îşi evaluează permanent relaţia cu intimitatea şi cu partenerul – o relaţie cu multe valenţe, dar care virează spre o zonă destul de toxică. De-a lungul serialului, începe să vadă dinamica aceasta de cuplu şi felul în care se reflectă inclusiv în munca ei. Obiceiurile nocive pe care le are alături de iubitul ei, faptul că se refugiază în droguri şi alcool, pentru că nu ştie să-şi gestioneze uneori emoţiile, furia, nesiguranţa tristeţea... Cred că sunt mulţi tineri blocaţi în relaţii care nu-i mai mulţumesc, care se ascund în spatele unor vicii ca jocuri pe calculator, ţigări, droguri, petrecut excesiv. Nu spun că e rău. Orice experienţă poate fi mişto. Dar e vorba de cantitate, de măsură. Serialul arată şi asta când vine vorba de Denisa – cum reuşeşte ea să înţeleagă ce îi face rău.
Vorbind despre „Ruxx“, îţi foloseşti din nou vizibilitatea abordând probleme ale femeilor...
Mă consider feministă. Aş putea să fac o glumă aici şi să spun că sunt din acele feministe albe privilegiate, care au spaţiu să vorbească. Sunt conştientă de asta şi încerc să mă ocup de mica mea felie. Deci pot să vorbesc exclusiv despre experienţa mea, despre aspecte pe care le-am observat în jur, despre dinamici pe care le consider disfuncţionale. Cred că ar trebui să vină şi să-şi spună povestea femei de culoare, rome, musulmane, din mediul rural, care să ne vorbească despre cum au crescut ele şi ce dificultăţi întâmpină. Tot ce pot să fac eu e să vorbesc despre cum am moştenit un tip de raportare la mine, la corpul meu, crescând într-o societate patriarhală. Mi se pare important să folosesc vizibilitatea pe care o am ca să mai ridic nişte întrebări despre felul cum ne raportăm la femei, la violenţă domestică, la micro-agresiunile din industrie, la cum sunt reprezentate de cele mai multe ori femeile, la faptul că sunt reduse adesea la aspectul lor fizic sau la emoţii intense, că sunt etichetate prea des ca isterice sau deprimate... Sper ca în curând să avem în prim-plan şi femei care există mai mult în afara spaţiului intim, preocupate de lume, de carieră, de societate, cum fac atâtea din jurul meu, de fapt.
„Simt indignare, confuzie, frică“
Cum decurgeau zilele de filmare?
Am terminat de filmat la începutul lui 2021, în plină pandemie. Într-un moment în care mulţi nu mai aveau de muncă, era atâta incertitudine şi frică de boală şi de moarte, lumea se confrunta cu toată această anxietate, era plăcut să ştiu că am zile de filmare, că sunt testată constant... La teatru nu se jucau multe spectacole; ba o vreme, cât teatrele au fost închise, nu am jucat deloc. A fost o rutină sănătoasă pentru acea perioadă; era bine să mă refugiez în muncă şi într-un proiect în care credeam.
Dacă la începutul pandemiei filmai cu echipa HBO, cum trăieşti ceea ce se întâmplă azi în lume, la data lansării producţiei HBO?
Mi-e ruşine să vorbesc despre mine în perioada asta, în condiţiile în care la 500 de kilometri de noi se întâmplă un război, Europa traversează o criză umanitară enormă. E înfricoşător să îmi dau seama că după doi ani de pandemie, în care ne-am confruntat cu singurătate, frică de moarte, azi vedem asta. Mi se pare emoţionant cât de repede s-au mobilizat românii în încercarea de a-i ajuta pe cei refugiaţi şi mi se pare înfiorător că oamenii trebuie să trăiască în subsoluri, să meargă pe front, să se apere în faţa unei asemenea invazii. Simt indignare, confuzie, frică.
Se încarcă comentariile...
