Andrei Şerban, regizor: „Cei care vorbesc în numele corectitudinii politice vor doar să obţină puterea şi îi dispreţuiesc pe marginalizaţi“ INTERVIU

FOTO: Mediafax

O carieră de succes se bazează pe devotament şi pe sacrificiu sincer, iar compromisul stă la baza mediocrităţii – aşa rezumă Andrei Şerban profesionalismul. Aceşti paşi nu i-au adus întotdeauna bucurie, însă, după cum chiar el mărturiseşte, a ştiut să profite „mai mult din înfrângeri decât din succese“.

Andrei Şerban (79 de ani), unul dintre cei mai prolifici regizori români de teatru şi de operă, cochetează de mai bine de zece ani şi cu postura de scriitor. Deşi admite că spre deosebire de teatru, îi ia ceva mai mult să se simtă „acasă“ când scrie, atunci când pandemia a lăsat sălile de spectacol pustii, regizorul şi-a regăsit inspiraţia şi încrederea scriind despre cei care i-au marcat cariera şi viaţa.

Cel mai recent volum semnat de Andrei Şerban, „Niciodată singur“, lansat la Editura Polirom, alcătuieşte un mozaic al oamenilor pe care i-a cunoscut, alături de care a lucrat sau care l-au inspirat. Scrisă în pandemie, cartea reprezintă o ipostaziere a lumii interioare a regizorului şi, în aceeaşi măsură, a omului, care se conturează prin reflexie: caracterizându-i pe cei care i-au construit lumea, Andrei Şerban se dezvăluie pe sine. Regizorul a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, cum vede scenele celor două lumi în care a trăit, România şi SUA, care sunt ingredientele esenţiale pentru o carieră de succes, dar şi cum a fost experienţa colaborării cu celebra actriţă Meryl Streep.

„Weekend Adevărul“: În cartea lansată la finalul anului trecut, la Editura Polirom, „Niciodată singur“, cititorii au ocazia să afle lucruri din culisele carierei dumneavoastră. De exemplu, faptul că prima dată v-aţi înscris la secţia de actorie de la IATC, nu la regie. De ce această alegere?

Andrei Şerban: Orice regizor e bine să ştie prin ce trece un actor pe scenă ca să-l poată ajuta într-adevăr să-şi depăşească obstacolele. Am avut întâi şansa să învăţ tehnică actoricească, şi apoi m-am specializat în regie. Recomand fiecărui tânăr regizor să treacă printr-o experienţă similară.

Tinerii din America, fără rădăcini

Marea şansă a tinereţii dumneavoastră a fost acea bursă la Teatrul La MaMa din New York, în 1969, cu ajutorul căreia v-aţi lansat într-o carieră de succes în regia de teatru şi operă în SUA. Ce i-aţi transmite acum tânărului Andrei Şerban pe cale să plece în America?

Să se gândească de două ori înainte să rişte. America de azi e alta decât cea a tinereţii mele. Şansele unui tânăr de a răzbate în New York sau la Los Angeles sunt mult reduse din cauza climatului toxic care nu-i avantajează pe tineri. Chiar cei care au crescut în SUA nu-şi găsesc rădăcinile, se simt pierduţi şi dezorientaţi. Nu spun că e imposibil pentru un tânăr român să ajungă pe culmi acolo, dar are nevoie de o pregătire de fier, atât psihică, cât şi profesională. Şi, evident, de noroc.

Odată mutat în SUA, ce diferenţe aţi observat între lumea teatrului din România şi cea de acolo, la începutul anilor ’70? Ce diferenţe regăsiţi acum?

În România, publicul iubeşte teatrul şi vine la aproape orice i se oferă, nu prea contează dacă e bun sau rău. În America, oamenii sunt mult mai selectivi – vin dacă află că spectacolul le satisface dorinţa de amuzament sau dacă se simt atraşi de ceva special, fie un star sau o anumită energie ieşită din comun. Arta cu mesaj nu prea e gustată acolo. După pandemie nu ştiu care va fi situaţia, dar sigur teatrul, oriunde ar fi, trebuie să ofere ceva nou, proaspăt, să se despartă de trecut, chiar şi la noi.

Mediocritatea se clădeşte pe un zid închis plin de cărămizi grele acumulate din compromisuri. Devotamentul, sacrificiul, efortul pe care le faci pentru a te dezvolta ca artist sunt răsplătite înzecit dacă sunt sincere.

La nivel personal, cum aţi resimţit tranziţia către viaţa din SUA, diferenţele de mentalitate?

Oamenii sunt la fel peste tot. În locul cel mai întunecat găseşti şi lumina. De exemplu, în metrou la New York, printre gangsteri şi hoţi, întâlneşti mulţi oameni buni, plini de compasiune, care sar să te ajute. Este adevărat, când am ajuns acolo, mi se părea că spaţiul e infinit, era loc pentru toţi, părea posibil ca fiecare să aibă o şansă. Pentru tânărul care eram, ieşind dintr-o ţară comunistă, unde ţi se dictează ce să spui şi ce să crezi, acel spirit independent de pionierat m-a motivat, m-a animat. Mai nou, în America, lucrurile s-au schimbat, azi se cam dictează ce să spui şi chiar ce să crezi.

Atât în carte, cât şi în interviurile dumneavoastră cele mai recente, vă poziţionaţi împotriva valului de corectitudine politică care a pornit din America şi cuprinde încet, încet discursul public din întreaga lume, inclusiv România. Aţi exprimat destul de clar pericolul pe care îl întrezăriţi în această mişcare. Aş vrea să punem problema altfel: de ce credeţi că a apărut? Este o necesitate? Vedeţi, totuşi, un sâmbure bun în corectitudinea politică?

Evident că intenţia iniţială a fost bună, că e necesar să existe un interes adevărat pentru cei marginalizaţi, pentru minorităţi; ei trebuie să aibă drept la cuvânt, dar ce este absurd e că, de fapt, nu au! Exact asta e problema: cei care vorbesc în numele corectitudinii politice vor doar să obţină puterea, îi dispreţuiesc pe marginalizaţi şi vor să-i domine. Pretind că toţi suntem egali, când de fapt caută să instaureze o nouă dictatură. Sunt acum iar la modă ideologiile anilor 1930. Woke-ismul nu face decât să flateze conştiinţa vinovată a albilor, dar situaţia negrilor nu e deloc mai bună. Iar dacă ne referim la artă, egalitatea va produce mereu o artă minoră. În loc să celebrăm calitatea, să ne inspire că îi avem pe Bach sau Rembrandt, ni se cere să-i anulăm sau să ne considerăm egalii lor. 

„În teatru era lumina“

Care este motivul care v-a determinat să îmbrăţişaţi o carieră în teatru? Aţi avut parte de îndrumare din partea părinţilor sau poate a unui profesor, înainte de a alege facultatea?

De ce am ales titlul cărţii mele „Niciodată singur“? În întrebare găsiţi şi răspunsul care m-a determinat să aleg o carieră de teatru: ca să nu fiu singur. Copil fiind, stăteam ore în faţa oglinzii şi jucam scene pentru mine, spectatorul din oglindă, ca să fim doi. Atunci mi-am dat seama că în teatru, oglinda sunt ceilalţi, spectatorii care vin să ne vadă şi noi pregătim pentru ei ceva minunat, ca să celebrăm împreună. Afară era frig şi întuneric, în teatru era lumina. Deşi caloriferele erau deseori reci în comunism, căldura o suplineam prin suflul nostru. 

Cum s-a modificat motivaţia de-a lungul timpului? Este ea alta acum?

Mă simt singur doar când sunt prizonierul propriului meu orgoliu. Expresia „niciodată singur“ e motivată de nevoia de deschidere. Este ca o mantră, o formulă pe care mi-o repet în fiecare dimineaţă, ca să îmi amintesc că în orice clipă suntem conectaţi, fie cu oamenii, fie cu natura şi cu forţele cosmice. Atunci nu ne simţim niciodată singuri. 

Ce calităţi consideraţi că trebuie să aibă un regizor de teatru?

În primul rând, empatie şi interes pentru fiinţa umană, o adevărată şi umilă modestie în faţa necunoscutului, a misterului vieţii însăşi. Un regizor nu e nici Napoleon, nici buricul pământului. Nu are răspunsuri la întrebări, cum nu au nici actorii, nici spectatorii. Dar trebuie să caute împreună cu ei să găsească un drum, o cale. Regizorul e cel care sugerează direcţia. În engleză e numit „director“ şi cred că asta e definiţia cea mai justă. 

Sinceritate, da, compromis, nu

Vă descrieţi în carte ca pe un workaholic. Credeţi că acest tip de devotament, care vine la pachet cu compromisuri mari, este un element-cheie al succesului dumneavoastră?

Corecţie: nu accept ideea de compromisuri. Cei care fac compromisuri mari plătesc scump, preţul fiind pierderea talentului. Mediocritatea se clădeşte pe un zid închis plin de cărămizi grele acumulate din compromisuri. Devotamentul, sacrificiul, efortul pe care le faci pentru a te dezvolta ca artist sunt răsplătite înzecit dacă sunt sincere.

Afară era frig şi întuneric, în teatru era lumina. Deşi caloriferele erau deseori reci în comunism, căldura o suplineam prin suflul nostru. 

De-a lungul carierei, aţi avut vreodată un moment în care v-aţi simţit învins? În care aţi pierdut sensul pentru munca pe care o depuneţi?

Am profitat în carieră mai mult din înfrângeri decât din succese. De câte ori nu m-am simţit confuz, pierdut, dar când disperarea atingea culmi, ceva în mine se trezea brusc, ca după un duş rece. A trebuit să trec prin multe înfrângeri ca să înţeleg zicala că, de fapt, în eşec se naşte victoria. E un paradox optimist.

În România există foarte mulţi actori tineri care ies din facultate şi nu reuşesc să profeseze sau nu se pot susţine financiar din acest lucru. Din acest motiv, mulţi părinţi se opun atracţiei copiilor lor către teatru. Care credeţi că este problema aici: o suprasaturaţie de actori sau prea puţine oportunităţi pentru tineri? Care ar fi rezolvarea? Cum este situaţia, din acest punct de vedere, în America?

Într-un cu totul alt timp, când la 17 ani am vrut să dau la teatru, tata s-a împotrivit. A fost prima oară când am îndrăznit să-l contrazic. Simţeam că e unica mea alegere posibilă şi nu m-am înşelat. E singurul sfat pe care îmi permit să-l dau tinerilor: dacă eziţi, dacă eşţi nehotărât, înseamnă că nu e pentru tine. Dacă simţi chemarea spre teatru, „nu te mai gândeşti“, ci te arunci sperând că paraşuta se va deschide. În America sau oriunde e la fel de greu azi. Nimeni nu-ţi garantează succesul, doar în tine găseşti forţă să rişti şi curajul să fii pregătit să intri în arenă. 

„O mafie obscură încă deţine puterea în lumea operei de la noi“

FOTO: Mediafax

Cartea dumneavoastră „Niciodată singur“ este un volum de portrete ale oamenilor, artiştilor şi personalităţilor pe care le-aţi cunoscut de-a lungul carierei. De unde a venit motivaţia de a scrie această carte?  Cum aţi ales personajele pe care le-aţi cuprins în volum?

În pandemie, fiecare dintre noi a căutat ceva să poată supravieţui, să-şi ocupe timpul. Am decis să fac nişte portrete ale unor artişti pe care îi respect ca să mă inspire şi să-mi dea încredere în forţa artei de regenerare. Am ales personajele cele mai distincte, artişti-prieteni cu care am lucrat în teatru sau în operă, sau alţii de la care am „furat“ meşteşugul, dar mai ales am admirat în ei cum au devenit nu doar celebri, ci şi modul în care au evoluat să devină oameni maturi şi remarcabili. 

Cu siguranţă, orice cititor al acestui volum va lectura cu mare interes capitolul despre cea considerată cea mai bună actriţă în viaţă, Meryl Streep. Aţi avut ocazia să lucraţi cu ea când era abia la începutul carierei. Cum a fost această experienţă? Simţeaţi faptul că lucraţi cu o viitoare mare actriţă?

Meryl a avut dintotdeauna acea aură, acel ceva imposibil de descris. Încă de tânără, fiinţa ei degaja o atmosferă specială, un fel de magnetism care te obliga să-i acorzi atenţie. Da, se vorbea de Meryl când era încă în şcoală ca de regina-în-devenire a teatrului şi filmului. Avea formată de atunci o inteligenţă şi o tehnică perfecte, cât şi o intuiţie rară, plus o încredere în ea însăşi, care a ajutat-o să răzbată într-o lume unde faima e mereu schimbătoare. La Hollywood, unii actori devin un fel de instituţie axată pe comerţ şi lasă în urmă talentul. Meryl reprezintă şi ea o instituţie, care însă a ştiut mereu să surprindă, să se reinventeze.

Cu toţii asimilăm hrana nocivă creată de jungla internetului sau de haosul mondial impus de globalizare. Ce poate rezista fenomenului de tribalizare prin reţelele de socializare pline de ştiri false, îmbibate de ură şi scandaluri? Doar trezirea unei adevărate conştiinţe individuale.

Aducând în discuţie numele Meryl Streep, nu putem să nu ne gândim la cel mai recent rol al său, în mult discutatul „Don’t Look Up“. Care este opinia dumneavoastră despre acest film? Dar despre Meryl Streep, interpretând preşedintele SUA?

Filmul e oglinda satirică, lucidă, a lumii în care ne aflăm în acest moment, o lume iresponsabilă, imorală, ipocrită, exacerbat de vulgară. Planeta se distruge sub ochii noştri indiferenţi, dar noi preferăm să privim la televizor cum o cântăreaţă frivolă se ceartă, apoi se împacă cu amantul ei. Meryl Streep îl parodiază excelent pe Trump şi m-a convins că joacă mult mai eficient roluri negative, acide şi uşor caricaturale. Aspectele maliţioase ale personalităţii ei o caracterizează foarte bine.  

Aveţi în carte şi un capitol dedicat regizorului suedez Ingmar Bergman, al cărui film „A şaptea pecete“ l-aţi revizionat în timpul carantinei. Ce vă atrage la acest regizor?

Dacă ar fi doar extraordinara lui capacitate de a înţelege ce se ascunde în sufletul nostru, cât şi dorinţa, dar şi dificultatea pe care o avem de a comunica unii cu alţii, l-aş pune pe Bergman în prima linie a marilor maeştri ai cinematografiei. Dar ce admir în plus la el e curajul de a se observa pe sine fără să se menajeze, de a-şi expune slăbiciunile, geloziile, angoasele, teama de necunoscut. Un dialog atât cu lumea vizibilă, cât şi cu cea invizibilă.

„Pandemia m-a apropiat de ideea de moarte“

Au fost ultimii doi ani, marcaţi de pandemie, un timp prolific pentru dumneavoastră?

Ca mulţi alţii în aceeaşi situaţie, pandemia m-a apropiat de ideea de moarte, de faptul că viaţa e un cadou pe care nu prea ştim cum să-l valorăm. E cea mai minunată descoperire.

La începutul pandemiei exista o speranţă că aceasta ne va ajuta să realizăm ce lucruri contează cu adevărat pentru noi, că ne va face mai buni, mai empatici. Din punctul dumneavoastră de vedere, s-a schimbat lumea în urma acestei perioade? În ce mod?

Cu toţii asimilăm hrana nocivă creată de jungla internetului sau de haosul mondial impus de globalizare. Ce poate rezista fenomenului de tribalizare prin reţelele de socializare pline de ştiri false, îmbibate de ură şi scandaluri? Doar trezirea unei adevărate conştiinţe individuale. Sunt convins că singura şansă de salvare a Planetei constă în această trezire individuală.

Eşecul în cinematografie

Aţi revenit recent în România pentru a monta din nou „Lucia di Lammermoor“, de Gaetano Donizetti, la Opera Naţională Bucureşti. Care este miza acestui spectacol, cu ce rămâne spectatorul în urma lui? Dar pentru dumneavoastră, ca regizor, ce semnificaţie are el?

Spectacolul de operă în România este departe de a fi în pas cu vremea, se simte acut nevoia unei schimbări radicale a acestui fenomen, care e dureros de anacronic. Oricine se uită la televizor la Mezzo sau Arte poate vedea ce spectacole extraordinare se produc peste tot în lumea operei. La noi e o mafie obscură care încă deţine puterea şi, din păcate, foarte rar se întâmplă ceva nou. Publicul iubitor de operă merită mult mai mult. Cu „Lucia“ am vrut să propun posibilitatea de a avea experienţa muzicii şi a dramei în acelaşi timp.

Povesteaţi, într-un interviu pentru „Adevărul“, că la un moment dat aţi scris un scenariu de film după „Maestrul şi Margareta“, care s-a jucat la Public Theatre şi la Paris, la Teatrul de la Ville. Dacă până acum nu s-a întâmplat, în viitor aveţi în plan să realizaţi un film? Dacă da, ce film ar fi acesta?

Ştiu că există câteva  adaptări după acest roman magic, dar că orice operă de geniu poate fi interpretată în multe feluri. Visez să realizez un film extraordinar, dar la vârsta mea nu cred că voi găsi pe cineva care să-mi ofere să fac primul meu film. Am eşuat să debutez.

În momentul de faţă, în care imprevizibilul a devenit parte din viaţa tuturor prin prisma pandemei, v-aţi făcut planuri, ca regizor, pentru anul 2022?

Montez acum „Oedipe“, după Sofocle, la Cluj, apoi „Don Giovanni“ la Opera din Bucureşti şi poate un nou proiect la Teatrul Bulandra.

Ne putem aştepta, într-un viitor apropiat sau nu, la o nouă carte din partea dumneavoastră?

Editura Polirom continuă să fie generoasă cu mine şi sper să public acolo şi alte cărţi, ca să arăt că într-adevăr nu sunt „Nicodată singur“.