INTERVIU Teatrologul Octavian Saiu: „S-a încheiat epoca începută în 1947, când au apărut două repere: festivalurile de la Edinburgh şi Avignon“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Octavian Saiu                                                                                               Fotografii: Arhiva personală
Octavian Saiu                                                                                               Fotografii: Arhiva personală

Cercetătorul şi criticul de teatru Octavian Saiu vorbeşte despre modul în care criza provocată de pandemie a afectat lumea teatrală, subliind că, probabil, acum s-a încheiat acea eră care a făcut din teatru un fenomen global, şi nu doar o manifestare locală, dar şi că onlineul va fi o componentă constantă a teatrului din viitor. El spune că „nu ne mai putem întoarce la complezenţele unui sistem confuz şi hibrid“.

Specialist în literatură comparată, cu studii şi cărţi despre Samuel Beckett si Eugène Ionesco, cercetătorul şi criticul de teatru Octavian Saiu (42 de ani) predă la universităţi din România, Noua Zeelandă, Japonia, Hong Kong, Portugalia şi Marea Britanie. Din 2004 este moderatorul conferinţelor în limba engleză de la Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), a fost moderator şi conferenţiar în cadrul programului oficial al Festivalului Internaţional de la Edinburgh, iar în 2016 şi 2019 a susţinut conferinţe la Olimpiada Teatrelor de la Wrocław (Polonia) şi Toga (Japonia).

În această perioadă de criză, criticul a continuat conferinţele online atât în cadrul FITS, la Teatrelli, în cadrul seriei „Anotimpurile dialogurilor cu Octavian Saiu“, cât şi cadrul unor evenimente din străinătate. „Prefer luxul de a-mi alege partenerii de dialog“, spune el. Astfel, i-a avut interlocutori pe regizorii Robert Wilson, Thomas Ostermeier, Declan Donnellan, pe coregrafii şi dansatorii Akram Khan, Sasha Waltz. De asemenea, a  avut un dialog, în exclusivitate, cu regizorul Silviu Purcărete, care a împlinit 70 de ani anul acesta. Printre invitaţii săi s-au numărat  Tobias Biancone, director general al Institutului Internaţional de Teatru-UNESCO, şi Jaroslaw Fret, directorul Institutului Grotowski. 

Octavian Saiu vorbeşte, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre aceste întâlniri esenţiale cu mari creatori de spectacole şi despre soarta teatrului în vremuri pandemice. Sub inflaţia spectacolelor virtuale, a apărut expresia „online fatigue“ - suntem deja obosiţi de acest tip de canal de comunicare -, iar  „teatrul online este o consolare, e ca atunci cand doi iubiţi se află la distanţă“, după cum i-a mărturisit, într-un dialog, regizorul german Thomans Ostermeier. La ce nu ne putem întoarce după această criză?„La acelaşi peisaj teatral călduţ, la inflaţia micilor festivaluri, la pretenţiile burgheze ale unor artişti, la reciprocităţile şi complezenţele unui sistem confuz şi hibrid, între mai noul proiect, vechiul repertoriu şi ocazionalul ciubuc“, consideră Octavian Saiu.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost întâlnirea cu marii artişti cu care ai dialogat recent în faţa camerei de Zoom? Cum se schimbă interacţiunea?

Octavian Saiu:Sunt experienţe extraordinare: diferite, dar legate într-un fel. Wilson a fost nevoit să dialogheze de pe telefon, dar cu o naturaleţe pe care nu am mai regăsit-o la el. Purcărete a fost atât de relaxat, de deschis, încât a răspuns unor întrebări pe care ştiu sigur că altminteri le-ar fi evitat cu obstinaţie. Tang Shu Wing, unul dintre artiştii uriaşi ai Asiei, a vorbit liber – la Hong Kong – despre riscul unei noi forme de cenzură impusă de mediul online, aparent cel mai permisiv. Fiecare dintre aceşti mari creatori, fără excepţie, a acceptat dialogul trecând peste toate barierele, distanţele, stângăciile unui nou mediu de comunicare. Mi s-a confirmat o convingere mai veche, legată de oamenii de valoare din teatru, care ştiu să se ia în serios cât să nu-şi trivializeze vocaţia, dar nu sunt într-atât de sobri încât să capete o solemnitate ostentativă. Şi cred că mesajul fiecărei întâlniri online a ajuns la cei care au avut curiozitatea şi disponibilitatea de a le urmări. Şi au fost câţiva. Teatrul nu se poate face pe computer, dar despre teatru putem vorbi, avem datoria de a vorbi pe orice fel de ecran. Şi avantajele şi dezavantajele se ştiu, sunt discutate pe larg în zona studiilor comunicării. Personal, rămân la convingerea că numărul de vizualizări e irelevant: oricât ne-am răsfăţa, suntem totuşi puţini cei interesati de o discuţie despre teatru. Ce contează, probabil, e ca măcar unii dintre noi să nu uităm că există o artă vie, a viului, şi s-o căutam atunci când vom avea cu toţii libertatea de a o redescoperi.

Octavian Saiu imagini arviha personala

Octavian Saiu, alături de Silviu Purcărete                          Foto: Arhiva personală

Crezi în festivalurile online? Care sunt deosebirile dintre ceea ce s-a întâmplat afară şi ceea ce s-a întâmplat în România? 

E cel mai dificil subiect pentru mine. Cel mai dureros. Eram la Hong Kong şi pregăteam un workshop în cadrul festivalului de acolo, când am aflat că s-a anulat cu o lună înainte să înceapă. Era februarie. Mai târziu, pe rând, s-au anulat altele şi altele. Aşa că îmi îngădui să spun doar atât: s-a încheiat o epocă. Este epoca începută în 1947, când au apărut pe harta culturalăa lumii două repere, Edinburgh şi Avignon. Epoca unei explozii care a permis teatrului să devina un fenomen global, nu doar o manifestare locală. Epoca marilor evenimente internaţionale concepute în numele încrederii în libertate, fără bariere geografice, politice, culturale. Am avut de curând o dezbatere internaţională pe această temă şi pregătesc una mai ampla pentru Tokyo Festival, însă adevarul e ca nimeni nu ştie ce se va întampla. O ipoteză foarte legitimă e că fiecare eveniment va avea o componentă online, fiindcă e un câştig al perioadei recente ce nu trebuie pierdut. Va începe aşa o nouă epoca? Poate...

Octavian Saiu imagini arviha personala

Cât de necesară este redeschiderea sălilor de spectacol?

Nu este necesară, în orice condiţii. După cum nu este nici suficientă, în orice condiţii. Ne lipseşte, unora. Fiecare dintre noi avem nostalgia ritualului de a merge la teatru. Pentru mine, momentul cel mai frumos, care mă emoţionează enorm, e atunci când se sting luminile în sală şi lumina se aprinde pe scenă. E un efect magic şi îmi lipseste, acut, ca un narcotic unui dependent. Ritualul acela, care a apărut abia odata cu Wagner la sfârşitul secolului al XIX-lea, a schimbat vocabularul existenţial al teatrului şi a marcat pentru totdeauna condiţia de spectator. Lumea se mişcă, luceşte, freamatul si nebunia ei continuă, dar câţiva dintre noi vrem să ne ştim adăpostiţi de întunericul care ne apropie de un miracol. E tot ce poate fi mai frumos în postura de spectator. În acest răstimp al izolarii şi distanţei, am înţeles şi mai mult cât de valoroasă e taina luminii care se stinge treptat ca să dea semnalul unui început. De ce e teatrul o minune a spiritului? Fiindcă ne oferă asemenea clipe. David Mamet, dramaturgul american cu cel mai amplu impact în ultimele decenii, a semnat la un moment dat un text concluziv şi premonitoriu deopotrivă. Titlul lui ne dă fiori, dar ne şi alină disperarea: „Teatrul moare mereu”. Adica... teatrul renaşte mereu. Supravieţuieşte. Nu fiindcă lumea are nevoie de el, ca s-o oglindească aşa strâmbă cum e sau ca s-o ajute să se îndrepte. Ci fiindcă noi avem nevoie de el. Teatrul online este o consolare. Cum îmi spunea într-unul dintre dialogurile menţionate Thomas Ostermeier (foto dreapta), e ca atunci cand doi iubiţi se află la distanţă. Nu se pot atinge, nu pot face dragoste, dar măcar se pot vedea şi auzi. Cum să nu fie ceva de preţ, daca îi ajută să învingă un pic distanţa şi singuratatea? Dar cum să fie la fel ca atunci când se ating şi fac dragoste? Dacă excesul de spectacol online va genera o foame de teatru trăit pe viu, daca distanţa şi singuratatea ne vor apropia şi mai mult de scenă, dacă a apărut un nou public atras de ce-a văzut pe computer, atunci teatrul va ieşi învingător şi artiştii vor fi în câştig.

Cum însă n-a facut nimeni o analiză aplicata a ceea ce s-ar numi experienţa şi profilul consumatorului de teatru online, nici chiar în cazurile experimentelor celor mai reuşite, e cam greu de intuit ce impact a avut acest model de comunicare.

Cum s-a schimbat faţa Thaliei sub imperiul virtualului?

Octavian Saiu imagini arviha personala

Există o sintagmă inventată recent, foarte potrivită la tot ce ni se întâmplă: „online fatigue”, adică oboseala de online. E prea mult, o saturaţie, un exces deja. Teatrul online nu schimbă numai parametrii comunicarii, schimba miezul întâlnirii care se adăposteşte într-o clipă unică. Clipa care trece şi nu mai revine niciodata, dar absolut niciodată la fel. În online, teatrul poate fi vazut si revazut dupa cum o pagină de carte poate fi citită şi recită. Pentru Barthes, aceasta reversibilitate garanta plăcerea textului. Pentru oricare dintre noi, cei îndragostiţi de teatru, ireversibilitatea unui singur moment ne asigură plăcerea teatrului. Şi încă un gând, la care nu se poate renunţa cu una, cu două dupăavalanşa de înregistrări şi transmisii live: teatrul nu e „ce“, e „cum“. Acel „cum“ se regăseşte în definiţia dată de Grotowski, cea mai simplă şi mai frumoasă cu putinţă: întâlnirea între actor şi spectator. Şi textul, şi imaginea, şi orice altceva pot fi percepute obiectiv pe un ecran, dar nu e teatru câtă vreme nu se împlineşte prin simplul act al întâlnirii. Nici măcar în... „Întalnirea“ lui Simon McBurney, singurul spectacol care îmblânzeşte universul multimedia şi-l transformă în materie pur teatrală. Sute de mii de oameni l-au urmărit online în mai. Au înţeles despre ce este vorba, i-au savurat efectele. Dar au ratat tocmai întâlnirea cu fiinţa unui actor senzaţional, în stare să îşi compună propria regie şi să joace la cea mai înaltă intensitate. Îmi amintesc simpozionul de o jumătate de zi, pe care am avut şansa să-l moderez în programul oficial de la Edinburgh după premiera absolută cu „Întâlnirea“în 2015. McBurney a afirmat atunci că, fără prezenţa imediată a viului, teatrul devine propria sa copie. Acum, cuvintele lui îmi sună ca un avertisment.

„Epoca digitală ne-a afectat percepţia asupra lumii“

Octavian Saiu imagini arviha personala

Autorul, în timpul lansării cărţii „Efectul Tartuffe: fascinaţia teatrală a imposturii“   Foto: Andrei Gîndac

Gânduri despre teatrul în aer liber?

Teatrul în aer liber poate fi minunat şi se face în multe lcuri, de la Epidaur până la Toga, în munţii Japoniei. Acolo, la Olimpiada Teatrelor din 2019, am înţeles cu adevărat cât de frumos şi emoţionant poate fi un spectacol văzut sub stele. Dar e doar o experienţă trecătoare, un omagiu simbolic adus unei tradiţii care s-a preschimbat în altceva şi a căpătat gustul interiorităţii – în toate sensurile. Tadashi Suzuki, creatorul japonez al unui limbaj de sinteză a artei actorului, a clădit la Toga o scena pe apa – ca în No, la începuturi – în faţa unui amfiteatru grec de unde teatrul se vede ca o forţă a naturii, nu doar ca expresie a culturii si civilizaţiei. E un spaţiu fabulos, încărcat de o energie uimitoare. Fără asemenea date, fără farmecul locului, o scenă în aer liber e o simplă soluţie de avarie, poate mai palidă decât toate surogatele online-ului. Şi ar mai fi un detaliu. Esenţial. Antropologic, sociologic, publicul nu mai e cel de acum 2500 de ani, nici cel de acum 250 de ani. Nici chiar cel de acum 25 de ani.

Epoca digitală ne-a afectat percepţia asupra lumii, împărţităferm între interior şi exterior. Ritmul nostru biologic şi registrul ontologic s-au schimbat. Teatrul e şi un adăpost, nu un simplu loc de divertisment pasager cu lavaliere şi difuzoare.

Cum s-a schimbat paradigma de a face teatru? Ce crezi că ne aşteaptă?

Unii se întreabă naiv daca regia va ramâne interpretare de texte. Însă ea nu mai este de mult doar atât. Au apărut noi poetici ale artei regizorale ca punere în joc, nu ca punere în scenă. Şi nu este vorba doar despre experimentele recente ale unor artişti precum Jan Lauwers, Jan Fabre, Heiner Goebbels, despre formulele alternative ale celor de la Rimini Protokoll sau despre explozia de sine din creaţiile lui Pippo Delbono. Este vorba despre acea împletire între cuvânt, tehnologie şi prezenţa pură cultivată de noi limbaje care nu mai par că se înscriu în categoria a ceea ce numim teatru şi, totuşi, sunt teatru. Adevarat. Autentic. De ce? Fiindcă se nasc din întrepătrunderea energiilor unor fiinţe ce nu se vor mai regăsi la fel nicicând, niciunde. Energii apărute numai în acea întâlnire, cu acei artişti, în acel spaţiu. Sasha Waltz, figura cea mai distinsă a dansului german după Pina Bausch, mi-a spus de curând ceva cutremurător: nu vrea să se întoarcă la realitatea de dinainte de pandemie. Cât de profund e verdictul ei! Şi cum am putea să ne întoarcem la aceeaşi lume poluată, obsedată de creştere economică şi acumulare de capital?!

Octavian Saiu teatrolog

Octavian Saiu a vorbit, într-o conferinţă, despre Eugen Ionescu, la Teatrelli        Foto: Alex Damian

Ne vom întoarce la acelaşi teatru, însă?

Da şi nu, fiindcă el e rezultatul unui proces început de grecii antici şi transformat de toate epocile de mai târziu, aşa că va fi afectat radical şi de această criză. Pe de o parte. Pe de alta parte, teatrul este şi va fi mereu altceva, rămânând acelaşi. Între o pictură renascentistă şi o instalaţie vizuală contemporană nu există nicio legaturăgenetică evidentă.

Însă între un spectacol de commedia dell’arte şi cea mai hipermodernă aventură scenică de astăzi, cu roboţi şi efecte multimedia năucitoare, relaţia de continuitate e organică, indestructibilă. Se nasc din acelaşi tip de întâlnire, cu sau fără apanajul tehnologiei.

La ce nu ne mai putem întoarce?

La acelaşi peisaj teatral călduţ, la inflaţia micilor festivaluri, la pretenţiile burgheze ale unor artişti, la reciprocităţile şi complezenţele unui sistem confuz şi hibrid, între mai noul „proiect“, vechiul „repertoriu“ şi ocazionalul „ciubuc“. Sau, mai bine zis, nu ar fi cazul să ne întoarcem acolo. Depinde de noi toţi să schimbăm acum ceva într-un sistem care arată ca un mutant: cu subvenţii acordate sau tăiate după criterii aiuritoare, cu unii impostori cocoţaţi în scaune manageriale şi evaluaţi de unii, alţi impostori, cu premii formale, cu aşa-zişi critici înrăiţi şi înăcriţi, cu talente uriaşe care se risipesc fiindcă nu li se acordă o şansă. Dacă nu ne asumăm acest examen de conştiinţă, o luam festivist de la capăt ca şi când totul n-ar fi fost decat o mică pauză de relaxare.

Octavian Saiu teatrolog

„Anotimpurile dialogurilor cu Octavian Saiu“, în grădinca de la Teatrelli             Foto: Alex Bărbulescu

Ce rol joacă reţelele de socializare?

Covârşitor, probabil... Însă, sincer şi fără aroganţă, trebuie sa spun că nu mă intereseaza subiectul. La propriu. Akram Khan, poate cel mai original creator de dans contemporan, îmi mărturisea în dialogul de la FITS că detestă setul limitat de opţiuni al acestor retele. Nu le cunosc modul de funcţionare, refuz să le descopar ritmul, dar sunt apriori de acord cu el. Totul e mult mai complex pe lumea asta, nu orice se măsoară în numărul de vizualizări, iar obligaţia de a intra în dezbatere cu te miri cine, doar fiindcă aşa se nimereşte, îmi repugnă organic.

Prefer luxul de a-mi alege partenerii de dialog. În aceasta perioadă, mi s-a părut potrivit să fiu mai tăcut sau să stau de vorbă doar cu oamenii la care ţin şi pe care îi preţuiesc.

E un privilegiu „burghez“ pe care mi-l revendic în condiţia mea mai degrabă „muncitorească“, de profesor care studiază zilnic pentru a nu fi redus la ceea ce ştie – sau crede că ştie – deja.

Cât de important este ca un critic să ştie cât mai mult?

Există o imensă diferenţă între ceea ce credem că ştim şi ceea ce stăpânim cu adevărat. Informaţia, astăzi, circulă mai rapid decât oricând, iar ideea SF până mai ieri de a avea implantat un cip care să ne-o furnizeze instantaneu devine din ce în ce mai fezabilă. Şi totusi nu e doar atat. Nu e doar ce ştim. E cât putem să pătrundem din ceea ce ştim. Am aflat cu stupoare despre tot soiul de angoase, păreri şi aserţiuni aruncate în malaxorul global al socializării de câte unul şi altul, în numele convingerii fanatice ca ei deţin adevarul. Adevărul despre ceea ce teatrul a fost, este şi – culmea! – va fi. Unii se vor martirii propriilor păreri, sfâşiaţi de un mediu fără filtre intelectuale. Altii se cred profeţii unei epoci încă neîncepute, anunţată cu emfază din unghiul lor strâmt. Toţi stiu câte ceva despre teatru, iar bruma aceea de informaţie poate face prăpăd. Avea dreptate Alexander Pope când avertiza că „puţină cunoaştere e ceva periculos“. Dintr-o spoială de cultură se nasc erorile şi ororile criticii asumate ca iubire de sine, nu ca împlinire a iubirii pentru creatori. Înainte de a ne pronunţa despre rolul şi rostul teatrului sau despre distanţa dintre scaunele unde vrem să ne aşezam fie în interior, fie în aer liber, să îi aplaudăm în gând pe toţi artiştii pe care ne dorim să-i reîntalnim.

Şi să ne rugăm ca riscul la care se expun ei şi familiile lor să nu devină un sacrificiu. Restul, de la exigenţe estetice la rigori etice, contează mai puţin acum.

Preşedinte al secţiei române al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru

Octavian Saiu teatrolog

Acordând autografe                                           Foto: Andrei Gîndac

Nume: Octavian Saiu

Data şi locul naşterii: 4 decembrie 1977,  Bucureşti

Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Teatru (UNATC).  A susţinut două teze de doctorat în studii teatrale (2008, UNATC) şi, respectiv, în literatură comparată (2010, Universitatea din Otago, Noua Zeelandă). A terminat un postdoctorat în literatură comparată (Universitatea din Otago, NouaZeelandă, 2014).

Este secretar general adjunct al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi preşedinte al secţiei române AICT – Teatrologie.

Este autorul cărţilor : „În căutarea spaţiului pierdut“ (Nemira, 2008), „Beckett. Pur şi simplu“ (Paideia, 2009), „Fedra, de la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane“ (Paralela 45, 2010), „Ionescu/Ionesco: un veac de ambiguitate“ (Paideia, 2011), „Posteritatea absurdului“(Paideia, 2012), „Teatrul e vis“ (Paideia, 2013), „Hamlet şi nebunia lumii“  (Paideia, 2014) / „Hamlet and the Madness of the World“ (Editura ICR, 2016), „Lecţia, o meditaţie cu şapte teme“ (Nemira, 2015), „Teatrul la persoana I“ (Nemira, 2016), „Clipa ca imagine. Teatru şi fotografie“ (Nemira, 2017), „Efectul Tartuffe: fascinaţia teatrală a imposturii“ (Paidea, 2019).

A primit Premiul Criticii pentru carte de teatru în 2010 şi Premiul UNITER pentru Critică de Teatru în 2013.

În 2020, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, PreşedinteleRomâniei i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite