INTERVIU Rodica Mandache, actriţă: „Nu mai simt preţuire din partea nimănui“

INTERVIU Rodica Mandache, actriţă: „Nu mai simt preţuire din partea nimănui“

Îndrăgita actriţă Rodica Mandache (70 de ani) vorbeşte despre dezamăgirile sale din lumea în care trăieşte azi, într-o sublimă comparaţie cu perioada în care şi-a petrecut tinereţea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Rodica Mandache pare că poartă în spate toate poverile acestei lumi nedrepte cu ea însăşi. E o greutate aşa apăsătoare în glasul său, iar cuvântul rostit e violent chinuitor. Ca o săgeată cu venin ce merge direct la ţintă, chiar şi în desele momente când actriţa deja nu-şi mai priveşte interlocutorul. Ce putere! Dar în glasul său există  şi suferinţă, şi deznădejde, şi jale, şi tot.

Nu ştim exact de unde vine, dar e o dramă. Şi trebuie să înţelegem că aici e ceva mai mult decât o simplă, sfâşietoare filosofie de sufragerie. Sunt angoasele unui fin observator ce priveşte de la distanţă lumea în care, de fapt, trăieşte. Nu-i afect, nu-i inadaptare. E, pe undeva, maturitatea singurătăţii din lumina refelctoarelor.

„Weekend Adevărul“: Aţi copilărit într-o perioadă dificilă pentru România. Aţi simţit neajunsurile vremurilor?

 

Este profesoară de teatru

Numele: Rodica Mandache
Data şi locul naşterii: 13 aprilie 1943, Iaşi
Studiile şi cariera: A absolvit secţia de actorie a Facultăţii de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1964, la clasa profesorului Octavian Cotescu.
A fost angajată sau a colaborat, printre altele, cu Teatrul Mic din Bucureşti, Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, cu Teatrul „Barbu Delavrancea“ din Bucureşti, cu Teatrul Naţional din Iaşi şi cu Teatrul Naţional din Bucureşti.
Astăzi, este angajată a Teatrului Odeon.
A jucat în filme precum „Căsătorie cu repetiţie“, „Buletin de Bucureşti“, „Nea Mărin miliardar“, „Un comisar acuză“ sau „Astă-seară dansăm în familie“.
În 2007, a primit premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol secondar, rolul Adei din piesa „joi.megaJoy“ de la Teatrul Odeon.
În 2009, a primit premiul pentru întreaga activitate la Premiile Municipiului Bucureşti pentru Artă şi Cultură, secţiunea Artele Spectacolului.
Este profesoară de actorie la Universitatea Hyperion.
Locuieşte în: Bucureşti

Rodica Mandache: Eram prea mică să-mi dau seama, dar am trăit într-o perioadă de mare, mare sărăcie. În anii ’50 era greu. De pildă, mai târziu, comuniştii au avut vanitatea de a face în ţară Festivalul Tineretului. Asta însemna să iei mâncarea celorlalţi. Ştiu că mai era doar marmeladă – despre care acum îmi dau seama că era foarte bună – şi mă săturasem de ea. Era greu cu mâncarea, dar vreau să-ţi spun despre perioada pe care voi o înfieraţi şi spuneţi despre ce greu şi ce rău era, vreau să-ţi spun că era o perioadă normală. Eu n-am ce să reproşez. Lucrurile erau, într-un fel, de bun-simţ. Şi-mi pare rău că toate generaţiile astea au fost crescute atât de prost încât să caute mereu un vinovat. Cade un avion? Găseşti un vinovat. Vine zăpada? Găseşti un vinovat. Se îmbolnăveşte cineva? Găseşti un vinovat. Ăsta este un drum simplist şi stupid, din lipsă de educaţie. Nu e nimeni vinovat că se tulbură apele şi că se trece de la o orânduire la alta. Oamenii rămân oameni: trăiesc, iubesc, învaţă. Sigur că sunt foarte bune libertatea şi democraţia, şi cred în ele, dar şi ele au părţile lor îngrozitor de rele, la care noi nu facem faţă.

„Niciun om nu-i o insulă“
Cum adică?
Lumea se dezagregă dacă oamenii îşi schimbă partidul de la o zi la alta. Se pierde, se distruge. Lumea e ţinută pe umerii fiecăruia. Noi trăim lucruri rele tot din cauza noastră. Asta este, de fapt, lipsa de responsabilitate. Păi, dacă îi spui cuiva că a căzut un avion şi că trebuie salvaţi oamenii, nimeni nu are freamătul în faţa răului. Parcă e ceva abstract. Or, responsabilitatea e ceva cu sânge, cu carne, cu durere. Altădată se ducea tot satul să vadă un accident, acum nu mai iese nimeni din casă.

E o înstrăinare?
Înstrăinarea este unul dintre cele mai rele lucruri de pe pământ. Oamenii nu-s făcuţi să trăiască singuri. Nimeni nu-i o insulă. John Donne, un mare autor, spune că niciun om nu e o insulă. Lucrurile sunt mult mai complicate. Lipsa de cultură a acestor generaţii este criminală. Tinerii nu ştiu să trăiască, nu ştiu cu ce să se încarce. Nu ştiu ce să facă în clipa când vine pe un culoar un râu înfuriat şi rău. Nu ştiu ce să facă.

N-o fi aşa alarmant!
Lipsa de cultură? E cea mai alarmantă! Unui american îi spui: „Eşti incult“. Şi el spune: „Da, şi care-i problema?“. El aşa e crescut. Noi am importat lucrul acesta. Noi însă aveam o armă extrem de puternică. În străinătate, nu se uita nimeni la români, dar, deodată, deveneau cei mai importanţi. Pentru că ei ştiau, iar ceilalţi nu ştiau. Aşa au reuşit românii, aşa a reuşit să fie Eugen Ionesco cel mai bun.

Bucuria când dai un telefon
Cum a fost şcoala dumneavoastră?
Am făcut cea mai bună şcoală posibilă, când încă erau profesorii buni. Am făcut o şcoală incredibilă. Eram atât de fericiţi datorită acestor profesori de excepţie! Şi ne făceau fericiţi doar pentru că învăţam. Eu astăzi ştiu că lucrul cel mai bun pe care pot să-l fac pe pământ este să învăţ. Şi încă-nvăţ. Am avut colegi extraordinari cu care sunt prietenă şi acum. Când mă duc la Iaşi, de exemplu, stau la prietena mea din clasa I. Aşa o legătură incredibilă este. Ce generaţie extraordinară, ce limbaj, ce verbiaj, ce fel de a gândi, cum au reuşit în viaţă, cum fiecare dintre colegele mele au ajuns vârful în meseria lor! Şi a rămas bucuria aceea în clipa când dai un telefon. Iar eu, pentru că joc foarte mult şi pentru că am ajuns actriţă, la un moment dat, m-am simţit responsabilă în faţa lor. Pentru că în liceu toate cochetam cu poezia, cu teatrul, cu filmul, aveam poze cu actori. Şi, ajungând numai eu actriţă, m-am simţit responsabilă. Trebuia să fiu bună. Aşa mă simt şi faţă de fiica mea, Diana, şi faţă de studenţi. Pe mine asta m-a încărcat. Şi cred că e ceea ce lipseşte acestei epoci a noastră.

Dacă ni se ia Ardealul...
Aveaţi o viaţă mai liniştită în socialism? Era mai frumoasă?
Era mai frumoasă, că eram mai tânără.

Aparte de nostalgiile personale...
Era mai stabilă viaţa tuturor. Era ceva rău să fie toată lumea egală, dar era şi ceva bun. Puteai să te duci la concert şi să-ţi plăteşti biletul, puteai să te duci la mare şi să-ţi plăteşti biletul. Ţara asta foarte bogată e renegată şi neiubită pentru că aşa a fost politica înainte de ’90. Era o revărsare de patriotism făcută în aşa fel încât omului i se făcea frică şi nu mai iubea nimic. Dar ce s-a întâmplat după ’90 e şi mai rău. Acum, dacă anunţă cineva că s-a luat Ardealul, nimeni nu reacţionează. Poate să se întâmple orice cu pământul ăsta. Toată lumea se gândeşte doar să aibă o casă, să trăiască bine, să se ducă în Grecia la vară, să aibă bani, maşini multe care să stea pe stradă.

„Nu simt nimic“
Până la urmă, tot lucrurile concrete mai mulţumeau şi-atunci. Bani de bilet, serviciu stabil...
Am trăit într-un Iaşi în care copiii au fost apăraţi de toată lumea din jur. Eu am crescut într-o societate în care m-am simţit protejată. Am avut norocul ăsta să am oameni care au venit în ajutorul vieţii mele. Mi-aduc aminte că plecam în turneu, făceam rost de mâncare – ăsta era norocul că eşti actor –, iar oamenii aveau un respect deosebit pentru cultură. Poate că nu ştiau, dar aveau acest respect, această preţuire. Astăzi, eu nu mai simt nicio preţuire din partea nimănui. Nu mai sunt nici tânără şi frumoasă... Nu simt nimic.

Curioasa moarte a lui Aurel Mihailopol


Ştiaţi despre închisorile comuniste
în adolescenţă?
Sigur că da. Ştiam totul. Eram înconjurată de oameni care au fost la închisoare.

Cum aşa? Din familie?
Şi din familie. Te mirai că au scăpat oamenii ăştia, te mirai că există. Am avut întotdeauna o sacralitate pentru tot ce-a fost nobil, toată ramura extraordinară a românilor. Noi am avut, la un moment dat, anii ’30! Păi, puneţi mâna pe cartea Marucăi Cantacuzino să vedeţi ce lume era atunci, ce viaţă era. Iar ăsta-i doar un exemplu. Ştiai? Nu ştiai. Păi, asta se-nvaţă. Te-nvaţă cineva, îţi spune şapte vorbe, iar tu te duci singur şi le-nveţi pe celelalte 700, pentru că te intrigă, te face curios. Asta înseamnă să fie o şcoală bună, să te facă să fii curios să ştii totul, să fie al tău. Dar tineretul ăsta a fost educat să plece. E foarte greu să fii tânăr, să vrei să-nveţi şi să ţi se spună că nu e nevoie de tine. Şi-atunci, de ce să iubească ţara? Cine face vreun efort?

Nu ştiu, sunt tânăr, doamnă, tânăr.
Noi am avut un crème de la crème, cum se cheamă, o lume boierească, o lume intelectuală, capete, minţi, creiere, talent, tot, tot, tot. Şi nimeni nu plânge după asta.

Ajutorul lui Ştefan Andrei
Aveaţi o familie cu origine sănătoasă?
Eu am avut mari necazuri cu Securitatea, prin foarte grele lucruri am trecut. Dar s-au găsit întotdeauna oameni grozavi care m-au ajutat. A fost acest Ştefan Andrei – e o mare bucurie că, într-o carte de-a lui, e un capitol despre mine, cred că e unul dintre cadourile cele mai frumoase pe care le-am primit. Bărbatul meu (n.r. – marele fotograf Aurel Mihailopol) a murit din cauza acestor necazuri... Cred că, la un moment dat, s-a întâmplat ceva atunci când era interogat, pentru că a murit în trei luni într-un fel ciudat.

Aţi fost purtată un an şi două luni de anchete.
Normal, asta era treaba lor şi o făceau. Pe cine voiai să mă supăr? Ăla era un colonel, iar asta era treaba lui, să facă anchetele astea. Să mă supăr pe el? De ce? Sigur că, dacă nu era Ştefan Andrei, n-aş fi scăpat niciodată. Şi-aşa n-am scăpat, că soţul meu a murit. Dar m-a ajutat şi când eram în spital, când era îngrozitor.

Ştefan Andrei a oprit cumva...
Cred că da. A făcut nişte eforturi neomeneşti ca să oprească acest episod. Pentru el era foarte periculos, de multe ori m-am gândit dacă nu i-a făcut rău intervenţia. Ştefan Andrei a ajutat atât de multă lume! Şi numai pe cei din vârf. Ştia pe cine şi cum trebuie să ajute. Îţi făcea o fişă de parcă te duceai la psihiatru. Ţin minte că, la un moment dat, cineva a furat numărul lui de telefon de la mine şi a sunat la el. M-am dus repede la secretara lui: „Sunt aşa disperată!“. „Staţi liniştită, că nu-i prima oară când se întâmplă, dar el ştie foarte bine pe cine trebuie să ajute.“ Erau profesionişti.

Dar dumneavoastră de ce eraţi chemată în anchete? Ce vă ziceau acolo?
Pentru că eram nevasta bărbatului meu.

Păi, acuzatul era el.
Vezi că eşti din altă perioadă de viaţă? Normal c-o să mă cheme pe mine şi nu pe altcineva! Au făcut închisoare politică în anii ’50 nepoţii nepoţilor unor oameni.

„Mă simt mai neajutorată azi“
Asta era perioada stalinistă.
Dar eu nu urăsc pe nimeni, nu doresc răul nimănui, n-am ce să reproşez nimănui, nu sunt supărată, înţeleg pe toată lumea, şi cu bune, şi cu rele, îmi doresc multă sănătate mie, când nu reuşesc, mă gândesc că aşa vrea Dumnezeu şi că face El ceva ca să-mi fie bine. Şi atât pot să spun. Mai mult nu. Mă simt mult mai neajutorată acum. Poate că e şi din cauza vârstei, dar parcă acum nu vorbeşte nimeni cu tine. Înainte măcar te dădea cineva afară, vorbea cu tine, te simţeai om. Atunci te-njura, îţi făcea rău, vorbea cu tine. Sigur că s-au schimbat teribil de mult lucrurile. Din punct de vedere uman, lucrurile s-au ieftinit, s-au sărăcit.

„Am înţeles că sunt detronată de internet“


Mai
ţineţi minte când aţi plecat din ţară prima dată?

Da. Într-un turneu.

Şi v-a impresionat lumea din afara graniţelor? Un şoc cultural?
Ce şoc cultural?! Astea sunt poveşti. Nu aveam voie să plecăm şi, ca să iei un paşaport, într-adevăr, era ceva înspăimântător. Îmi aduc aminte cum un general de la Paşapoarte mi-a spus odată că l-a văzut pe Ştefan Iordache aşteptând şi l-a chemat şi i-a făcut imediat paşaportul – un fel de troc pentru actorul extraordinar care era. Singurul loc unde m-am simţit foarte urât a fost la Budapesta, unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, cu nişte cetăţi şi nişte construcţii, şi cu o frumuseţe şi o curăţenie... M-am gândit cum de ei au putut fi aşa, iar noi am distrus Micul Paris. O rochie Dior care cade într-o baltă, plină de noroi, udă, prăpădită nu mai e o rochie Dior. Aşa e şi Bucureştiul, care a fost un oraş incredibil. Au fost oameni incredibili aici. În permanenţă s-a distrus. Unul din lucrurile îngrozitoare au fost retrocedările. Case mari, frumoase ale oraşului care se dărâmă, se distrug. Cei care le-au primit sunt nepoţi şi strănepoţi care ştiu că bunicul a murit în închisoare şi nu au niciun fel de dragoste de ţară. Ei confundă lucrurile şi ştiu doar că trebuie să-i urască pe cei care i-au ucis în chinuri pe ai lor. Gândire sub-mediocră.

Aşa era şi Iaşiul dumneavoastră?
Iaşiul cred că s-a dărâmat mai puţin. De plidă, recent, am văzut trei biserici refăcute cu fonduri europene. În copilăria mea, erau închise. Nu se distrugeau, dar nu intra nimeni.

Firul roşu cu Dumnezeu
E curios că aţi reuşit reconcilierea cu trecutul, însă parcă există o dificultate de adaptare, de acceptare a timpului prezent, cu viteza şi felul lui de a obţine informaţii şi alte plăceri.
Nu. Eu nu sunt proastă. Vreau să spun că bombardamentul de informaţii e foarte bun pe de o parte, dar pe cealaltă parte distruge inteligenţa umană. Te face legumă. Într-o zi, fata mea m-a întrebat ceva. Eu eram mândră că pot răspunde la orice întrebare. I-am zis: „Lasă-mă câteva minute şi-ţi răspund“. „Mai bine mă uit pe net.“ Atunci am înţeles că sunt detronată. Noi nu aveam nicio revistă, nu exista acces la informaţie, nu exista nimic. Şi, totuşi, ştiam tot, totul despre viaţa teatrală internaţională, despre regizori, despre tot. La ora asta se citeşte mult mai puţin. Chiar şi cei care citesc, citesc mai puţin. Nu mai există bucuria lecturii, care este firul roşul cu Dumnezeu. Ăla te ţine într-o fantezie, îţi pune la încercare mereu creativitatea. Cum să nu înţeleg? Eu lucrez cu tinerii. De 16 ori pe zi vreau să-i las. În rest, mă chinuiesc să-i modelez. Nu am niciun fel de reproş nici prezentului, nici trecutului. Atât c-am suferit, în trecut am suferit foarte mult. La un moment dat, era rău de tot, totul era rău, nu mai aveam niciun fel de speranţă. Dar eu eram tot asta, şi-ntr-o orânduire, şi-n alta.

„Sunt de-a dreptul amorală. Dar încerc“


Cu ce v-a
ţi dus la admitere,
la facultate?
Cu ceva care nu mi se potrivea: „Balada femeii care şi-a pierdut iubitul în război“, de Nina Cassian. Pe vremea aceea, se făceau două săptămâni de pregătire înainte de examen. Statul socotea că orice copil care se duce la facultate trebuie să suporte o pregătire cu profesorii din instituţie. Nu era numai pentru studenţi, pentru că profesorii vedeau ce disponibilităţi ai, care-i capacitatea ta. Eu am căzut la un regizor uriaş, Alexandru Finţi, care a fost unul dintre cei mai importanţi oameni din viaţa mea. Nu mi-a spus niciodată că m-a plăcut, dar am simţit că venea de la el un interes în ce mă priveşte şi o aprobare. Iar asta mi-a dat curaj, pentru că în facultate nu-mi ieşeau rolurile, plângeam, îmi luam să repet peste tot. El m-a luat şi la el la clasă, m-a luat şi la „Naţional“ să joc un rol principal. Am avut noroc cu acest om. Cu ajutorul lui, am jucat la „Naţional“ cu Irina Răchiţeanu, cu George Motoi, cu Ilinca Tomoroveanu. Era un acces la o lume mult mai înaltă decât a mea.

Ştii şi la ce te-ajută să ştii
Dumneavoastră remarcaţi o regresie, de pildă, la studenţi?
Nu la studenţii mei, ci la toată generaţia. O mare regresie a tuturor. „La ce-ajută să ştii?“ Mi-a spus cineva că nu poate să vină cu copilul la o piesă: „Dar nu-i prea mult pentru el?“. „Câţi ani are?“ „16 ani.“ „La 16 ani citeam nu-ştiu-ce carte.“ „Şi la ce te-a ajutat?“ Glumind. Dar gluma niciodată nu vine pe loc gol. Vine dintr-un sâmbure de adevăr. La ce să m-ajute pe mine să citesc în ruseşte „Război şi pace“? Socrate a murit foarte bătrân. Cineva i-a pus întrebarea: „De ce vrei să înveţi să cânţi la ţiteră?“ „Mai bine mai târziu decât niciodată. Nu vreau să mor până nu învăţ să cânt la ţiteră.“ E greu să mă-nţelegi, dar e datoria mea să-ţi spun.

Sigur, spuneţi, spuneţi.
Cine ştie? Dintr-o sută de copii, poate unul e trezit. Eu am avut un student care mi-a spus, la începutul unui an, că a furat maşini. Era unul dintre cei mai cuminţi studenţi. „Eu stăteam la pândă.“ „Şi cum te-ai lăsat?“ „Într-o zi am văzut o emisiune la televizor şi am fost atât de schimbat încât niciodată n-am mai făcut asta sau ceva asemănător.“ Era o emisiune a lui Tatulici.

Scrisul de mână şi cancerul
Şi care-i soluţia? Cum facem?
Se face din clasa I, cu o educaţie foarte subliniată, să înţelegi care sunt valorile. Copiii vin la facultate cu creierele albe. Nicio circumvoluţiune nu există. Şi-apoi vezi că vor, îşi doresc să înveţe, dar nu mai pot. Peste etapele sărite nu se mai poate reveni. Te uiţi la un ţăran de 50-60 de ani cum vorbeşte perfect, pentru că a fost alfabetizat, iar un băiat de 30 de ani nu înţelege lucruri elementare. Pentru că astea se învaţă în clasa I. De pildă, dorinţa mea este ca toată lumea să scrie cu mâna. Poate sunt de modă veche. Dar, de exemplu, legătura cea mai mare la samurai era între caligrafie şi mânuirea armei. Există nişte nervi, nişte muşchi. O fată mi-a spus: „N-am mai scris de 12 ani, nu ştiu să ţin creionul în mână“. Nu ştia. E incredibil! Ori te îmbolnăveşti de cancer, ori nu mai scrii timp de 12 ani, e acelaşi lucru.

„Dacă nu sunt ridicolă, nimeni nu-mi dă atenţie“
Ce brutală comparaţie!
Dar nu te gândeşti? În loc de „vorbesc“, scrii „vb“. Toate simplificările astea au legături cu creierul. Dumnezeu a făcut omul perfect. Nimic n-a ajuns la această perfecţiune. Iar noi, încetul cu încetul, îl stricăm. Eu nu sunt procuror, nu fac observaţii, dar e o mâhnire. Mi-ar plăcea să fiu într-o societate cu tineri şi să pot dialoga, să trăiesc acea mare bucurie intelectuală pe care o trăiam eu cu cei în vârstă când eram tânără. E una dintre marile bucurii ale vieţii. Acum, când vreau să vorbesc despre ceva, dacă nu sunt ridicolă, nimeni nu-mi dă atenţie.

Şi se datorează postdecembrismului?
Românii n-au nicio incapacitate. Ţin minte că a venit după Revoluţie un elveţian să ne înveţe cum se face caşcaval. După trei luni a plecat şi a spus: „Românii pot să facă orice, ştiu să facă orice, sunt extrem de inteligenţi, dar nimeni nu face nimic“. Asta este o atonie, urmarea unei politici, a unei vieţi în socialism care a distrus ceva din om. Acum avem altă societate care distruge şi mai tare. În progresie geometrică.

„Mă străduiesc să fiu cinstită“
Înţeleg c-aţi obţinut cu greu o locuinţă.
Să ştii că eu am obţinut case pentru o mulţime de oameni. Domnul Beligan mi-a zis odată că sunt intervenţionistă de meserie. Glumea, dar aşa e. Asta face parte dintr-un curaj, dintr-o lipsă de laşitate, să ştii. Nu eram neapărat mai deşteaptă, dar încercam. Să ştii că eu nu am un caracter foarte frumos, nu am nicio generozitate ieşită din comun, dar mă străduiesc să fiu cinstită. Mă străduiesc, dar nu cred că sunt. Nu cred că sunt clădită aşa. Sunt de-a dreptul amorală în structura mea. Dar încerc. Degeaba încerci să mă faci să-ţi spun cât de rău era înainte. Era rău, într-adevăr, dar eu eram actriţă, aveam succes, eram atât de fericită cu meseria mea încât lucrurile dureroase din viaţă nu mă atingeau la os. A trebuit să umblu după o locuinţă. Crezi că acum se primeşte o locuinţă mai repede?

Eu nu primesc nimic.
Ei, atunci măcar primeai.

Cum?
Domnul acela care era la „Case“ mă plăcuse foarte tare într-o piesă. Şi încercam să găsesc şi pentru alţii îngăduinţă. Dar şi binele ăsta trebuie făcut cu parcimonie.

„Depresurizarea aceea când treci din tine în personaj“


Cum a fost prima dată în
„Marea iubire a lui Sebastian?“.
E un text pe care-l iubesc foarte mult pentru calitatea lui. E un text tare frumos. Şi-n ce-o priveşte pe Leny Caler, şi răspunsul lui. În amintiri, ei se întâlnesc şi pot să coabiteze, să-şi povestească viaţa. El vine în visul ei.

A fost o provocare aparte să fiţi „Marea iubire a lui Sebastian“?
Am avut noroc de un partener extraordinar (n.r. – Marius Manole). El e ca o căsuţă albastră de pe o insulă grecească. Când nu mai poţi respira, când e prea frig, când e prea cald, când e jale, te duci în căsuţă. Când mă întâlnesc cu el, mă încarcă, îmi face bine. Ba chiar am şi dorinţe stupide: „Ar trebui să-mi cumperi ceva, să am ceva de la tine“. Mă incită foarte mult felul cum vorbeşte, de pildă că nu-mi spune „Tu“. E destul de dur cu mine, are un fel foarte frust şi foarte băieţesc de a vorbi. N-am făcut doar un spectacol cu el şi am avut mereu succes, pentru că el mă încarcă. Eu nu sunt jovială, nu râd mult. Dimpotrivă, am un soi melancolic. Cu el râd tot timpul, ne distrăm teribil. Şi are o inteligenţă de scenă. Nu ştiu dacă şi de viaţă, dar de scenă sigur. E om bun la suflet şi are ceva rar: poate să facă un cuplu. Asta nu au actorii tineri, nu au posiblitatea să facă un cuplu cu alt actor.

Fiica dumneavoastră, Diana, e regizor.
Dar am mai lucrat cu ea.

Dar mai aveţi emoţii când urcaţi pe scenă? Când sunteţi, de pildă, Leny Caler pentru a zecea oară?
Sigur. Cam cu o jumătate de oră înainte vreau să fug. Am emoţii uriaşe de fiecare dată. Nu ştiu dacă vin din vanitate, din orgoliu, nu ştiu. Poate că e depresurizarea aceea când treci din tine în personaj, când te transformi.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: