INTERVIU Regizoarea Carmen Lidia Vidu: „În «Jurnal de România. 1989», actorii au devenit documente ale Revoluţiei“

INTERVIU Regizoarea Carmen Lidia Vidu: „În
«Jurnal de România. 1989», actorii au devenit documente ale Revoluţiei“

Carmen Lidia Vidu                          FOTOGRAFII: Arhiva personală, Florin Ghioca, Florin Boicescu

Carmen Lidia Vidu, autoarea spectacolului multimedia „Jurnal de România. 1989“, vorbeşte despre cum a reconstruit, cu grijă, momentul decembrie ’89 folosindu-se de confesiunile reale ale actorilor, dar şi de vocile unor persoane implicate direct în povestea care a schimbat istoria ţării

Ştiri pe aceeaşi temă

Deşi lumea artistică traversează o perioadă dificilă, la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti (TNB) a avut loc, pe 24 iulie, o premieră: „Jurnal de România. 1989“. "Jurnal de România" conceput de Carmen Lidia Vidu (40 de ani) a început în 2016 la Sfântu Gheorghe şi a continuat la Timişoara, Constanţa şi Bucureşti. La Naţionalul bucureştean, regizoarea i-a ales pe Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Ţilea şi Daniel Badale, care îşi joacă propriile roluri. La 31 de ani de la Revoluţia care l-a înlăturat pe dictatorul Nicolae Ceauşescu, actorii povestesc cum au trăit acele evenimente sângeroase şi cum le-a fost schimbată viaţa. Celor patru li se alătură, prin apariţii video, Germina Nagâţ, membră în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), fostul procuror militar Dan Voinea, care a instrumentat iniţial „Dosarul Revoluţiei“, şi istoricul britanic Dennis Deletant, expert în comunismul românesc. Aşadar, istoria e văzută prin prisma biografiilor personale, iar cercetarea, imaginea şi sunetele alcătuiesc universul multimedia care completează poveştile actorilor. „Jurnal de România. 1989“ înregistrează şi un record în istoria teatrului românesc: cea mai mare proiecţie video, pe un perete uriaş, de 33 de metri lungime şi 21 de metri înălţime. Însă dincolo de toate aceste  detalii logistice, producţia de la TNB este felul regizoarei de a ne spune că, de fapt, fiecare dintre noi facem istoria şi asta nu e puţin lucru.

Weekend Adevărul“: Ce înseamnă teatru-document pentru un subiect atât de dureros cum este Revoluţia?

Carmen Lidia Vidu:  „Jurnal de România” este un proiect care implică cercetare şi asta e partea cea mai intensă, fragilă pe moment şi solidă în timp. Primul pas este documentarea personală. În 2019 când am pornit munca la “Jurnal de România. 1989” se aniversau 30 de ani de la Revoluţie. Îmi doream subiectul dar se întipărise oarecum în mintea mea că nu e un subiect pentru teatrul românesc, că e prea de nişă, că e un subiect mai mult pentru bărbaţi, pentru talk-show-urile politice de la TV, că Revoluţia aparţine generalilor, militarilor, bărbaţilor, cărţilor de istorie şi îmi tot găseam motive care să-mi hrănească frica pentru a intra în subiectul Revoluţia din 1989. Filmele de arhivă, filmele produse de Sahia şi filmele documentare m-au făcut să înţeleg că Revoluţia aparţine oamenilor şi am început să prind curaj. Imediat după filme am început să parcurg cărţi de beletristică pe tema comunismului, cărţi de istorie, benzi desenate, albume foto. Istoria a început să se conturez ca o poveste cu oameni - supereroi, cu personaje clişeu, cu dictatori, cu oameni slabi, corupţi, cu sisteme politice neclare, cu gândiri filosofice manipulabile.

În timpul documentării am început să discut cu cei din distribuţie: Oana Pellea, Victor Rebegiuc (care s-a retras după probleme serioase de sănătate), Ion Caramitru, Florentina Ţilea, Daniel Badale. Au fost două săptămâni de interviuri zilnice cu toţi din echipă: despre ei, despre familie, despre alimentaţie, sport, îmbracăminte, vacanţe, programele de la TV, despre Radio Europa Liberă, despre comunism, despre 1989, despre bine, despre rău, regrete, împliniri. Actorii au devenit documente ale Revoluţiei. De aici denumirile de teatru documentar sau teatru-document. Cuvintele lor şi fotografiile lor au stat la baza spectacolului. Ei sunt cultura vie a României. În timp ce lucram cu ei la finisarea textelor am realizat că lipsesc informaţii şi că pe lângă cele 4 jurnale mai am venoie de date istorice oferite de oameni de specialitate. Aşa am ajuns la Germina Nagâţ (membră CNSAS), la Dan Voinea (procurorul procesului Ceauşeştilor) şi la Dennis Deletant (istoric britanic). Ei au venit cu o altă voce, cea a arhivelor, cea a legii şi cea internaţională.

Materialul final e compex şi dens: confesiuni personale, informaţii despre Securitate, o Revoluţie sângeroasă şi un spectacol despre un moment care a schimbat istoria României.

 Ce perspectivă aduce fiecare actor din distribuţie, cum ai gândit regia pornind de la poveştile lor?

Am căutat să am voci diverse şi bine articulate. Era important să nu existe un monopol al unei singure păreri şi al unui singur sex. Ion Caramitru este actorul care a apărut pentru prima oară la Televiziunea Română în timpul Revoluţiei. Este cunoscut pentru “am învins”, “lucrează la un apel”, a fost un actant cunoscut în momentul decembrie ’89. Oana Pellea e o actriţă foarte vizibilă şi prezentă astăzi în tot ce înseamnă mişcare civică. E un model pentru generaţia tânără. Ar putea să se bucure de dulcegăriile faimei, dar ea preferă să iasă în stradă, să manifeste, să-şi spună părerea. Mi se pare că Oana Pellea ia în serios viaţa, meseria şi rolul actorului în societate. Florentina Ţilea a fost recitatoarea lui Ceauşescu pe vremea când era copil în Iaşi. Tineri ca ea erau recrutaţi din grupele de teatru şi erau pregătiţi de mici să fie buni comunişti. Daniel Badale era soldat în termen când a început Revoluţia. Cu el am discutat despre ordinul “Radu cel frumos”, despre armament, TAB-uri, terorişti, despre teatru şi familie.

Jurnalele acestor actori deschid un dialog despre cum ne raportăm noi la istorie.

Am fost crescuţi cu respect faţă de frică şi cred că avem în noi un soi de “viaţa mea nu contează”, “cine sunt eu ca să vorbesc”, “de ce să vorbesc când pot să tac” “revoluţia a fost făcută de ceilalţi”, “eu sunt doar o istorie cu i mic”.

 Cum se completează spectacolul prin aceste decupaje cu poveşti atât de diferite?

Subiectul principal este Revoluţia din 1989. Toate drumurile duc la momentul din decembrie ’89. Spectacolul se deschide prin muzică, se închide cu o bandă desenată, are patru confesiuni şi trei interviuri. E un spectacol multimedia cu videoproiecţii documentare. Ceea ce înseamnă că mai există pe scenă încă un personaj care vine cu informaţii reale şi care completează actorul de pe scenă. Stilistic vorbind putem spune că elementele foto-video sunt cele care leagă spectacolul. Ele nu sunt doar frumoase, de coloratură, mari şi multe, ele au material documentar necesar publicului. Actorii au căutat să aducă în perioada de laborator, de cercetare cât mai multe materiale (ziare, diplome, fotografii, cărţi, caiete, manuscrise) care să le susţină, completeze şi valideze confesiunea. Momentele lor pe scenă în timpul spectacolului devin istorii în cuvinte, imagini, sunete şi carne vie.

Cum a fost întâlnirea cu procurorul? Dar cu cercetatorii istorivi? Cât ai editat la montat, au trebuit cenzurate unele lucruri?

Jurnal de România. 1989” s-a dezvoltat în timpul repetiţiilor. Nu exista nimic la început. Nu exista decor, nu exista costum, scenariu, nu exista interviuri cu specialişti, s-a plecat de la zero. În timpul interviurilor cu actorii au început să se nască o parte din momentele spectcolului: cântecul Florentinei Ţilea cu tatăl ei care a cântat în Corul Armatei şi banda desenată. După finalizarea scenariului am simţit că e nevoie de informaţii care nu puteau veni din jurnalele personale ale actorilor. Şi totuşi erau necesare pentru o imagine completă a Revoluţiei. Germina Nagâţ vorbeşte în spectacol despre Securitate. Am filmat peste două ore de interviu şi am ajuns la un material de 11 minute, apoi de 9 minute şi in final ne-am oprit la 7minute. Imi era foarte greu să-i tai cuvintele care sunt foarte preţioase fiindcă Germina Nagâţ face o scurtă istorie a Securităţii, vorbeşte despre un dictator semianalfabet şi despre o generaţie politică asemeni lui. Am o mare admiraţie faţa de Germina Nagâţ şi sper să pot continua colaborarea cu ea şi la urmatoarele spectacole.

Dan Voinea e un document necesar. A existat un proces al soţilor Ceauşescu şi acest proces a fost foarte controversat. L-am invitat să ne vorbească despre cum a ajuns să fie procurorul acestui proces, despre execuţie şi cum a rămas el în viaţă. Din trei ore de material filmat au rămas în spectacol aproximativ şapte minute.

Părţi lungi din interviurile realizate cu Germina Nagâţ şi cu Dan Voinea au fost urcate on-line tocmai fiindcă sunt informaţii care trebuie să ajungă la cei care urmăresc paginile de promovare ale spectacolelor de teatru. Mă bucur că pot face asta prin genul acesta de teatru. Documentarul reuşeşte să unească istoricii cu publicul de teatru, cu sociologii, atropologii.

Teatrul documentar invită politicienii la spectacolele de teatru şi la sesiuni de discuţii cu publicul. Dialogul va schimba România, va da curaj, va învinge frica.

Nu puteam să nu încerc să obţin un punct de vedere din afară: cum a fost văzută Revoluţia sângeroasă din România de către presa internaţională. L-am invitat pe Dennis Deletant să ne prezite situaţia şi el ne-a trimis câteva filmări pe care noi le-am editat.

Cenzură nu a existat. În timpul scrierii scenariului am eliminat câteva pasaje care ar fi putut ajunge în ziarele de can can fiindcă erau sensibile. Acestea vorbeau despre cei care au implementat comunismul în România şi despre gesturi radicale cauzate de foametea cruntă din vremea lui Ceauşescu.

 Cât de greu este sa faci videoproiecţii pe un asemenea subiect? Dar benzi desenate? Cum te regăsesti ca artist in tehnica videoproiecţiilor în care ai devenit specialistă?

Videoproiecţiile sunt parte din documentar. Ele nu sunt un artificiu frumos. Ele vin cu un conţinut important, vin cu informaţie. Sunt videoproiectate dosare, imagini personale, fotografii de la Revoluţie, fragmente din presa naţională şi internaţională. A fost o muncă dificilă. Găsirea materialelor a durat mult timp. Nu vreau să se simtă efortul. Publicul trebuie să aibă acces la o informaţie argumentată, cercetată şi perfect sinconizată (cuvânt şi imagine). Banda desenată mi-a fost dificil să o integrez. Era nevoie ca publicul să plece de la spectacol cu o succesiune clară a evenimentelor. Da, cei care au fost la revoluţie au toate datele foarte clar conturate. Dar tânăra generaţie nu cunoaşte prea bine firul evenimentelor.

La prima vizionare internă am testat finalul cu banda şi cei din sală au aplaudat. Mi-a trecut frica. Experimentul vine la pachet cu posibilitatea rateului şi de multe ori îl cunosc din plin. Plăcerea de a testa, de a încerca forme noi nu mi-o poate lua nimeni, nici măcar eşecul.

„Nu există monştri, există doar oameni“

Cum a fost Revoluţia ta?

Sunt născută pe 1 ianuarie 1980 şi am crescut în Arad printre români, unguri, nemţi, romi, bulgari, sârbi. La 9 ani nu ştiam ce e comunismul. Mă uitam la desene animate la televizor la unguri, îmi cumpăram haine de la talciocul romilor şi făceam înot de performanţă. Pentru mine Revoluţia a început brusc. Tata nu a mai venit acasă. Stăteam cu mama în casă, cu jaluzelele trase şi cu televizorul pornit. Locuiam în centrul oraşului şi se auzeau focuri de arme, scandări, urlete.  De văzut am văzut Revoluţia doar la televizor dar de auzit am auzit-o din casă. La 10 ani, pe 1 ianuarie 1990, trăiam deja într-o ţară liberă.

 Ce perspectivă ai asupra acestui eveniment dupa 30 de ani şi mai ales dupa acest spectacol?

Abia acum, după ce pot spune că am cercetat evenimentul din ’89 pot spune că a fost Revoluţie. Regret că cei care au ieşit în stradă, cei care şi-au pierdut copiii, mama sau tatăl la Revoluţie trebuie să suporte batjocora celor care spun că revolta lor nu a contat, că jocurile au fost făcute, că loviluţie, că lovitură de stat…

Am tot respectul pentru cei care au ieşit la Revoluţie în stradă. Ei au schimbat România, o ţară care acum e membră NATO şi UE. Libertatea mea le-o datorez lor. Nu sunt naivă, ştiu că nu a existat un leader al Revoluţiei şi asta a înlesnit preluarea puterii de către Ion Iliescu şi echipa formată în jurul lui. Da, ştiu că după plecarea lui Ceauşescu din CC s-au format mai multe grupuri care au încercat să preia puterea, dar dacă Ceauşescu a plecat e fiindcă cei care au ieşit în stradă au pus presiune. După Revoluţie au apărut mulţi care s-au lăudat că ei au făcut şi au dres, că ei oricum îl dădeau jos, că de mult timp au organizat mişcările de protest, iar asta mi se pare jalnic. Mie tocmai de aceşti domni îmi era frică să discut despre Revoluţie fiindcă eu credeam că numai ei ştiu adevărul, că doar ei sunt capabili să discute despre subiecte atât de ample. Studiul, cercetarea, interviurile, discuţile, m-au făcut să înţeleg un lucru clar: a fost Revoluţie şi eu sunt un om liber fiindcă poporul român a avut curaj şi a ieşit în stradă.

Fragilitatea în faţa răului

 Ce amănunt inedit ai descoperit cu ocazia documentării la acest spectacol?  Ce adevăruri neştiute le-ai facut rostite?

În general poveştile legate de Revoluţie sunt masiv ideologizate, cu tuşe groase. Oamenii preferă discursuri de tip Hollywood: băieţii buni, băieţii rai. Dar comuniştii, securiştii, torţionarii, dictatorii au fost oameni. Răul lucrează prin noi, prin oameni.

Nu există monşti, există doar oameni. Dacă refuzăm să dialogăm, să ne educăm, să evoluăm, să fim toleranţi, să cunoaştem trecutul, dacă refuzăm să nu ne pese de viitor atunci devenim fragili în faţa răului.

Când şi unde începe dezumanizarea? Când începe dictatura? Şi dacă mi se poate întâmpla şi mie? Eu ce aş face?

Care a fost cea mai mare amărăciune? 

Am o problemă cu limbajul agresiv, violent şi zeflemitor la adresa Revoluţie din 1989. Oamenii au multe întrebări: cine a tras în noi 21-22? daca a fost sau nu revoluţie? de ce au fost executaţi Nicolae şi Elena Ceauşescu? cine a generat zgomotul de la mitingul de susţinere a lui Ceauşescu?....şi câte şi mai câte întrebări.

În ciuda atâtor necunoscute, am primit în scris păreri vehemente şi barbare. După 30 de ani de la Revoluţie oamenii au nostalgia comunismului şi a dictaturii.

E vremea să creştem, să ne maturizăm, să vorbim despre noi filozofii politice, despre noi sisteme de vot, despre egalitatea dintre sexe, despre feminism, despre toleranţă, despre diversitate. Nu putem să continuam să urlăm, să folosim limbaj barbar la adresa celor care au schimbat şi schimbă România.

Cum s-a schimbat paradigma noastră în urma crizei declanşate de coronavirus? Cum ţi-a schimbat această criza modul de a face spectacole? Ai devenit mai atentă la detalii? 

Pandemia este un moment interesant: a unit o lume. Pentru mine a fost ceva fantastic, a fost o declaraţie de iubire incredibilă. S-a oprit economia lumii, s-au golit străzile, s-a închis o lume întragă ca să salveze omul. E un moment de o putere fabuloasă. Cred că a fost o demonstraţie de maturitate. Puterea a înţeles că omul contează. Acum noi învăţam să ne supunem binelui comunităţii şi asta presupune educaţie şi înţelegere profundă a vieţii. Toate ţările vorbesc acum o singură limbă şi toţi caută să-şi analizeze sistemul de sănătate, sistemul de educaţie, ce filozofie au vis-a-vis de piaţa culturală, etc...

Pandemia ne va întări şi ne va ajuta să lucrăm cu noi. Cine nu va face asta poate alege să se slăbească, să se isterizeze, să clacheze, să se înrăiască.

Ce inseamna acest tribut pe care il platim online-ului?  Cum vezi viitorul teatrului?

Teatrul este oglinda societăţii. Online-ul este o formă pe care teatrul nu are voie să o ignore. Trebuie să o testeze, să o cerceteze şi să şi-o asume. Onlineul este o platformă care uneşte oameni, inventează tehnici de dialog şi ţine doar de noi de felul în care folosim onlineul.

Cât timp am stat în casă pe perioadă stării de urgenţa am avut acces la ceva ce nu mi-am închipuit vreodată că am să văd: Schaubühne a stat pe buzele tuturor. Ne uitam online la spectacolele lor şi vedeam viitorul. Online-ul ne te mai lasă să spui "nu am ştiut", "nu am avut acces", "nu mi-am permis".

În România cred că nimeni nu se întreabă la modul serios care e filozofia noastra faţă de teatru. Eu am trăit mereu cu teama că jurnalul unei revoluţii nu e gustul publicului de teatru din România care vrea să audă poveşti frumoase despre alţii.

Trebuie să înţelegem că românii au fost obligaţi, forţaţi să trăiască în comunism, în lagăr, în izolare. Acum suntem liberi. Şi totuşi teatrul românesc nu e prezent în Europa, teatrul european nu e invitat în România, nu avem coproducţii constante între actori, regizori, teatre din România şi UE.

Viitorul teatrului e în diversitate şi libertate, fără graniţe, e despre societate, despre omul care contează, despre istoria cu i mic, despre fragilitate, despre cum puterea noastră în slăbiciune se desăvârşeşte.

Ce înseamnă să joci in faţa a doar 90 de oameni? Ce înseamnă pentru tine spaţiul de la Amfiteatru de pe acoperişul TNB?

Sala Amfiteatru este pentru mine cel mai frumos spaţiu de teatru din România. Am fost extrem de fericită când am fost invitată să mă gândesc dacă pot adapta spectacolul la acest nou spaţiu. Nu a fost un compromis, a fost o încântare. Videoproiecţia a căpătat o nouă dimensiune: este cea mai amplă din istoria teatrului românesc. Sunt peste 30m/20m de spaţiu videoproiectat cu informaţie documentară. Folosim trei videoproiectoare şi niciun element de decor: scândura goală şi actorul. Jurnalul are un ton confesional dar şi unul inspirat din conferinţele TED. Este tonul celor care îşi asumă experienţele şi inspiră putere. Cred că acest ton va prinde alt tip de forţă într-un spaţiu închis (sala clasică de teatru).  Chiar dacă Amfiteatru TNB are 300 de locuri, noi nu putem avea mai mult de 90 de spectatori la fiecare spectacol fiindcă respectăm regulamentul care impune distanţarea socială. Videoproiecţia vine peste cei din public şi e o stare foarte poetică şi cinematografică să priveşti spectacolul "Jurnal de România. 1989" de pe acoperişul Teatrului Naţional din Bucureşti şi să vezi că nu mai există graniţă între spectator şi spectacol, că nu mai există numere şi locuri pline sau goale. E doar o realitate pe care o trăim împreuna. E un nou împreună. 

 Vom ieşi din aceasta criză? Mai există speranţa revenirii într-o normalitate?

Nu trebuie ratată nicio criză. O lume întreagă trăieşte în frică, în teamă, în boală. Suntem fragili şi vulnerabili. Puterea noastră e în "împreună". Eu simt că acum învăţăm această lecţie şi asta e noua normalitate: împreună.

Regizoare multimedia la Festivalul Enescu

Numele: Carmen Lidia Vidu

Data şi locul naşterii:  1 ianuarie 1980, Arad

Studiile şi cariera:  În 1998, a absolvit Colegiul „Moise Nicoară“ din Arad şi, în 2003, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti.

 În 2015, a câştigat Premiul Gopo pentru cel mai bun scurtmetraj documentar, cu filmul de debut „O scurtă istorie Astra Film“.

Jurnal de România include până în prezent 3 spectacole de teatru (Jurnal de România. Timişoara; Jurnal de România. Constanţa şi Jurnal de România. Sfântu Gheorghe), două scurtmetraje (My Romanian Diary şi Jurnal de România. Jurnal de musulman) precum şi o expoziţie. Jurnal de România este un proiect multidisciplinar ce reuneşte filmul, fotografia şi teatrul, care îşi propune să fie, printr-o serie de confesiuni necenzurate şi nemijlocite, o oglindă sinceră a relaţiilor interumane, influenţate decisiv de mediul urban, dar şi un îndemn la implicare socială şi comunitară.

Câteva premii şi participări internaţionale: My Romanian Diary”, Independent Days International Film Festival, Germany, European Cinematography AWARDS (ECA), Netherlands şi FILMFEST DRESDEN - în 2020. În 2019, pentru Jurnal de România. Timişoara” - Premiul de Excelenţă oferit de Primăria Timişoara şi Voice of Europe, Jena, Germania. În acelaşi an, participare cu Jurnal de România. Constanţa” la EUROPALIA, Belgia. Numeroase participări cu Jurnal de România. Timişoara”, între care: Festivalul Naţional de Teatru şi FEST-FDR, 2019. Cu Romanian Diary. Muslim Diary”, în 2018: Best Women Short - Independent Shorts Awards, Los Angeles, Best Documentary based on Women (Non-Fiction) - JIFF 16 International Film Festivals în Jaipur, India, Award Winner - Changing Face International Film Festival, Sydney şi Finalist - Eurasia International Monthly Film Festival, Moscow. Iar în 2017, la Schauspielhaus din Viena, au fost prezentate Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” şi Jurnal de România. Constanţa”.

 În 2009, a fost invitată la conferinţele TEDx Bucureşti şi a câştigat marele premiu în Ljubljana cu spectacolul „[o staţie...]“.

Regizor multimedia din 2017 pentru Festivalul „George Enescu“  pentru operele în concert: „Die Frau ohne Schatten“, dirijor Vladimir Jurowski, „Peter Grimes“, dirijor Paul Daniel, „Oedipe“, dirijor Vladimir Jurowski,  „Mathis der Maler“, dirijor Lawrence Foster. 

Locuieşte în: Bucureşti.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările