INTERVIU István Téglás, actor: „Rolul din «Malmkrog» a însemnat mai mult matematică decât actorie“

INTERVIU István Téglás, actor: 

„Rolul din «Malmkrog»

a însemnat 
mai mult matematică 
decât actorie“

De câţiva ani, István Téglás a păşit şi în lumea filmului, FOTO: TIFF/ Nicu Cherciu

Actorul István Téglás vorbeşte despre provocările cu care a venit rolul din lungmetrajul „Malmkrog“, al lui Cristi Puiu, dar povesteşte şi despre copilăria petrecută la Baraolt şi întâiul său mare succes: primul admis la teatru în Târgu Mureş.

Ştiri pe aceeaşi temă

Actorul István Téglás (38 de ani) reuşeşte, cu fiecare rol – fie teatru, fie film – să impresioneze publicul. Se dăruieşte complet personajelor sale şi este la fel de implicat şi când vine vorba să sancţioneze problemele pe care le identifică în breaslă. 
Este dur la critică, dar îşi păstrează şi speranţa într-un viitor mai bun – o descătuşare din lumea coruptă şi închisă a teatrului de stat. De altfel, el a reuşit să evadeze, recent, şi în cinematografie, o industrie pe care o vede mai angrenată în prezent decât teatrul. 
Într-un interviu destins, acordat cu ocazia Festivalului Internaţional de Film Transilvania, István Téglás vorbeşte despre cel mai recent rol al său, în „Malmkrog“, regizat de Cristi Puiu, despre vicisitudinile şi bucuriile din lumea artei, dar şi despre singurătatea unui copil din Baraolt şi drumul lui spre Teatrul Naţional.

 
„Weekend Adevărul“: István, tu cum gestionezi eşecul pe scenă?
István Téglás: Am simţit că am eşuat pe scenă de foarte multe ori. Ţi se poate întâmpla ca un spectacol să ţi se pară că o dată funcţionează şi o dată, nu. Eu aveam multe probleme din punctul ăsta de vedere, trăiam orice chestie exagerat, reacţionam exagerat. Le-am îngreunat multor oameni situaţia, mulţi au considerat că sunt un om cu care se lucrează dificil. Mi-a fost foarte greu să renunţ la această atitudine greşită, în fond.
 
Sunt mulţi regizori care se comportă cum o făceai tu.
Acolo n-aveam probleme (râde). Proiectele majorităţii regizorilor care au probleme de genul ăsta sunt proiecte pe care vrei să le faci. Acum depinde şi de metodele pe care le folosesc, uneori sunt metode prea dure. Când se ajunge la ceva mult mai nasol decât urlatul, nu-i bine. În România, încă funcţionează chestia asta. Se întâmplă multe abuzuri –nu mă refer neapărat la cele sexuale, deşi sunt multe şi din alea, ci la abuzuri psihice, cu umilinţe cu care eu nu sunt de acord. Din păcate, mulţi regizori şi-au făcut un stil din asta. Au făcut-o o dată, de două ori, şi-au zis: „Băi, funcţionează. Şi-au făcut chiar un stil de-a trăi. Dacă le iei chestia asta, spun că le iei talentul. Dar care e limita? E creativitate, e talent sau e doar o manipulare grosolană, umilinţă? Sunt foarte greu de tras liniile de demarcaţie.
Pe mine mă şochează, îmi vine să urlu când ştiu că cei care au spaţii independente se dau peste cap să plătească chirii şi la stat circulă banii, aşa, aiurea. Oameni care nu se pricep să scrie o hârtie sunt în poziţii din care decid bugete, decid proiecte. Şi nimeni nu vrea să schimbe asta, pentru că absolut toţi cei care mişună pe acolo îşi trag foloasele.
O lume închisă şi prăfuită
În teatrul independent pare că lucrurile stau mai bine.
În principiu, e OK, că sunt multe valuri de tineri. Din păcate, însă, din experienţa mea în teatrul independent, din pricina frustrărilor pe care le au, dat fiind că n-au multe şanse de a se exprima – şanse tehnice –, dar şi din alte motive, aceşti oameni ajung să fie mult mai frustraţi decât cei despre care am vorbit până acum. Şi-atunci au un stil mult mai dur. Din păcate, am fost de multe ori în situaţia în care am văzut că, ajunşi în anumite funcţii de conducere, oamenii au devenit mai răi decât cei pe care i-au judecat în sistem. Mereu urăşti la altcineva ceva ce, de fapt, eşti şi tu. Dar cred că e un proces. Trebuie să trecem şi peste asta, să înţelegem că sunt şi alte căi, poate mai umane.
 
FOTO: Chris Nemeş
 
Cum ai descrie lumea teatrului de astăzi?
Din păcate, lumea teatrului e foarte închisă, e foarte prăfuită, blocată în trecut. E şi coruptă, nu doar din punctul de vedere al banilor, ci şi la nivel de sisteme de relaţii. E îngrozitor. Şi vorbesc de tot sistemul de teatru de stat, atât secţia maghiară, cât şi cea românească. Pe mine mă şochează, îmi vine să urlu când ştiu că cei care au spaţii independente se dau peste cap să plătească chirii şi la stat circulă banii, aşa, aiurea. Oameni care nu se pricep să scrie o hârtie sunt în poziţii din care decid bugete, decid proiecte. Şi nimeni nu vrea să schimbe asta, pentru că absolut toţi cei care mişună pe acolo îşi trag foloasele, fiecare are ceva de prins.
 
În film e mai bine?
În primul rând, lumea filmului trăieşte în prezent. Ceea ce e foarte important, pentru că nu poţi să fii artist şi să nu trăieşti acum. Nu e vorba despre a milita, chiar şi dacă n-ai nicio treabă ca artist social cu politica – deşi în ultima vreme e cam greu –, n-ai cum să nu crezi în ceva autentic, ceva care are legătură cu ce se întâmplă cu tine şi cu ce este în jurul tău acum.
 
Majordomul nu-i ubicuu
În ultimii ani, ai avut câteva roluri în filme, cel mai recent proiect în care ai fost implicat fiind filmul lui Cristi Puiu, „Malmkrog“. Cum te-ai pregătit pentru rolul majordomului?
În primul rând, m-am  pregătit sufleteşte pentru întâlnirea asta, nu doar pentru că era Cristi, ci pentru că părea ceva foarte complex. Când am ajuns la filmare, toţi erau deja acolo, pentru că actorii principali, care aveau foarte mult text, repetau din timp. Ştiam că procesul va conta enorm, mai ales că la Cristi, procesul e cel mai important.
 
Cum a decurs acest proces alături de el?
El e foarte bun, dă mare importanţă oamenilor cu care lucrează. Te pune în valoare în personaj, nu vrea să te schimbe sau să te facă altceva. Vrea să fii prezent. Şi la Corneliu (n.r. – Porumboiu, cu filmul „La Gomera“) a fost la fel; mă trata la fel ca pe ceilalţi, chiar dacă aveam doar câteva zile de filmare.
 
Ai dat casting sau ai fost vizat din capul locului pentru rolul din „Malmkrog“?
Am fost la casting, dar el a constat în vreo trei ore şi jumătate, cât am vorbit noi doi. A fost o discuţie privată, n-am avut text. Ulterior, m-a luat şi mi-a spus că voi fi un majordom. Legat de rol, n-am
ştiut prea multe, pentru că l-a inventat Cristi.
Cristi Puiu e foarte bun, dă mare importanţă oamenilor cu care lucrează.
Te pune în valoare în personaj, nu vrea s
ă te schimbe sau să te facă altceva. Vrea să fii prezent.
Ce poţi să-mi spui despre rol? Cum ai intrat în pielea lui, de pildă?
Culmea, rolul ăsta a însemnat mai mult matematică decât actorie. A fost extrem de complicat şi m-a consumat, în primul rând, fizic, pentru că trebuia să stau foarte mult timp în picioare. Apoi a fost faptul că era o masă lungă, iar când camera avea pe cineva în prim-plan, chiar dacă nu era pe noi, noi ne vedeam când treceam pe acolo sau când puneam pe masă o farfurie sau un pahar. Atunci când camera se întorcea pe cealaltă persoană, care era vizavi, eu trebuia să ştiu când am fost în spatele tău ca să ajung aici la timpul potrivit. Pentru că dacă sunt două cadre şi eu apar în ambele, e clar că e o greşeală. Ştii cât de greu a fost asta? Mi-a solicitat o concentrare extrem de mare. Şi nu doar mie, tuturor celor care ne mişcăm în jurul mesei. Între noi a fost o coordonare perfectă, ne înţelegeam din priviri. Şi Cristi era foarte atent la chestia asta, ne ajuta cât putea, dar el avea probleme mult mai importante pe cap.
 
 

„Cine e Téglás ăsta? A intrat primul“

FOTO: Arhiva personală 
 
Am citit că în perioada în care am stat închişi în case tu te-ai simţit bine.
Foarte bine! Am fost foarte obosit şi în ultimii ani n-am avut o vacanţă – adică să nu fac nimic o perioadă mai lungă, fără călătorii, fără să caut restaurantul la care să mănânc. Stând în casă, mă simţeam bine. Eu, ca să ies în lume, consum foarte multă energie, deşi nu pare. Îmi trebuie o anumită doză de energie pentru fiecare om în parte.
 
Are vreo legătură cu faptul că din copilărie ai rămas singur acasă?
Cred că da. Nu mă gândisem la legătura asta, dar, pe undeva, probabil că totul
vine de acolo.
 
Dar de ce ai fost singur în copilărie?
Am trăit ca şi cum aş fi fost închis în casă ani, chiar şi în perioada cea mai importantă pentru formarea unui adolescent. Eram singur pentru că ai mei au divorţat când eu aveam 4 ani. Tata s-a mutat din oraş, iar eu am rămas cu maică-mea şi soră-mea care, mai târziu, a plecat şi ea în alt oraş, să studieze.
 
Cum simţi că te-a afectat singurătatea asta?
A fost o perioadă traumatizantă. În primul rând, pentru că n-aveam pe nimeni care să-mi răspundă la toate întrebările pe care le-aş fi avut. În al doilea rând, nu s-a dezvoltat în mine afecţiunea, în general, atât fizică, cât şi emoţională. De-asta uneori sunt foarte cald cu oamenii, – exagerat de cald, fără să-mi dau seama –, şi alteori mă simt de parcă mi-aş dori să nu mă atingă nimeni. Cu timpul, bineînţeles că am rezolvat multe dintre problemele astea.
 
„Ziceţi-mi, vă rog, dacă am sau nu talent“
În Baraolt, oraşul tău natal, nu exista teatru. De unde a venit pornirea de a fi actor?
Mai veneau trupe în oraş, în turnee, aşa am văzut câteva spectacole. Aveam şi în liceu o trupă, unde făceam spectacole, care erau un fel de creaţie comună. Erau jocuri de dezvoltare personală pe care, ulterior, le-am înşurubat în spectacole. Dar norocul meu a fost că am avut o profesoară care mă trimitea în tabere de teatru unde întâlneam regizori şi actori.
M-am uitat pe lista de admitere la teatru şi am văzut că după cifra 1 urma numele meu. Mi s-a făcut ruşine, am fugit de acolo şi am sunat-o pe mama. Era pentru prima oară în viaţă când am simţit că am făcut într-adevăr ceva.
Acolo te-ai hotărât să dai la Actorie?
De acolo mi se trage. În tabere îmi făceam cele mai faine amintiri. Ne şi distram, dar şi lucram foarte mult, mai ales că veneau mulţi regizori şi din afara ţării şi lucrau cu noi foarte serios. La sfârşitul ultimei tabere în care am mers, chiar în ultima zi, m-am dus la ei şi le-am spus: „Ziceţi-mi, vă rog, dacă am sau nu talent“. Ei erau super faini, dar nu punea nimeni punctul pe „i“, pentru că nu considerau că ar trebui să facă asta. Dar eu, fiind de la ţară, aveam nevoie de nişte lucruri de care să mă agăţ. Răspunsul a fost că da, aveam talent. Atât mi-a trebuit.
 
Creativitatea, născută din frică
Aşa ai ajuns să dai admitere la teatru, la Târgu Mureş. Cum a fost?
Vai, ce experienţă a fost! Înainte de examen era o pregătire de vreo săptămână. Am mers acolo şi nu înţelegeam nimic, nu ştiam de unde să încep, mă simţeam foarte prost printre candidaţi. În ultima clipă, am zis că nu mai vreau să dau examenul. Când au auzit, mama şi sora mea au zis: „Tu nu mai pleci de aici!“. Aşa că m-am dus la examen şi, de la frică, probabil, am avut un declic care, din momentul în care am intrat în sală, m-a făcut să mă simt super creativ. Am dat din mine totul în zilele alea.
 
FOTO: Florin Ghioca
 
Au confirmat că ai făcut bine?
Când m-am dus la avizier să văd lista cu cei admişi, mi-am spus: „Băi, pornesc de jos şi ajung până la jumătate. Dacă nu sunt, clar n-am intrat“. Văd că nu sunt. „N-am intrat, ce fac?“ Am dat să plec şi aud pe cineva: „Cine e Téglás ăsta?“. „Păi, de ce?“ „Păi, a intrat primul.“ M-am uitat şi am văzut că după cifra 1 urma numele meu. Mi s-a făcut ruşine, am fugit de acolo şi am sunat-o pe mama. Era pentru prima oară în viaţă când am simţit că am făcut într-adevăr ceva. Până în momentul ăla, nu avusesem nimic oficial care să-mi confirme vreun efort.
 
Ce ţi s-a părut dificil în cei patru ani de facultate?
După fiecare an, ziceam: „Bă, ceva nu-mi place“. Parcă n-aveam talent, parcă nu înţelegeam ce se întâmplă. Şi-n fiecare an, în toamnă, ziceam: „OK, ăsta e ultimul an în care mă întorc“. Iar în timpul verii plecam acasă şi mă-ntrebam: „Ce să fac? Nu prea am ce să fac. Hai că mă întorc la facultate“. Aşa m-am dus la facultate primii trei ani.
 
Ce s-a întâmplat în al patrulea?
Am avut o întâlnire cu un regizor de la Budapesta care a făcut nişte workshop-uri cu noi. După întâlnirea asta, îmi spuneam: „Uite că mă regăsesc, uite că am totuşi talent“. Atunci am început să văd totul din altă perspectivă şi să mă maturizez. Din acel moment, chiar şi profesorii din facultate au început să-mi dea roluri mai faine, mai profunde. Adică au început să se uite la mine ca la un potenţial actor talentat.
 
 

Un test cu public, în limba română

Foto: În primul său spectacol din Bucureşti, la Odeon – „Epopeea lui Ghilgameş“
 
Când ai avut primul spectacol în faţa unui public?
A fost în anul patru, când a fost şi prima oară când am jucat în limba română. Atunci s-a înfiinţat Teatru 74 la Târgu Mureş, iar primul spectacol a fost făcut de Sorin Militaru. Şi eu, şi colegii mei ne doream asta de mult timp. Voiam să ne testăm în faţa unui public.
 
Cum a fost pentru tine să înveţi limba română?
Am început să învăţ română din liceu, dar m-am dedicat mai tare la facultate, unde eram la secţia maghiară. La spectacolul ăla cred că am intrat într-un fel de transă, că mi-era frică să joc în limba română. Am fost foarte imersat, iar personajul era şi el destul de complicat. Era un tip care lua o supradoză, un tânăr rebel, care ulterior făcea insolaţie şi orbea total. Am lucrat foarte mult cu aceste stări, iar profesorul mă ghida. Cu Vava Ştefănescu a fost o experienţă extrem de puternică. Pe mine m-a salvat. A văzut ceva în mine şi imediat a reacţionat şi a potenţat acel ceva.
 
După facultate, te-ai format ca actor cutreierând oraşele de provincie.
Da, am fost la teatrul din Timişoara, unde, artistic vorbind, nu s-a întâmplat nimic important pentru mine, pentru că au fost nişte conflicte interne, urmate de schimbarea conducerii, aşa că am plecat. Începuse să mă intereseze dansul contemporan, de improvizaţie. Foarte repede mi-am dat seama că ceva din context nu-mi convenea. Atunci m-am întâlnit cu coregrafa Vava Ştefănescu. Cu ea a fost o experienţă extrem de puternică. Pe mine m-a salvat. A văzut ceva în mine şi imediat a reacţionat şi a potenţat acel ceva. Apoi am devenit foarte buni prieteni, până într-acolo încât am venit la Bucureşti.
 
Propulsat în teatru de Enkidu
Şi cum ţi-ai făcut propriul drum în Capitală?
Am avut o perioadă de acomodare de câteva luni, în care Vava m-a ajutat enorm, m-a luat la ea acasă. Dar ea lucra la Cluj în perioada aia. Din punctul ăsta de vedere, mi-a fost foarte greu, pentru că nu ştiam pe nimeni în Bucureşti.
 
Făceai dans atunci?
Da, Vava m-a dus într-o trupă de dans contemporan care nu angaja, dar care făcea parte din alte spectacole. Fiind plătit pe spectacol, nu prea aveam bani.
 
Cum ai reuşit să scapi de disconfortul material?
Am început să fac reclame, atunci se plăteau foarte bine. În primii doi ani, din asta am trăit.
 
Cum ai ajuns la Teatrul Odeon?
La un moment dat, am avut o şedinţă foto, de fizicalitate – un corp semigol, contorsionat, într-o anumită lumină. Acele poze au fost printate şi expuse într-o cafenea din Cluj. Văzându-le, un regizor care mai monta şi la Cluj s-a interesat cine e cel din poze. M-a contactat pentru că pregătea chiar atunci un spectacol în care avea nevoie de cineva bun pe mişcare. Regizorul era Dragoş Galgoţiu, datorită lui am jucat în primul spectacol de teatru din Bucureşti, „Epopeea lui Ghilgameş“. Chiar dacă eram mai mult pe mişcare, am lucrat şapte luni să mă pregătesc, era un proiect măreţ. Rolul ăla m-a propulsat în lumea teatrului. După spectacolul ăsta, cei de la Odeon m-au tot chemat, că eram revelaţia stagiunii. Ulterior, am ajuns la Teatrul Naţional. Primul spectacol în care am jucat acolo a fost făcut de Gigi Căciuleanu.
 
     
 
Foto: În rolul lui Claudiu, în „La Gomera“; Sursa: Vlad Cioplea
 
Premiat pentru rolul
din „La Gomera“
 
Numele: István Téglás
Data şi locul naşterii:
11 octombrie 1981, Baraolt, Covasna
Studiile şi cariera:
  • A absolvit, în 2004, Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş, secţia Actorie.
  • După absolvire, a jucat un an la Teatrul de Stat din Timişoara, iar între 2005 şi 2006 a fost actor şi dansator la Studio M, atelier experimental de teatru în mişcare, din Sfântu Gheorghe.
  • Din 2006 până în 2014, a lucrat în teatru independent. Ulterior, a devenit angajat al Teatrului Odeon. Dintre spectacolele în care a jucat la Odeon, amintim: „Casanova“ (r. Dragoş Galgoţiu),  „Epopeea lui Ghilgameş“ (r. Dragoş Galgoţiu), „Câtă speranţă“ (r. Radu Afrim).
  • În prezent, e angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a jucat în spectacole precum „UFO“ (r. Bobi Pricop), „Pădurea spânzuraţilor“ şi „Trei surori“ (r. Radu Afrim), „Beginners“ (r. Bobi Pricop).
  •  La Gala Gopo 2020, a fost premiat pentru rolul secundar din „La Gomera“, de Corneliu Porumboiu.
Locuieşte în: Bucureşti 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările