Pe simţire mizează, în mod evident, în primul rând spectacolele de teatru-dans, de dans-teatru, de teatru fizic- denumirile sunt multiple acoperind o realitate şi unică, şi multiformă- din ce în ce mai frecvent regăsibile în repertoriile teatrelor dramatice din România. Pe simţire şi pe inventivitate. O inventivitate ce îi are în vedere precumpănitor pe interpreţii lor. Dansatori, actori, sau dansActori, aşa cum le spune, bunăoară, Gigi Căciuleanu. O inventivitate graţie căreia teatrul se întoarce la originile sale non-verbale. O inventivitate la care se gândea demult celebrul Jacques Lecoq, profesorul, maestrul lui Dominique Serrand, creatorul spectacolului Pour toujours de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Un Jacques Lecoq evocat de Dominique Serrand în interviul acordat lui Vajna Noémi, interviu inserat în caietul de sală al montării al cărui titlu l-am menţionat mai sus. Caiet întocmit cu admirabil profesionalism, cu simţul, cu presentimentul evenimentului teatral pe care trebuie să îl însoţească şi să-l documenteze. Dovedind încă o dată că la „Teatrul lui Tompa”, aşa după cum îi spunem cu toţii respectivei instituţii de spectacole de vreo 25 de ani încoace, nimic nu e lăsat la voia întâmplării, nimic nu se petrece sub însemnele teribilului, devastatorului „merge şi aşa”. Caiet de sală care ne ajută să alăturăm simţirii, înţelegerea. Fără a ne-o limita defel.

Lecocq, ne reaminteşte Dominique Serrand, aspira nu doar să se reîntoarcă la „actorul în sens fizic, ci să pună în valoare actorul-autor capabil să creeze un spectacol drept rezultat al unei creaţii independente”. Nu m-aş încumeta să spun că opera de creaţie actoricească din Pour toujours ar fi una complet independentă. Intercondiţionările dintre actori, dintre actori şi regizor sunt evidente. Şi se regăsesc în cel mai admirabil mod cu putinţă în ceea ce mi s-a părut a fi perfecţiunea spectacolului. De altminteri, nu ar fi fost nicidecum bine ca independenţa să fie regulă unică, să nu fie ridicată la puterea superioară a specificităţii de artă colectivă a teatrului câtă vreme cele 12 secvenţe- pe care le-aş numi „cânturi” dar şi admirabile „poeme coregrafice”- secvenţe din care e compusă reprezentaţia, sunt interpretate obligatoriu de minimum doi actori. Aş îndrăzni doar să afirm că cei 14 actori- Albert Csilla, Francisco Alfonsin, Bodolai Balász, Farkas Loránd, Imre Eva, Keresztes Sándor, Laczó Julia, Orbán Attila, Őtvös Kinga, Sigmund Rita, Sinkó Ferenc, Varga Csilla, Váta Loránd, Viola Gábor – ce se regăsesc pe afişul spectacolului despre naştere- viaţă şi, mai ales, moarte şi ritualurile acesteia, au acceptat provocările regizorului, etalându-şi independenţa interioară, creativitatea, dar şi implicarea şi devotamentul. Scriind pe scenă cu trupurile lor, trupuri ale unor oameni de vârste felurite dar admirabil strunite graţie acelei admirabile forţe, nebănuită, poate dar intuită până atunci, dar care se activează miraculos când e vorba despre artă adevărată, un mega-poem. Rafinat şi copleşitor deopotrivă.

La inventivitate şi creativitate ne provoacă şi pe noi, spectatorii, minunatul spectacol de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Un admirabil, un preţios dar făcut publicului în Săptămâna Mare de dinaintea Paştelui catolic. Resimţit ca atare, ca dar, ca privilegiu, ca binecuvântare şi de numeroşii spectatori cărora rânduielile le-au hărăzit să aibă Sărbătorile o lună mai târziu.

Să fiu bine înţeles. Pour toujours nu este ceea ce s-ar putea numi un spectacol cu un dorit şi apăsat conţinut religios. Nici vorbă despre aşa ceva. Pour toujours e un spectacol despre diversele feluri în care se face comemorarea morţilor şi despre chipul în care marea muzică a Lumii, de la Bach la Mozart, de la Fauré la Benjamin Britten sau Górecki a surprins în sunete nemuritoare ceea ce Lucian Blaga numea „marea trecere”. Pour toujours explorează, prin dansul marcat de puternice, benefice note de teatralitate „tema despărţirii”, după ce marea muzică despre care vorbeam mai sus şi care l-a fascinat, conform propriei mărturisiri, de multă vreme pe Dominique Serrand, a făcut-o deja.

Vedem pe scenă oameni obişnuiţi. Oameni ca noi. Tineri sau bătrâni, graşi sau slabi. Oameni îmbrăcaţi asemenea nouă, cei aflaţi în sală. Au costume „bune” obişnuite, „costume de duminică”, costume de mers la Biserică ori la marile evenimente ale vieţii. Botezuri, nunţi, înmormântări. De foarte puţine ori şi numai atunci când era strictă nevoie respectivele veşminte, concepute, de Carmencita Brojboiu, ascund metafore. Spaţiul de joc e cutia mare a scenei. E mare, e luminos, e în culori pastel. E imaginat de Dominique Serrand însuşi şi e îmbogăţit, atunci când se cuvine, de proiecţiile video create de Peter Košir. Mai întâi vedem marea. Marea, oceanul ca simbol al Infinitului. Oceanu ca simbol al Marelui Început. Dar şi ca simbol al Sfârşitului. Al polilor dubli.

Ne este mai apoi sugerată ideea de sală. Sală de aşteptare ori sală de mese. Cantină. Un loc unde se mănâncă şi se bea în amintirea celor plecaţi. Loc cu plafon jos. Interpreţii aduc mese şi scaune de lemn obişnuite. Feţe de mese albe. Apoi încep să depene istorii. Istorii dintre lumi, istorii dintre timpuri. Istorii pe care noi, spectatorii, avem dreptul să le interpretăm cum ne place sau cum vrem. Mie, de pildă, una dintre secvenţe, cea în care se află în scenă doi actori care îşi dispută o partitură muzicală m-a dus cu gândul la povestea rivalităţii tragice dintre Mozart şi Salieri. Nu ştiu dacă e riguros aşa. Astfel am simţit-o şi aşa vreau să rămână.

Spaţiul se adaptează nevoilor istorisirii care, la urma urmei, sunt şi nevoile oamenilor. Ale oamenilor de pe scenă, ale oamenilor din viaţa şi moartea cotidiene. Spre final, îşi face apariţia, de pildă, un ascensor, în care urcă cel ce a trecut deja vămile văzduhului. Care se leapădă de banii lumeşti de drum, lăsându-i altora.

Nimic nu e fals, nimic nu e „dramatic”, nimic nu e „grandilocvent” în spectacolul lui Dominique Serrand. Nimic nu şochează dizarmonic. Dacă putem vorbi totuşi despre şoc el vine din impactul estetic şi emoţional aparte al spectacolului. Un spectacol de zile mari.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- POUR TOUJOURS -ÎN VECI; Regia şi decorul: Dominique Serrand; Costumele: Carmencita Brojboiu; Video: Peter Košir; Cu:    Albert Csilla, Francisco Alfonsin, Bodolai Balász, Farkas Loránd, Imre Eva, Keresztes Sándor, Laczó Julia, Orbán Attila, Őtvös Kinga, Sigmund Rita, Sinkó Ferenc, Varga Csilla, Váta Loránd, Viola Gábor; Data premierei: 23 martie 2016

P.S. Tuturor acelor cititori, iubitori sau nu ai teatrului, care celebrează  Paştele le urez Sărbători fericite! Un gând special pentru slujitorii teatrului maghiar şi german din România !