1. Caşalotul numit Românica

Lăsaţi orice speranţă de îndreptare ori de mai bine voi, cei ce aţi avut neşansa de a vă fi născut în România! Acesta este mesajul frust, neiertător pe care a vrut să îl transmită dramaturgul Radu F. Alexandru în piesa Românica. Piesă publicată în urmă cu câţiva ani în volumul Teatru 7, apărut la editura Cartea Românească.  Un text care a ajuns acum pe scenă sub titlul Luminiţa, de la capătul tunelului graţie unui spectacol regizat de Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti.

Mesajul piesei este încă şi mai dur, şi mai nedătător de speranţă, decât lasă a se înţelege o parafrază după Dante. Te îndeamnă parcă şi mai mult să îţi iei lumea în cap ori, dacă nu mai ai vârsta să te lansezi în cine ştie ce mare aventură a căutării nu a fericirii, ci a minimei normalităţi în cele străinătăţi, să te închizi în propria cochilie. Asta dacă pui la socoteală faptul că autorul piesei este nu doar scriitor de literatură dramatică, scenarist de film, ci şi politician cu o consistentă experienţă. Parlamentar cu câteva mandate la activ, cunoscător din interior al falselor eforturi de reînnoire cu care tot încearcă să ne păcălească în vremea din urmă feluritele partide ce se dau de ceasul morţii spre a ne convinge să le dăm votul nostru. Lor şi candidaţilor lor încă şi mai imorali, şi mai corupţi, şi mai pregătiţi, mai abilitaţi pentru a-şi vedea de propria îmbogăţire decât au fost cei din legislatura precedentă, chiar dacă unele nume de pe liste s-au schimbat, aşa, de ochii lumii.

Ne amintim cu toţii aceia ce am trăit acele vremuri că, imediat după alegerile din noiembrie 1996 şi după victoria CDR şi a lui Emil Constantinescu, noul prim-ministru Victor Ciorbea, azi o mare, o imensă dezamăgire, eşuat în siajul PSD, ne tot cerea să strângem cureaua făgăduindu-ne că, într-o bună zi, tot el ne va aduce vestea cea bună. Aceea a luminiţei de la capătul tunelului. Ei, iată, că, în fine, luminiţa a venit.

Numai că luminiţa este... Luminiţa. O tânără domniţă care ştie să profite ca nimeni alta de situaţia dificilă în care se află acum Virgil Neacşu. Politician cu multă experienţă, parlamentar şi actual ministru, îmbogăţit al zilelor noastre, imoralul fără limite. Care finanţează cu sume exorbitante amantlâcurile – până azi 6 la număr- ale soţiei sale, Delia. Fiindcă doar astfel îşi poate şi el permite să aibă amante câte vrea, dar şi un aer de respectabilitate ce îi va asigura accesul la un nou mandat. Luminiţa e soţia lui Doru Maxim, cel mai recent amant al doamnei Delia, dar şi denunţătoarea la partid a imoralului Gil.

Versat, şiret, ştiind foarte bine să evalueze oamenii şi să le stabileacă preţul că doar nu degeaba a trăit de atâta vreme în lumea autoputernicului cât, politicianul înţelege fără prea mare tevatură că Luminiţa nu e o biată gâsculiţă căreia îi poate fi lesne închisă gura, că fata are potenţial. Că ea înseamnă luminiţa de la capătul actualului tunel, prototipul viitorului politician.

Spectacolul montat de Mircea Cornişteanu la Sala Atelier a Naţionalului bucureştean este unul viu şi alert. Gândit în cadrele unei profesionalităţi mai mult decât onorabile, cu multe situaţii comice abil construite, gustate şi cu bucurie, şi cu năduf de spectatori. Care pentru moment, aflaţi în sală, se distrează, râd, însă, odată ajunşi acasă, trebuie să realizeze cât de mare e burta caşalotului de care au fost de multă vreme înghiţiţi. Caşalotul este însăşi Românica, iar şansele lor de scăpare sunt egale cu zero.

Există şi va fi pe mai departe lumea lor, lumea celor ce au reuşit în viaţă, iar viaţa înseamnă bani, locuinţe imense hiper-echipate, cu dotări hi-tech (scenografia - Puiu Antemir) şi lumea celor ce au reuşit şi ei. Pe viaţă fără loc.

Politicianul lipsit de orice scrupul este jucat fără cusur de Constantin Cotimanis, alegerea lui Mircea Cornişteanu fiind una extrem de inspirată. Cotimanis este exact ceea ce trebuie, actorul a înţeles repede şi exact cum se cuvenea esenţa rolului ce i-a fost încredinţat. Are înţelepciunea de a-l rezolva simplu, fără nici urmă de îngroşare, de caricaturizare ori de dorinţă de a ne băga nouă, spectatorilor, mâna în ochi. Dragoş Stemate îl joacă firesc pe şmecheraşul frumuşel care ar fi rămas pe viaţă un biet profesoraş de educaţie fizică şi sport, plătit cu 1200 de lei pe lună, dacă nu ar fi fost dispus să-şi vândă farmecele Deliei, doamna ministru. Rolurile feminine,  sunt, din păcate, mai ezitant, mai puţin ferm construite atât de Iuliana Moise (Delia) cât şi de Alexandra Poiană (Luminiţa).

Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti- LUMINIŢA, DE LA CAPÂTUL TUNELULUI de Radu F. Alexandru- Regia şi ilustraţia muzicală Mircea Cornişteanu- Scenografia- Puiu Antemir-Video- Dimitris Palade Cu- Constantin Cotimanis, Dragoş Stemate, Iuliana Moise, Alexandra Poiană- Data reprezentaţiei- 19 noiembrie 2016

2. Silvia şi Silvana au învins!

Mihaela Michailov a scris o nouă piesă, una foarte frumoasă. În care nu mai e preocupată nici de Complexul România, nici de Cum traversează Barbie criza mondială.  Este vorba, în schimb, despre o piesă în care Mihaela Michailov se apleacă nu în mod critic şi util asupra Amintirilor din epoca de şcoală, ci asupra unui alt fel de amintiri. Din alte vremuri.

Piesa ne întoarce în cel mai delicat şi tandru chip la vremurile copilăriei. Acelea despre care toată lumea spune că ar fi fost una fără griji. Aşa să fi fost oare? Oare chiar au fost vremuri în care nu am avut nici un fel de griji? Sau am nutrit cumva, chiar fără s-o ştim, fără s-o spunem, grija pentru fiinţele cele mai apropiate care, la rându-le, ne-au îngrijit?.

Practic, Mihaela a scris o poveste, un basm modern, despre o fetiţă de nouă ani pe nume Ami şi despre bunica ei. Despre clipele petrecute de cele două împreună, despre poveştile pe care bunica i le-a citit ori depănat fetiţei, despre cimiliturile pe care i le-a împărtăşit. O poveste despre cămara cu borcane cu dulceaţă, despre păpuşile învechite, dar frumoase fiindcă erau însoţite de sentimente. Şi despre soldăţei de plumb.

Soldăţei din care Ami alcătuieşte, practic, o armată fără ierarhii prea multe, însă cum nu se poate mai disciplinată, cu misiuni clar precizate. Sau care încă sunt în lucru. Armată din care face parte şi ea. Ea, fetiţa-soladat sau fetiţa- soldată. Ea, fetiţa -tactician. Ami pune la cale un admirabil, plin de umanitate plan de luptă al cărei unic rost este salvarea Bunicii un pic bolnavă.

Salvarea aceasta nu dă greş, aşa cum am putea să credem cam pripit, ci se transformă într-o superbă lecţie de viaţă despre sensul vieţii şi drumul fiecărei fiinţe, despre cum nimeni nu poate şi nici nu trebuie să fie vreodată întors din drum.

Piesa Mihaelei Michailov a fost pe placul foarte tinerei regizoare Silvia Roman care a montat-o cu dragoste şi cu câtă pricepere a avut la vremea debutului în profesie la Sala Mică a Teatrului Naţional I. L. Caragiale din Bucureşti. În cadrul programului 9G.

Spectacolul e plămădit cu dragoste, cu imensă sensibilitate şi e născut din prietenie şi solidaritate de generaţie. Venite dinspre două scenografe- Bianca şi Sabina Veşteman- care au creat un decor ce seamănă cu camerele noastre din vremea copilăriei, care are în el ceva liliputan. Un spaţiu în care Ami se simte cam tot la fel precum se simţea odinioară, în basmul lui Lewis Carol, Alice înainte de a pleca în neaşteptatul voiaj în Ţara Minunilor. Prietenie şi solidaritate venite deopotrivă dinspre minunatul om şi artist care este tânărul Adi Bulboacă, autorul filmărilor şi al montajului video. Ca şi din aceea a lui Bogdan Balea care a compus muzica originală (cântecul, imnul Bunicii) şi un foarte inspirat montaj audio. Şi pentru că era nevoie şi de vocea Bunicii, Silvia Roman s-a adresat extraordinarei  Marianei Mihuţ care s-a arătat o buni bun. Altfel decât aceea neuitată din magnificul spectacol Îngropaţi-mă pe după plintă.

Fetiţa soldat este un one woman show care are dublă distribuţie, rolul lui Amy fiind jucat alternativ de Cristina Juncu şi de Silvana Mihai. Am văzut varianta în care Silvana Mihai trece con brio un examen de foc. Acela de a ne ţine strâns în mâna ei vreme de o oră. Oră în care Ami se arată şi caldă, şi hotărâtă, şi sensibilă, şi naivă, şi veselă, şi tristă, şi înţeleaptă.

Fireşte, Fetiţa soldat este un spectacol pentru toate vârstele şi pentru toate timpurile. La reprezentaţia la care am luat eu parte, s-au aflat în sală ş mulţi copii. Care au ascultat într-o tăcere superbă ceea ce le spunea de pe scenă Silvana Mihai. Tăcerea lor atentă care în teatru este un semn al implicării certifică mai bine decât orice critic că Silvia şi Silvana au învins.  

Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti- FETIŢA SOLDAT de Mihaela Michailov- Regia- Silvia Roman- Scenografia- Bianca Veşteman şi Sabina Veşteman- Muzica originală şi montaj audio- Bogdan Balea- Filmare montaj şi video- Adi Bulboacă- sunet- Daniel Octavia Nae- Lumini- Cristian Ciopată Cu – Silvana Mihai- Vocea bunicii- Mariana Mihuţ- Data reprezentaţiei- 20 noiembrie 2016