Despre teatrul nordic şi cel românesc, despre specific local versus globalizare am vorbit şi noi cu David Kozma.

Ca să îl parafrazez pe Caragiale care se întreba: „Ce caută neamţu-n Bulgaria?“, te întreb şi eu: Ce caută româno-ungurul David Kozma în Finlanda?

Cred ca ai nimerit-o bine cu Caragiale.  Daca el a ajuns la nemţi, iar eu n-am putut să stau la bulgari, uite că am ajuns în Finlanda. Asta cu bulgarii trebuie să ţi-o povestesc, că doar mi-ai cerut poveşti.

Am fost în turneu în Turcia cu “Algele” lui Afrim. Am mers cu microbuzele din Sfantu-Gheorghe până la Trabzon la Festivalul Marii Negre. A fost o minunăţie de drum, două zile şi două nopţi în maşină, ca sardinele în conservă. A fost frumos, numai că la întoarcere unul dintre şoferi a aflat că i-a decedat tatal acasă. Aşa că, dintr-odată era grabă mare să ajungem în ţară. Problema era că microbuzul avea o remorcă şi aia ne încetinea. Până la urmă, şoferii au decis să pună remorca după microbuzul fără grabă şi aşa ne-am luat avânt spre vama cu bulgarii. Ajunşi în vamă, la Durankulak, primim vestea fatală că nu putem trece în România până nu apare remorca. Remorca cu microbuzul celălalt tocmai ce poposise pe plajele de aur bulgăreşti la relaxare fast foodiană. Aşa am aflat că trebuie să stăm şi să aşteptăm cam 6 ore în vama nimănui unde nu era nici măcar un pom ca să stai undeva la umbră.

Ei, vine bulgarul, mare vameş, şi ne zice că noi, călătorii, putem să mergem pe jos în România, că doar şoferul şi maşina trebuie să aştepte remorca. Zis şi făcut. Ne-am tras ştampila bulgarească pe paşaport şi, ca în vremurile bune din şcoală, am plecat pe jos în excursie spre România. No mans landul dintre ţări nu e lung aşa că nici nu am apucat să ne excităm prea tare de ideea de excursie spre ţară ta că am şi dat peste burta imensă a unui vameş de al nostru trecut prin atâtea şi atîtea experienţe traficante înspre şi din România. Şi burta ne zâmbeşte amabil de la aproape 100 de metri distanţă şi ne strigă, ”Ei, artiştilor, veniţi acasă?” Şi noi aproape în cor: “Daaaa”. Şi asteaptă burta cu zâmbetul amabil să ajungem la el, probabil nu voia să ţipe prea mult, de frică  să nu răguşescă, şi ne zice: ”Păi, cu ce aţi plecat din ţară?” Noi: ” Cu microbuzul”, iar burta şi mai amabil: ”Şi cum vreţi să reveniţi în ţară?” Noi, crezând că se ţine de glume: ” Pe jos” iar burta, şi mai amabil: ” Nu se poate, artiştilor. Puteţi să intraţi în ţară doar cu ce aţi ieşit din ea. Cu microbuzul aţi plecat, cu microbuzul să reveniţi.” Paf! Trupa veselă a amuţit. ”Adică, cum, eu, cetăţean român, n-am voie sa revin în ţara mea?” Şi burta ne zice: ” Exact! Trebuie să aşteptaţi aici sau să mergeţi înapoi la bulgari pentru că în ţară puteţi intra doar cu microbuzul cu care aţi plecat.” Şi aşa, burta şi-a tras pantalonii mai sus şi s-a retras în ţărişoara noastră care era a noastră dar totuşi nu era fiindcă o burta era de părere că  o maşina e mai importantă decât nişte oameni blocaţi între două ţări. Aşa că am revenit la bulgari. Dar bulgarul ne-a zis că odată ieşiţi din ţară nu putem reveni fără să avem ştampila românească în paşaport. Si ne-am dus iar la burtă să-i zicem ca măcar la wc să ne lase să mergem că dacă ne ducem în păpuşoi poate ne împuşcă vreun grănicer din greşeală. Aşa că ne-au organizat escortă militară din nomansland la toaletă şi înapoi în ţara nimănui. Reveniţi în nomansland am rămas cu gândul că chiar şi atunci când nu eşti lăsat să intri în ţara ta, te poţi totuşi pişa pe ea.  Dar gândul ăsta nu m-a bucurat deloc fiindcă ştiam că şi mulţi dintre cei care sunt în ea fac de fapt asta.  Cred că atunci, în orele în care nu aveam voie să intru în ţară dintr+un motiv stupid, am început să conştientizez cât de mult ţara care era a mea nu era de fapt a mea. Fiind ungur-român, nu eram suficient de ungur pentru unguri şi nici îndeajuns de român pentru români. Eram un no mans land şi ştiusem asta până în momentul în care o burtă mi-a refuzat dreptul să intru în ţara mea.

Acest moment m-a făcut să văd lumea oarecum cu alţi ochi. Se întrevedea o criză de identitate, dar una pozitivă în care am învăţat că sunt o mică particulă globală care există undeva în Europa estică, dar ar putea să fie oriunde. Şi uite, când te deschizi lumii, lumea te acceptă aşa cum eşti. A urmat o perioadă în care am fost mai tot timpul pe drumuri. Am făcut un spectacol cu fonduri europene în Zsambek, în Ungaria, cu artişti români, unguri şi italieni. ( Eram noi, cei de la Sfantu, Elena Popa, Fatma Mohamed, Florin Vidamski, Romi Chiciuc şi cu mine, şi Claudiu Bleonţ).

Am jucat apoi “Trei surori” al lui Afrim în Slovacia. Eram angajat şi la Sfantu Gheorghe si la Gheorgheni. Aveam “Kinky zoOne” la Green Hours şi invitaţie cu “Trei surori” în Finlanda, la festivalul de teatru din Tampere. Aşa am ajuns în Finlanda, de fapt am venit cu autobuzul. Căci teatrul din Sfantu Gheorghe evoluase de la microbuz la autobuz. Dar asta nu fiindcă teatrul se îmbogăţise peste noapte sau că finlandezii ar fi fost super generoşi.

Colega noastra, Mona, era în legături apropiate cu o firmă de transport şi ăsta ne-a fost norocul. Altfel am fi mers probabil iar cu microbuzul ca sardinele. Diferenta era ca drumul era un pic mai lung, ne-a luat 4 zile să ajungem în Finlanda.

Îţi mai aminteşti cum a fost călătoria spre Finlanda şi care a fost prima impresie?

 Călătoria spre Finlanda a fost o nebunie. Era 2005, România nu era încă în UE şi nici ţările baltice în zona Schengen. A trebuit să ne oprim la fiecare vamă şi ţin minte că şoferii aveau puse în paşaport bancnote de euroi ca să ne lase vameşii să mergem mai repede mai departe. Totul a mers bine până am ajuns la graniţa dintre Letonia şi Estonia. Vameşii estonieni când au auzit că suntem o trupă de teatru românească în drum spre Finlanda s-au uitat luuuung la noi şi primul lucru pe care l-au făcut a fost să sune la direcţiunea festivalului din Tampere să întrebe dacă aşteaptă un teatru din România. De ce atâta suspiciune, n-am ţnteles niciodată… Sau cel puţin până nu am trecut Marea Baltică cu feribotul. Pe feribot mi+am făcut cam prima impresie despre Finlanda. Deoarece băutura era mai ieftină în Estonia, mai tot finlandezul care avea o aplecare spre plăcerile bahice isi procura licorile alcoolizante din Tallinn. (Între timp, din câte am auzit, estonienii au pus taxe imense pe alcool, aşa că acum finlandezul împreună cu estonianul merg în Letonia să-şi procure băuturile).

Evident că având băutura cumparată lumea nu putea să aştepte până acasă aşa că oamenii mai deschideau câte o sticlă-două pe vapor. În consecinţă, în momentul în care am ajuns în Helsinki din vapor a ieşit pe lângă un imens abur de alcoale si o maree de oameni într-o stare, să-i zicem, mai de sărbătoare. Dar să revenim la suspiciuni, pe drumul din Helsinki spre Tampere ne-am oprit la o benzinărie în miez de noapte şi, spre marea noastră surpriză, primii oameni peste care am dat, erau concetăţeni de-ai noştri încercând să ne vândă Rolexuri la preţ redus. Şi rămâi aşa pe gânduri şi te întrebi cum am reuşit să ajungem la momentul asta. Îţi trec prin minte tot felul de imagini de prin decembrie 89, din martie şi iunie 90. Toţi acei ani nouzecişti în care în loc să înţelegem din ce sistem am ieşit şi în ce sistem o să mergem am stat şi ne-am înstrăinat unul de altul şi, în acelaşi timp, de cauza comună. Fiecare era pe cont propriu şi din acel haos a scăpat doar cel care a putut. Unii s-au îmbogăţit până ce nu şi-au mai văzut degetele de la picioare de la burta înstarită în care au înfulecat tot ce au putut.

Şi ştii? Nu e vina omului că a ajuns să vândă Rolexuri în benzinării, dar nu e nici vina ta că nu vrei să-i cumperi ceasul omului. Şi scrâşneşti din dinţi şi te întrebi unde şi când am eşuat să clădim o societate bazată pe umanitate şi solidaritate… Cam cu aceste gânduri semisumbre am ajuns în Tampere. Oraşul era total altceva decât mă aşteptasem. Evident, căutam în fiecare colţ cate ceva care să aducă a filmele lui Kaurismäki. Pe stradă aveam senzaţia că toată lumea vorbeşte ungureşte până ce ascultai mai atent şi îţi dădeai seama că habar n-ai ce îşi zic ei între ei. Eram în Nord, totul era exotic şi atmosfera uşor pasiv-agresivă. Ploua cam 50 de minute cu pauze de 10 minute. Ziua începea la 4 si după ora 22 mai era încă  lumină. Strada principal era promenada unde localnicii îşi scoteau seara maşinile lor vechi, americane. Am dat două spectacole primite foarte bine de publicul finlandez. Totul a fost cam ca la toate celelalte festivaluri la care am fost până când am ieşit într-o seară la o bere la barul festivalului şi, localul fiind plin, ne-am nimerit la o masă cu niste localnici. După o vreme m-am trezit că mi- am dat întâlnire cu una dintre persoanele de la masă pentru a doua zi. Acela a fost momentul în care am întâlnit-o pe Salla şi ea a devenit detaliul care a schimbat totul. Dintr-odată un festival pe meleagurile lui Kaurismäki devenea o poveste romantică cu accente balcanice fără ca eu să conştientizez acest lucru.

Acela a fost momentul în care ai simţit că trebuie să rămâi acolo?

Nu simţeam nevoia să rămân şi nici nu am rămas în momentul respectiv în Finlanda. Dar întâlnisem pe cineva care se afla la celălalt capăt al Europei, dar interesul nostru unul faţă de celălalt era ceva ce trebuia să fie descoperit. Aşa că eu, abia revenit din Finlanda, am şi plecat la Budapesta să joc într-un “Macbeth” industrial. Budapesta a fost un loc bun şi neutru de reîntâlnire cu Salla. După o săptămână petrecută cu ea, ştiam că o să trebuiască să fac alegeri dure în viitorul apropiat. Şi după o vreme în care am făcut naveta între Transilvania şi Helsinki via Budapesta, am ajuns la momentul în care a trebuit să luăm taurul de coarne şi să ne hotărâm ce vrem să facem în viitor. Legăturile de la distanţă sunt romantice şi frumoase, dar, după un timp, am ajuns la punctul în care trebuia să decidem dacă vrem să continuăm împreună sau să lăsăm povestea să se stinga de la sine. Pe atunci eram tineri, plini de energie şi dornici să ne depăşim limitele aşa că a fost o alegere firească să vrem să ne mutăm împreună. Că ne-am decis să ne stabilim în Helsinki a fost din cauză că vedeam un viitor mai bun acolo decat în România. Deci, nu am simţit că tebuie să rămân în Finlanda. A fost pur şi simplu locul unde am creyut că putem face ceva împreună. De simţit că vreau şi trebuie să rămân în Finlanda am simţit abia după ce relaţia noastră s-a terminat, după 10 ani. Atunci a fost iar momentul de a pune în balanţă viaţa mea şi priorităţile ei. Abia atunci am simţit din nou ce am simţit în nomanslandul dintre România şi Bulgaria. Eram în nomans landul meu propriu de această data, creat de mine şi acceptat de mine. Nu trebuia să mă mai gândesc că dacă vorbesc în maghiară poate jignesc pe cineva sau dacă zic ceva în româneşte cineva poate nu mă va servi la bar. Decât să fii străin la tine acasă mai bine să fii acasă în străinătatea ta. Cam ăsta a fost mottoul după care m-am ghidat.

Un actor se exprimă prin limba lui, de aceea e greu de obicei pentru un actor emigrant. Cum a fost pentru tine?

Tot timpul am fost un actor “migrant”. Sunt bilingv, am început să fac teatru în limba maghiară, am terminat actoria la secţia română. În facultate am jucat “Cântăreaţa cheală” în franceză fără să vorbesc limba. Am jucat şi în engleză… Ştiu că există un curent puternic care e de părere că actorul se poate exprima cel mai bine vorbind limba maternă, dar când eşti bilingv din naştere care ţi-e limba maternă? În cazul meu, maghiara e mai aproape de inimă, pe când româna e mai cerebrală. Asta te face să joci diferit în funcţie de ce limbă vorbeşti. Fiecare limbă are o dinamică a ei şi un ritm propriu. Dacă reuşeşti să-ţi ajustezi corpul la dinamica şi ritmul limbii atunci nu ar trebui să ai problem să joci un personaj într-o altă limbă decât cea maternă. Evident, când lumea vorbeşte despre dificultatea de a juca un personaj într-o altă limbă se referă la unul din dramaturgia clasică. Normal că oricine altcineva decât un englez care vrea să îl interpreteze pe Hamlet în original va avea probleme. Dar cu multă muncă şi cu oameni care să te ajute poţi ajunge la un nivel la care publicul nu va fi deranjat de cum vorbeşti. Din fericire, suntem în 2019 şi teatrul a început să trateze mai mult problemele actuale ale societăţii în loc să se lamenteze în fiecare iarnă cu câte un clasic. În plus, teatrul contemporan ia din ce în ce mai mult în calcul această nouă şi continuă mişcare a populaţiilor. Şi dacă tot e să îl luăm pe Hamlet drept exemplu, ei bine, Hamlet e un prinţ danez, personaj scris de un englez, iar eu ar trebui să îl interpretez în finlandeză cu ce fel de accent? În teatrul contemporan, din fericire, accentul se schimbă din restricţie în atu. Evident că nu o să joc probabil niciodată un rol clasic major din dramaturgia finlandeză. Dar asta nu mă supără. Dimpotrivă, acest lucru îmi lasă timp să mă concentrez pe ceea ce este important acum.

Eu am avut mereu relaţii interesante apropos de limbă. După cum ţi-am spus am început să joc teatru în maghiară. În liceu mă pregăteam să dau la actorie la secţia maghiară. Făcusem un spectacol la Gheorghieni, la Figura Studio, un spectacol la care regizorul, Laszlo Vadas, şi-a invitat nişte prieteni artişti din Cluj. Printre ei era şi regizorul Gelu Badea care după spectacol a venit la mine şi mi-a spus că ar trebui să dau admitere la secţia română, că a mai fost un ungur de prin Secuime care a dat şi a intrat, că e mişto şi că totul o să fie bine.  El îmi propusese să dau totuşi anul următor când la Cluj luau clasă Miriam Cuibus şi Mona Chirilă. Am stat eu şi m-am gândit ce să fac şi, după o discuţie cu prietenii mei, am hotărât să dau examen la secţia română. Eram cinci prieteni din aceeaşi localitate care voiam să dăm în acelaşi an la actorie şi eram conştienţi că dacă vom merge să dăm toţi examen în acelaşi loc vom ajunge să concurăm unul împotriva altuia. Aşa că am stabilit între noi că doi vor merge la Târgu Mureş-Miklos Ördög  (actor la Naţionalul din Târgu Mureş acum, îl ştii din “Castingul dracului” al lui Afrim), Alfred Nagy (acum actor la Sfântu Gheorghe la Teatrul Maghiar), doi vor merge la secţia maghiară din Cluj-Arpad Barabas (acum la Odorheiu Secuiesc) şi Kilian Kolozsi (acum în Budapesta), iar eu la secţia română din Cluj. Eu m-am dus mai mult să văd despre ce-i vorba. Şi cred că ăsta a fost atuul meu. Apărusem acolo cu un accent teribil şi cu un repertoriu cum se cere la secţia maghiară şi m-am trezit dintr-odată că sunt student la actorie la clasa lui Marius Bodochi. Nu intru în amănunte despre cei patru ani petrecuţi la Cluj, dar îţi dau totuşi un detaliu care se leagă de limbă. Imediat ce am început şcoala a venit profesorul meu şi mi-a zis că am un an să îmi rezolv problema cu accentul, altfel sunt out. Aşa că am luat o decizie drastică: să vorbesc numai în limba română. Am ţinut-o aşa trei ani. Poţi să îţi închipui cum reacţionau oamenii din Secuime când le vorbeam româneşte ei ştiind că ştiu maghiara. Nu au vrut să mă mai servească la bar, au zis că sunt un trădător. În ochii acelor oameni sigur eram un trădător, dar asta nu m-a împiedicat pe mine să îmi trăiesc viaţa şi să mă concentre pe ceea ce trebuia eu să fac. În final, nu am fost dat afară de la şcoală, deşi cred că nici accentul nu mi l-am corectat 100% (e cam imposibil) şi nici comunitatea maghiară nu a dispărut din Transilvania. Dar, ce vreu eu să spun e că, deşi pare un clişeu, cu muncă multă, cu dedicaţie şi pasiune poţi să compensezi lipsurile pe care le ai.

În ţară te numărai printre actorii preferaţi ai lui Radu Afrim. Un spectacol scris şi regizat de el îţi purta chiar numele, “David’s Boutique”. Ce a reprezentat pentru tine colaborarea cu Afrim

Cu Afrim mă ştiam încă din facultate, dar nu apucasem să lucrăm împreună aşa că a fost o întâmplare fericită să ajungem în acelaşi timp la Teatrul “Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe. Posibilitatea de a lucra cu el a fost o experienţă fantastică. Am învăţat să văd altfel teatrul. Am învăţat că un spectacol e un întreg în care fiecare element, de la text până la ultima furculiţă din recuzită au aceeaşi valoare. Mi-a plăcut să descopăr un fel mult mai direct de a juca cu publicul. Ţin minte repetiţiile noastre de dimineaţă la “Kinky ZoOne” în Green Hours. Clubul era plin de elevi de liceu care chiuleau şi dintr-o dată ne-au devenit public la repetiţii. La început era infernal, încercai să-ţi aduci aminte replicile improvizate cu o săptămână înainte în faţa a zeci de elevi care vorbeau, râdeau, îşi beau cafeaua şi li se cam rupea că nu ne auzeam noi între noi pe scena minusculă din Green. Asta până când anumite scene au început să funcţioneze, comedia era maximă şi atunci gălăgia se schimba în atenţie şi, dintr-o data, aveam în faţă o sală plina cu spectatori care reacţionau la ce funcţiona bine şi reveneau la discuţiile lor în momentul în care pe scenă nu mai era nimic interesant. Ne-am dat seama că e o şansă rară să poţi să faci un spectacol cu publicul de faţă. Fiecare replică, situaţie, scenă au fost repetate în faţa liceenilor chiulangii până când am ştiut că spectacolul funcţionează. Nu am lucrat nici până atunci şi nici după într-un asemenea mediu, dar pot să spun că a fost unul dintre cele mai mişto procese de lucru la care am participat.

Ai zis de “David’s Boutique”, a fost o surpriză enormă să mă trezesc că rolul meu are numele meu. A fost şi unul dintre cele mai grele roluri pe care le-am făcut vreodată. Cum devine persoana ta un personaj fictive? Cât de David Kozma e David Kozma fictive? Nu e uşor să te debarasezi de nivelul documentaristic care vine din numele tău propriu. Dar cu cât am intrat mai adânc în spectacol, cu atât mai mult am reuşit să mă detaşez de numele personajului meu. O altă provocare în spectacol a fost stilul de joc, toate personajele din jurul personajului meu erau super comice, jucăuşe, pe când David cu buticul lui trebuia sa fie contrapunctul spectacolului.

Poate ar trebui să vorbesc şi despre cum am lucrat la “Trei surori”, la faimosul “Trei surori”. Am stat cam două luni de zile şi am improvizat scene şi situaţii pe care Radu ni le dădea. Cred că adunaserăm material pentru vreo trei spectacole. Cu o săptămână înainte de premieră nu ştiam ce formă va avea spectacolul. Dar avand materialul pentru spectacol gata, a fost uşor să punem spectacolul împreuna. A fost orecum un proces mai aproape de cinematografie, unde se filmează toate scenele nu neaparat în ordinea cronologică şi când tot materialul e filmat, oamenii se aşază la masa de montaj, taie şi leagă scenele împreună şi ca prin magie reuşesc să pună ordine în haosul de la filmări. A fost o periodă excelentă, Radu adusese conceptul de ”agora” la repetiţii, ne punea în grupe şi grupuleţe şi ne dădea teme de improvizaţie. După un timp fiecare grupă îşi prezenta scena iar ”agora”, formată din ceilalţi colegi care priveau, îşi dădea cu părerea despre scenă. Aşa primeam sfaturi foarte bune nu numai de la regizor ci şi de la ceilalţi colegi. A fost o situaţie rar întâlnită în care în mod democratic ne dădeam cu părerea despre ceilalţi şi ascultam părerile celorlalţi.

Sunt foarte recunoscător că am putut să lucrez cu Radu. Am învăţat  enorm de la el. Şi bune şi rele. Cred că am crescut împreună. Am lucrat în nişte condiţii de îţi stă mintea în loc. De exemplu, cum ar fi să afli cu câteva zile înainte de premieră că decorul nu e gata fiindcă cineva din administrativ îşi face mobilierul de bucătărie cu tâmplarii teatrului? Şi câte şi mai câte… Ştiind toate nebuniile din interiorul teatrului, trebuie să mărturisesc că nici acum nu înţeleg cum am reuşit să facem acele spectacole în Sfântu Gheorghe. Dar mai bine mă concentrez pe partea pozitivă a perioadei în care am lucrat împreună. Era vremea mp3-urilor. Eram într-o vânătoare continuă de muzică nouă. Ne copiam muzicile pe CD-uri într-o veselie. Radu avea tot timpul ceva fresh. Nu ştiu de unde găsea toate muzicile dar de la el tot timpul ascultam ceva nou. Când te gândeşti că acum găseşti aproape tot pe Spotify îţi dai seama cât de plicticoasă a devenit viaţa din ziua de azi. Uite că m-ai făcut să devin melancolic şi să critic gadegeturile din ziua de azi.

Cum ţi-ai găsit “vocea” ca artist în Finlanda?

Vocea în Finlanda sigur nu mi-am găsit-o la Voice of Finland. Venind în Finlanda a însemnat că trebuie să-mi regândesc şi posibilităţile de a lucra ca artist. După ce mi-a trecut primul şoc cultural a trebuit să mă gândesc şi la ce şi cum o să fac locuind în această ţară. E o mare diferenţă între artistul care vizitează această ţară şi artistul care vine să stea în ea. Primul e primit cu covorul roşu, celălalt e poftit afară din ţară pe covorul roşu.

A trebuit să uit foarte repede că am jucat în cel mai mare festival finlandez de teatru şi să iau totul de jos. Nu eram singur, partenera mea de viaţă terminase facultatea de teatru în Danemarca şi revenirea pe scenele finlandeze era şl pentru ea dificilă.

Există un fel de protecţionism în sistem, cei care vin din sistemul de învăţământ finlandez de obicei se angajează mult mai uşor. Sunt două şcoli de teatru în Finlanda, în fiecare an intră 12 studenţi în fiecare şcoală. Cei mai mulţi studenţi îşi fac practica în teatrele orăşeneşti şi/sau joacă în filme şi seriale. În momentul în care ies din şcoală teatrele îi cunosc deja. O alta chestie interesantă, vizavi de sistem, e că la ei concursul pe post constă doar în interviu. Castinguri se fac doar la musicaluri. Deci, venind din afara sistemului şi fără să ai un cerc de cunoştinţe in sistem, e foarte greu să poţi să lucrezi în teatrele finlandeze. Partea bună e ca există şi o alternative la teatrele tradiţionale finanţate de stat. Partea mai puţin bună e că fondurile destinate spaţiului ”free” sunt foarte puţine. În orice caz, singura variantă ca noi să putem face teatru era să ne înfiinţăm compania proprie. E curios cum în spaţiul european, circulaţia liberă e încurajată dar când vine vorba de teatru această circulaţie devine foarte dificilă. Când te uiţi cu câtă uşurinţă dansatorii şi artiştii de circ colaborează şi lucrează în acest spaţiu, îţi pui întrebarea de ce teatrul e atât de rigid. De ce doar instituţii mari pot colabora sau face proiecte cu finanţări mamut? De ce actorii, scenografii, regizorii nu pot conlucra la nivel european la fel ca şi colegii lor dansatori sau circari? Evident că sunt excepţii dar aceste excepţii de obicei sunt cei cu statut de guru. Mă interesează cum să schimbăm acest lucru, cum să facem ca această circulaţie liberă să fie posibilă şi pentru artistul fără statut de guru ( cum majoritatea dintre noi suntem ), adică să nu fie un privilegiu pentru o minoritate. Toata lumea zice că limba e o problemă, dar oare este? Trăim într-o societate digitalizată în care mulţi oameni sunt din naştere bilingvi sau au învăţat încă din copilărie o a doua limbă. Sunt posibilităţi de supratitrare, subtitrare pe telefon, de a folosi translator pe scenă sau ca spectacolul să fie nonverbal. Trăim într-o Uniune Europeană şi ştim foarte puţine despre cei cu care impărţim această uniune. În loc să cheltuim milioane pe proiecte grandioase izolate ar trebui să ne gândim la viitorul nostru cultural. Cam acestea erau gândurile noastre cand am înfiinţat European Theatre Collective.  Aveam ambiţii de Fight Club şi idei de a înfiinţa în fiecare capitală câte o sucursală. De aceea ne-am şi ales un nume atât de mare. Acum când privesc înapoi mă distrez de cât de naivi eram. Realitatea e că nu există finanţări de dezvoltare pe termen lung a unor proiecte de acest gen şi te-ntrebi de ce e aşa. De ce există milioane de start upuri şi modele de finanţare pe partea tehnologică, dar pe partea culturală găseşti doar finanţări de proiecte pe perioadă scurtă. Există tot felul de uniuni teatrale europene cu membri, reţele dar cam toate lucrează pentru a promova schimbul cultural între ţări. Dar, ca să fiu sincer, trebuie să recunosc că nu prea am văzut nici o reţea care ar încerca să întrebe care e identitatea culturală a uniunii în care trăim.  Asta nu înseamnă ca aceste reţele n-ar exista, poate ţine doar de ignoranţa mea.

Dar până să ajungem să rezolvăm problema culturii comune în spaţiul european a trebuit să ne concentram pe microrealităţile finlandeze. Populaţia nonfinlandeză a crescut în ultimii 30 ani de la aproape 1% la 8%. În zona capitalei fiecare al şaselea cetăţean are alte rădăcini decât finlandeze. Aceasta schimbare mare a creat un vid în spaţiul cultural. Întrebarea e: cum pot aceşti cetăţeni să participle activ la viata culturală din Finlanda? Şi Finlanda ca şi celelalte tări cu aflux mare de populaţie nouă a căzut în capcana multiculturalismului în loc să se concentreze pe interculturalism. Multiculturalismul îţi dă dreptul să îţi cultivi cultura proprie în comunitatea ta pe când interculturalismul deschide posibilitatea ca aceste culturi să comunice între ele. Prima aduce segregare în societate pe când a doua încurajează dialogul între culturi. Cum acest dialog e şi era aproape inexistent în Finlanda am început să ne concentrăm pe această felie. Cum poate fi teatrul un mijloc care sa ajute dialogul între cultura majoritară şi cea minoritară? Nu ştiu dacă mi-am gasit ”vocea” ca artist, în schimb ştiu ăa am găsit motivul pentru care vreau să fac teatru şi vreau să fac activism cultural.

Ce lucruri îţi plac şi ce lucruri nu îţi plac în Finlanda?

Lucruri care-mi plac in Finlanda:

 - Copiii mei;

  • - Spaţiul. Finlanda are un teritoriu mai mare decât România, dar de patru ori mai puţini locuitori;
  • Sauna. E ceea mai bună invenţie. O recomand din tot sufletul. Dacă se poate undeva în mijlocul Finlandei, la o cabană cu saună la malul lacului;
  • Peştele afumat;
  • Transportul în comun din Helsinki;
  • Bibliotecile. Un exemplu bun e biblioteca Oodi, proaspăt deschisă şi care se vrea a fi living roomul oraţului. A devenit rapid unul dintre cele mai frecventate locuri;
  • Spaţiul verde. Aş menţiona doar Keskuspuisto ( parcul central ) de 700 de hectare care începe din centrul oraşului. Teoretic, poţi să porneşti din centru şi să ieşi din oraş umblând prin pădure.

Lucruri care nu-mi plac în Finlanda:

  • Ţara fiind mai tot timpul în topurile de eficienţă a făcut ca oamenii să se simtă un pic superiori. Nu-mi vii tu, om de pe locul 97 în top, aici să-mi zic că lucrurile ar putea să fie făcute mai bine.
  • Societate pragmatică şi tot timpul focusată pe interes.
  • Lipsa de spontaneitate. Aici totul e planificat pe luni de zile. Dacă vrei să ieşi la o cafea cu cineva, primul lucru pe care-l fac oamenii e să-şi scoată calendarul să vadă dacă o să aibă timp o jumătate de ora pentru tine şi cafea peste vreo 3 săptămâni.
  • Empatia. De fapt lipsa ei.
  • Rasismul structural.
  • Lista e lunga. Ma opresc aici.

Eşti actor de limbă română, maghiară şi engleză, tată de copii finlandezi. Cine este de fapt David Kozma? Cărui spaţiu geographic şi cultural simţi că îi aparţii?

David Kozma e o persoană “globală” care întâmplător trăieşte în Helsinki, dar ar fi putut foarte bine trăi oriunde. Cred că trebuie să fim mândri de cultura locală, dar, pe de altă parte, ar trebui să încetăm să mai gândim că planeta noastră mică şi supraîncarcată e împarţită în felii. Într-o lume în care vorbim la teleoane chinezeşti, conducem maşini japoneze, mâncăm pizza italiană şi bem bere cehească purtând tricou facut în Bangladesh şi blugi în Vietnam, când încălzirea globală e o criză a zilelor noastre, când jumătate de planetă e sub incendii şi celalaltă jumătate în mişcare, cum putem noi să ne gândim doar la nivel local? Cred în umanitate şi în ideea că fiecare dintre noi are dreptul la o viaţă decentă. Foarte mulţi oameni destepţi susţin că trăim cea mai bună perioadă a umanităţii şi totuşi ecartul dintre cei bogaţi şi cei săraci creşte în fiecare zi. Şi ce e ciudat e că lumea nu pare prea îngrijorată de acest lucru. Ne bucurăm că atât omul din America cât si cel din Africa sau Asia sau America poate folosi acelaşi model de iphone şi că sunt conectaţi între ei pe tot felul de reţele online şi avem senzaţia că tot globul pământesc o duce bine. Uităm că seara, când lumea merge la culcare, cei mai mulţi dintre oameni se culcă cu burta goală si poate fărăr să aibă un acoperiş deasupra capului.

Îţi este vreodată dor de România? Ce îţi lipseşte de aici?

Familia si prieteni mei sunt în România. Îmi e foarte dor de ei şi îmi lipsesc foarte mult. Finlanda e o ţară plată, fără munţi ( totuşi organizează o cupă mondiala la schi ) de aceea îmi e dor de crestele montane şi de locurile ascunse extraordinar de frumoase din munţii României.

Vrei să mai revii să lucrezi în ţară?

Sunt foarte interesat să revin să lucrez în România. Am şi câteva piese foarte interesante pe care aş dori să le pun în scenă acolo. Acum intrebarea e dacă o să şi găsesc teatre interesate să colaboreze cu mine.