Până de curând nu prea aveau ce alege, fiindcă teatrele de stat nu sunt deschise publicului vara, perioadă de concedii, dar şi de pregătire a viitoarei stagiuni. Nu şi în acest an în care tăierea drastică a bugetelor de producţie a adus cu sine perspectiva diminuării până la zero a numărului de viitoare premiere. Această pauză estivală este un model de funcţionare preluat şi de majoritatea independenţilor, cu excepţia notabilă a prolificului unteatru, care, trăind din încasări, are şi stagiune de vară şi chiar festival, adresat tuturor categoriilor de vârstă, inclusiv copiilor. Iar sălile sunt pline.

Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti a furnizat însă în acest an, începând din luna mai, surpriza verii, oferind publicului un bine articulat şi divers program alcătuit de Cristiana Gavrilă, ce include teatru, dans, film şi muzică şi durează până la sfârşit de septembrie. În luna august, de pildă, consistentul mix artistic este realizat în parteneriat cu independenţi, precum Teatrele UNTEATRU, APROPO.RO, LUNI de la Green Hours, GODOT- Café, ARTE DELL’ANIMA, sau GRIVIŢA 53, asociaţiile ABRACADABRA, JAMAIS VU, sau GOONG. Muzica este adusă în aer liber, la Sala Amfiteatru, de WORKRAFT Ldt., ART PRODUCTION şi de THE HOUSE PRODUCTION, iar filmele inteligente, de TIFF Unlimited, platforma de streaming a Festivalului Internaţional de Film Transilvania.

Cine vine la noua Terasă şi la Amfiteatrul în aer liber, construite din fondurile proprii ale teatrului, în perioada 2016/2018, după renovarea masivă a TNB, finanţată de Ministerul Culturii, va fi fascinat să privească, de pe terasa etajului 3, inima palpitândă a Bucureştiului în amurg, în timp ce stă, ca în Occidentul civilizat, la o masă la restaurant, la un pahar de vorbă cu prietenii, înainte de a urca (şi nu de a alerga în ultima clipă şi după) la amfiteatrul aflat la 24 m înălţime, pentru o întâlnire “de aproape” cu performerii.

Acesta cred că este marele avantaj fizic al acestui spaţiu de joc unic: senzaţia de libertate nemărginită pe care o ai, luând în braţe o stea de pe cerul de deasupra capului, îngemănată cu aproape tactila, intima apropiere pământească de performerii aflaţi la doi paşi distanţă. Iar când acest caliciu este umplut cu ambrozia culturii autentice, lucrurile îşi găsesc împlinirea.

În câteva seri de august m-am numărat printre cei 300 de spectatori pe care îi poate primi amfiteatrul străjuit de turnul Intercontinentalului. Nu am ajuns să le revăd (deşi merită din plin) pe două mari actriţe care îşi trag seva creaţiei din solul semnificaţiilor profunde, una aflată pe culmea carierei sale, Oana Pellea, cealaltă, Cristina Casian, poziţionată încă, fără voia ei, la un început ce merita a fi mult mai amplu, dat fiind talentul acestei tinere actriţe (teatrele de stat ar trebui să se bată pentru a o avea în trupă). Le-am văzut în acest spectacol, N(AUM), pe scena unteatru şi am rămas impresionată de intensa simplitate cu care au construit, ghidate de regizoarea Mariana Cămărăşan, poetica relaţie dintre personajul naumian aflat pe drumul către lumea de apoi şi un fost înger care îi deschide cu duioşie calea către un rendez-vous special, cel cu sine însuşi.

La fel, nu i-am revăzut şi sub cerul liber (i-am văzut însă la Festivalul Zile şi nopţi de teatru de la Brăila, anul trecut) pe Gelu Niţu şi pe Constantin Cojocaru, în Vârstele lunii de Sam Shepard, în regia lui Toma Dănilă. Mărturisesc că m-ar fi interesat să observ dacă relaţia tensionată, plină de suişuri şi coborâşuri, dintre cei doi (aproape) bătrânei care îşi rememorează trecutul din epoca flower power a suferit vreo schimbare sub magnetismul bolţii înstelate de la Amfiteatrul TNB. Îmi închipui că ochiul cerului nu va fi făcut decât să mărească în intensitate spectacolul acestei contradictorii reîntâlniri târzii dintre doi prieteni aproape învinşi de viaţă, care, mai mult hărţuindu-se decât iubindu-se în dialogul lor tardiv, descoperă că şi trecutul comun este altfel decât au crezut a-l şti câteva decenii.

În schimb, am ajuns să văd Cu ce vă servesc de Pascal Bruckner, producţia unui teatru care nu există deocamdată decât în gând şi în suflet, prin susţinerea materială şi prietenească a suporterilor ideii lui Chris Simion Mercurian de a construi de la zero, adică de la fundaţie, primul teatru privat. Griviţa 53 este poate proiectul cel mai plin de provocări, al acestei regizoare/scriitoare care nu s-a ferit în toată cariera ei de a înfrunta dificultăţile, în teatru şi în viaţă, pentru a-şi atinge scopul, pe care ştie foarte bine să-l promoveze public. Şi-a finanţat proiectele teatrale proprii şi a avut succes cu ele, a făcut un festival de teatru independent (Undercloud este în plină desfăşurare, la Muzeul Ţăranului Român) şi l-a impus ca pe un reper al mişcării teatrale independente, a scris cărţi care s-au vândut ca pâinea caldă. Şi, ca orice făuritor, vrea să ridice şi un teatru.

Spectacolul regizat de Chris Simion Mercurian face parte din repertoriul menit a susţine construcţia  noului teatru privat şi prezentarea lui la Amfiteatru este un fel de revenire acasă, întrucât regizoarea a iubit şi a montat spectacole la fosta Lăptărie a lui Enache, părintele mai sărac al actualului spaţiu elegant de pe teatru.

Textul a fost montat iniţial în 2017, pentru Undercloud, dar acum are o nouă distribuţie, în care actriţei Maia Morgenstern (clienta) i s-au alăturat Rodica Mandache (chelnăriţa) şi însăşi regizoarea, în rolul (cum altfel?) lui Dumnezeu, care le întâmpină în viaţa de apoi pe cele două femei ce s-au confruntat până atunci, într-o cafenea, în jurul ideii de alegere în viaţă. Când a scris piesa, Bruckner s-a gândit evident la Ionesco, fiindcă relaţia comică şi dialogul musculos dintre clienta cafenelei, ce suferă de o neputinţă patologică de a face alegeri, şi opusul ei, chelnăriţa care se declară incapabilă de a refuza orice alegere, adunându-le hulpav pe toate, capătă (mai rar decât s-ar fi putut) accente absurde. Este comic fondul acestei dispute de cafenea ce nu se cantonează în zona filosofică a conceptului de liber arbitru, ci etalează scenic atitudinile opuse a două fiinţe-consumatoare, una speriată,  cealaltă  fascinată de posesia lucrurilor şi de ataşamentul faţă de fiinţe.

O altă vedetă care a fost invitată în august pe scena Amfiteatrului de la TNB a fost Răzvan Vasilescu. One-man show-ul său, Era OK şi la 60, este un fel de reflecţie comică (autoironică?), despre ravagiile sau doar împuţinările pe care vârsta şi anii care se adună le produc în făptura fiecăruia dintre noi. Cu comicul său când coroziv, când frust, când pătruns de melancolie, acest spectacol i-ar putea deranja pe unii dintre spectatorii de vârsta a treia, care s-ar putea simţi vizaţi de observaţiile incomode ale performerului. Dar tocmai jucând într-o tonalitate de mărturisire, actorul atribuie aserţiunilor generale privind degradările suferite de fiinţa umană prin trecerea timpului, o coloratură personală, care face din această producţie o bună prestaţie de stand-up comedy, al cărei scop ultim este, desigur, să ne facă să râdem (chiar şi de noi înşine).

Cei care încă nu au văzut la sediul unteatru (o pot face în stagiunea viitoare) sau la vreun festival, concentrata variantă scenică a Pescăruşul-ui lui Cehov, semnată cu generozitate (adică oferită gratis teatrului) de marele regizor Andrei Şerban, o pot vedea la Amfiteatru, pe 28 august. Dramele acestor personaje în esenţă nefericite, fie că se află la începutul, la zenitul, sau la finalul vieţii, capătă în acest spectacol puternice reliefuri emoţionale, exprimate într-o plastică marcată a corpurilor, fiindcă aici este miza întregii producţii, ce este construită aproape exclusiv (decorul este minimal) pe performanţa actoricească a întregii echipe.

Iar această primă piesă din cele patru majore scrise de Cehov, care au intrat, de peste un secol, în fondul principal al literaturii dramatice universale, cuprinde, prin personajele ce se reunesc la moşia de pe malul lacului, spectacolul aspiraţiilor, al compromisurilor şi al speranţelor unei umanităţi dezamăgite. Care, la Andrei Şerban, nu îşi acceptă soarta, ci caută cu inutilă patimă şi în ciuda evidenţei, să îşi împlinească visurile. Spectacolul tumultuos al existenţei acestor oameni chinuiţi interior, care nu renunţă însă la măştile sociale (fiindcă nu pot, sau nu vor) l-a interesat pe regizor, iar trupa de actori fideli ai teatrului, cu forţa lor expresivă recunoscută, l-au întrupat scenic de o manieră exemplară.  

În august am mai avut bucuria să văd pe acoperişul TNB şi o producţie înscrisă în Programul 9G al Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală Ion Sava, ce este o parte a acestei adevărate uzine care a devenit Teatrul Naţional Bucureşti. Este un spectacol de suflet, căci a fost oferit cadou instituţiei, de marele coregraf Gigi Căciuleanu, care a lucrat toată vara neplătit, tocmai ca un gest de sfidare la adresa măsurilor guvernului de reducere a bugetelor instituţiilor culturale. El s-a lăsat inspirat tocmai de spaţiul special care este acestă sală în aer liber, aşa că a invitat 14 tineri actori pe care i-a văzut performând la preselecţia celei de a 22-a ediţii a Galei tânărului actor, pe care o coordonează în acest an. A continuat astfel lucrul cu ei, creând acest spectacol ce este încă una din expresiile artistice ale conceptelor promovate de artistul româno-francez, “Teatrul coregrafic şi DansActorul”.

On the Roof (Pe acoperiş) este mai mult decât un spectacol de dans, fiindcă Gigi s-a jucat aici tinereşte cu juna trupă, propunându-le să îşi testeze limitele, în acest experiment artistic ce îmbină dansul, actoria, muzica, poezia, arta vizuală, într-un tot care nu este doar un dificil test pentru performeri, ci chiar emanaţia spiritului plurivalent al creatorului. Lui Gigi Căciuleanu îi place să se joace cu mişcările şi gesturile dans/actoriei, cu tonurile şi semitonurile muzicii, cu vorbele (nou create) ale limbii rostite şi cu liniile şerpuite ale desenelor şi (în)scrisurilor sale. Iar Sala Amfiteatru i-a permis să pună în operă toate aceste invenţii proprii, subsumate ideii centrale a spectacolului, aceea a unei lumi de bufoni contemporani (căci asta suntem!). Pentru spectator, această producţie reprezintă o provocare, căci atenţia sa este permanent solicitată în mai multe direcţii: în scena circulară, cupluri de dansActori evoluează simultan în diferite locuri, iar pentru a înţelege legăturile dintre “povestile” lor, dansate şi rostite, publicul trebuie să rămână alert şi să le urmărească evoluţiile rapide, întregind astfel semnificaţiile, la care contribuie şi proiecţiile paralele, cu desenele şi vorbele/poezii create de Gigi, proiectate pe fundalul de beton de deasupra scenei, care este peretele teatrului.

Recurgând la mijloacele “clasice” ale secolului 20, regizorul şi tinerii actori reuşesc să creeze senzaţia unei experienţe specifice dinamismului ameţitor al secolului 21. Lucrând cu elementele realităţii fizice, artistul izbândeşte să făurească un performance care are alura hipnotică a realităţilor virtuale 3D, ale erei electronice. Cum vremea o permite, mai puteţi vedea în august şi în septembrie (la Amfiteatru, dar la Gala Hop, la Teatrul de Stat din Constanţa) acest spectacol gândit special pentru spaţiul de reprezentaţie de pe pălăria lui Caragiale.

Dacă în 2018 Sala Amfiteatru a găzduit doar câteva spectacole, în 2019 ea a lucrat la turaţie maximă, cu un program coerent, ce este oferit publicului şi în luna septembrie. Au fost şi vor fi spectacole de diverse coloraturi şi calibre, programate cu scopul de a satisface gusturi cât mai diverse.

Nici cinefilii nu au fost uitaţi, în serile de film fiind selectate producţii cinematografice de artă, prezentate sau câştigătoare la festivaluri internaţionale, precum Cannes, Veneţia, sau TIFF. Spectatorii s-au putut astfel distra, dar şi îngrijora de destinul cărţii tipărite şi al culturii clasice, odată cu intelectualii din comedia de moravuri scrisă şi regizată de francezul Olivier Assayas, Vieţi duble (mai multe aici). Sau au putut urmări strategiile de sabotaj al unei reţele de energie electrică în Islanda, puse la cale de o sagace activistă pentru protecţia mediului, care înşală pe toată lumea, dar mai ales autorităţile, cu aparenţa ei de femeie cumsecade, în pelicula Femeie în război (mai multe aici). Dar au putut şi frisona în plină vară, cu personajul principal din thriller-ul semnat de Joe Penna, Arctic. Victimă a prăbuşirii micului avion pe care îl pilota, bărbatul încearcă să se salveze din marea întindere îngheţată a Arcticii, odată cu femeia care s-a rănit, încercând să-l salveze pe el, cu helicopterul pe care îl pilota.

Voi mai aminti din seria de filme prezentate la Amfiteatru, o peliculă pe care o puteţi vedea în ultima zi a lunii august. Am văzut O vară rock’n roll, înscris în competiţia pentru Palme d’Or la Festivalul de la Cannes de anul trecut, atunci când a fost lansată pe piaţa românească, de către Transilvania Film.

Este o privire nostalgică asupra lumii underground-ului muzical leningrădean din anii ’80, semnată de unul din cei mai titraţi regizori de film şi teatru ruşi, Kirill Serebrennikov, care era adolescent în perioada respectivă şi nu a trăit în lumea muzicală pe care o evocă, ceea ce i-a şi atras, din partea unor participanţi la mişcarea rock din acel timp, critici vehemente. Ştim cu toţii însă că arta nu este copia realităţii, aşa că  Serebrennikov a fost liber să îşi imagineze cum a vrut acel timp al spiritelor libere din lumea rockului, aflate într-o permanentă contradicţie cu cenzorii regimului comunist. Nu este un film despre disidenţe şi gulaguri (nici nu-şi propune), ci despre un grup de muzicieni pasionaţi de muzica occidentală, care în cămăruţele din blocurile lor comuniste se simţeau la fel de liberi ca practicanţii libertăţii absolute de pe câmpiile mişcării flower power. Atâta doar că, pentru a ajunge cu muzica lor la tinerii spectatori animaţi de acelaşi spirit nonconformist trebuia ca ei să negocieze fiecare centimetru de libertate, fiecare vorbă din cântece sau gest de pe scenă. O revoluţie de catifea, tolerată  şi nu prea de autorităţi, un deceniu de libertate individuală bine supravegheată, care va sfârşi prin glasnosti şi perestroika lui Gorbaciov.

Prin programul desfăşurat anul acesta, prezenţa Sălii Amfiteatru ca un reper important în strategia de transformare a Teatrului Naţional din Bucureşti, cu cele şapte săli ale sale şi cele câteva spaţii conexe, destinate diferitelor evenimente artistice, într-un adevărat mall cultural, situat la kilometrul zero al Bucureştiului, este pe calea cea bună. Şi acoperă cu folos şi un gol în viaţa culturală bucureşteană. De aceea, vă invit să urcaţi la acoperişul TNB, atât pentru experienţa fizică a deplasării printr-un spaţiu elegant, cât şi pentru bucuria de a asista de aproape la naşterea unui fenomen cultural: teatrul estival în aer liber.