Ion Ioanid, disident: „În tot timpul cât dura perchiziţia bagajului, aşteptai gol, desculţ pe cimentul umed“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Volumul de memorialistică „Închisoarea noastră cea de toate zilele“ al lui Ion Ioanid (1926-2003), scriitor şi disident, a fost publicat prima dată, în 1991, la Editura Albatros, în 5 volume şi reeditat de Humanitas în 1999, 2000 şi 2002. Cartea a apărut după mai bine de zece ani, din nou la Humanitas, în trei volume, într-o ediţie care reia textul revăzut şi adăugit de autor.

Ion Ioanid s-a născut pe 28 martie 1926, la moşia tatălui său din comuna Ilovăţ, judeţul Mehedinţi. L-a avut naş pe Octavian Goga, care era bun prieten cu tatăl lui, Tilică Ioanid.

Scriitorul a urmat cele patru clase primare la şcoala din satul natal. Liceul l-a făcut la Bucureşti: primele şase clase la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ şi ultimele două la Liceul „Spiru Haret“. Bacalaureatul l-a luat în 1944, împreună cu absolvenţii liceelor din Turnu Severin, în localul şcolii din comuna Sişeşti, comună în care, din cauza bombardamentelor anglo-americane, se aflau refugiaţi atât profesori, cât şi candidaţi.

Exmatriculat din cauza „originii sociale nesănătoase“

În 1945 a intrat la Facultatea de Drept, dar în anul III l-au exmatriculat din cauza „originii sociale nesănătoase“. Arestat în 1949, a fost eliberat după numai cîteva zile, pentru ca în 1952 să fie din nou arestat, judecat şi condamnat, pentru „înaltă trădare“, la 20 de ani muncă silnică. Eliberarea sa a avut loc după 12 ani, în 1964, în urma decretului nr. 411 de graţiere a deţinuţilor politici.

În 1969 a plecat în străinătate; în R.F. Germania i s-a acordat azil politic, statut de care s-a bucurat pînă la moartea sa. Stabilit la München, a lucrat în primul an ca muncitor necalificat. După aceea, timp de douăzeci de ani, pînă la pensionare, a fost crainic la secţia română a postului Radio Europa Liberă. Ion Ioanid a murit pe 12 octombrie 2003, la München, unde a fost înmormîntat alături de Nora Ioanid, soţia sa.

„Închisoarea noastră cea de toate zilele“ a apărut, în 2013, după mai bine de zece ani, din nou la Humanitas, în trei volume, într-o ediţie care reia textul revăzut şi adăugit de autor.

Motto-ul cărţii: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, părerile filozofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decât accidente: numai caracterul rămâne după filtrările produse în anii de puşcărie  ori de viaţă…“, face parte din volumul „Jurnalul fericirii“ de Nicolae Steinhardt (1912-1989).   

Printre capitolele primului volum al romanului „Închisoarea noastră cea de toate zilele“ se numără: „Prima arestare. Malmaison, 1949“, „A doua arestare, iulie 1952. La Interne“, „La Penitenciarul Piteşti“, „Jilava. Fortul nr. 13“, „Sâmbătă, 6 iunie 1953, Evadarea de la mina Cavnic“ şi „În lanţuri. La Penitenciarul din Oradea“.

În cel dintâi capitol, Ion Ioanid scrie despre primul contact cu Securitatea, care a avut loc în 1949, când locuia în Bucureşti, la o prietenă, la primul etaj al unei clădiri de pe Bulevardul Dacia. Patru securişti îmbrăcaţi în civil l-au dus la Malmaison, pe Calea Plevnei, unde l-au interogat timp de opt zile; după care l-au eliberat.

„În primele ore de anchetă, întrebarea care revea sistematic era: ce acţiune duşmănoasă ai întreprins împotriva regimului? Negând că aş fi făcut ceva ilegal, urmau întrebări despre trecutul meu, despre familie, şcoală, facultate prieteni. Apoi se revenea la prima întrebare şi totul se relua de la început“, povesteşte autorul.

Securiştii aflaseră că o prietenă de-a lui Ion Ioanid, care lucra ca dactilografă, bătuse la maşină, la rugămintea acestuia, o scrisoare ce conţinea informaţii legate de economia şi politica din ţară.

Primul meu contact cu Securitatea a fost un vis urât, pe care foarte repede l-am uitat. Cu lipsa de experienţă, inconştienţa şi entuziasmul tinereţii, n-am înţeles nimic din fenomenul pe lângă care doar trecusem, şi am considerat episodul încheiat. (Capitolul „Prima arestare. Malmaison, 1949“, Volumul I)

În iulie 1952, Ion Ioanid a fost arestat pentru a doua oară şi dus într-o clădire de pe Calea Rahova, aproape de sediul Securităţii.

„În celula de la Interne, pierzând noţiunea timpului, dintr-un simplu reflex de om liber, l-am întrebat pe gardian, când a venit la celula mea, cât e ceasul. Nu mi-a răspuns, a închis uşa şi după câteva minute a revenit însoţit de ofiţerul de serviciu, care a început o adevărată anchetă ca să-i spun de ce vreau să ştiu cât e ceasul“. (Capitolul „A doua arestare, iulie 1952. La Interne“, Volumul I)

Penitenciarul Piteşti şi Închisoarea Jilava

La Penitenciarul Piteşti, Ion Ioanid îi cunoaşte pe cei patru locatari ai celulei, în care avea să stea o periodă: Radu I.Gr. Radu, ţăran din comuna Picior de Munte, Dobrin, tot ţăran din regiune, Păun Lepădatu, fost plutonier de jandarmi şi Jean Milcoveanu, unul dintre capii studenţimii naţionaliste de dinainte de război. 

De multe ori, toţi simţeau nevoia să stea câteva ore în plus culcaţi, pentru că erau destul de slăbiţi. Nu primeau mâncare suficientă, iar de „carne“ aveau parte o dată sau de două ori pe săptămână. 

Fiecare primea în gamelă o copită de vită, fără unghie; aşa veneau de la abator. (Capitolul „La Penitenciarul Piteşti“, Volumul I)  

Ulterior, Ion Ioanid a ajuns la Jilava, unde a rămas zece zile. Nici condiţiile de acolo nu au fost uşor de îndurat. Scriitorul povesteşte în romanul său: „În tot timpul cât dura perchiziţia bagajului, aşteptai gol; desculţ pe cimentul umed“.

Pe baza inscripţiilor de pe pereţii celulei, Ion Ioanid şi-a dat seama că nu va ajunge la Canal, pentru că, în ultimul transport fuseseră selecţionaţi oameni mai în vârstă, cu condamnări sub cincisprezece ani. „Mai întâi am început să cercetez metodic pereţii celor două camere goale, care până la înălţimea de doi metri erau vopsiţi în negru şi erau acoperiţi de inscripţii. Sute de date şi nume, ani de condamnare şi destinaţia spre care plecaseră toţi cei ce trecuseră pe aici“. (Capitolul „Jilava. Fortul nr. 13“, Volumul I)

image

Ion Ioanid îşi petrecea timpul ascultând poveştile celorlalţi, pentru a-şi forma un bagaj de cunoştinţe, căci presimţea că aceste experienţe aveau să îi fie de folos în viitor. 

Crăciunul din 1952 l-a petrecut în galeriile minei de la Cavnic, de unde a evadat în iunie, anul următor, împreună cu mai mulţi camarazi. 

Pentru a nu muri de foame, în timp ce rătăceau în pădurile Maramureşului şi ale Bucovinei, foştii deţinuţi dezgropau cartofi. „Seara începuse să se lase când am nimerit într-o poiană. Era muncită şi plantată cu cartofi. [....] Mai mult pe pipăite, prin întunericul care se lăsase, am început să dezgropăm cartofii. Pe măsură ce dibuiam câte unul, îl ştergeam de haina salopetei ca să-l curăţăm de pământ, îl frecam puţin între degete ca să-I jupuim pieliţa fină care-l acoperea, şi-l mâncam“. (Capitolul „Sâmbătă, 6 iunie 1953, Evadarea de la mina Cavnic“, Volumul I).  

    

În lanţuri. La Penitenciarul din Oradea

    

În septembrie 1953, Ion Ioanid a fost arestat din nou. A stat cinci luni în penitenciarul din Oradea, unde a suferit de frig şi foame. În comparaţie cu acestea, mizeria, singurătatea şi lipsa de îngrijire medicală deja păreau lipsite de importanţă: „În primele zile şi nopţi eram năpădit de gânduri negre. Raţiunea îmi spunea că, în condiţiile date, nu voi putea supravieţui. Pe măsură însă ce timpul trecea, momentele de descurajare apăreau tot mai rar şi deveneau tot mai scurte. În locul deznădejdei de la început, mă cuprinsese un fel de îndârjire. O încăpăţânare de a rezista cu orice preţ, o hotărâre de a nu le da satisfacţia unei înfrângeri“.

Cât priveşte suferinţa fizică, şi ea acută la început, şi peste limita suportabilului, s-a supus şi ea legii obişnuinţei. Nu ştiu dacă a intervenit un grad de insensibilizare fizică, poate mai corect spus desensibilizare, sau dacă eu însumi m-a obişnuit cu suferinţa permanentă cu care trăiam douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. (Capitolul „În lanţuri. La Penitenciarul din Oradea“, Volumul I)

Printre capitolele celui de-al doilea volum se numără: „Toate drumurile duc la Jilava“, „Greva foamei la penitenciarul din Piteşti“, „Revoluţia din Ungaria“ şi „Lotul Pătrăşcanu“

    

image

  Penitenciarul Jilava, construit în 1907, în comuna Jilava din municipiul Bucureşti   FOTO: Eli Driu

Aşa cum scrie în recomandarea de pe coperta a IV-a, acest volum reconstituie, cu delicateţe, pietate şi o enormă înţelegere a omenescului, cotidianul puşcăriilor prin care a trecut deţinutul politic Ion Ioanid în perioada 1954–1957. La Jilava, închisoare de tranzit pentru toţi deţinuţii aduşi la proces sau transferaţi către alte locuri de detenţie, a aflat de la camarazii săi povestea lotului Salcia. Apoi, la Piteşti, pus în lanţuri, înfruntând, alături de colegii de detenţie, administraţia închisorii şi cunoscând când relaxarea, când înăsprirea regimului concentraţionar survenită după înfrângerea revoluţiei maghiare din 1956, i-a întâlnit pe membrii lotului Pătrăşcanu.

   

„Nimeni nu se mai îndoia că Ungaria era pe punctul de a-şi recâştiga libertatea politică internă“

Ion Ioanid scrie despre entuziasmul care îi cuprinde pe toţi deţinuţii din Penitenciarul Piteşti, atunci când află despre Revoluţia din Ungaria: „Ştiri senzaţionale, însoţite de comentarii înflăcărate, păreau să indice că nicio stavilă nu mai stătea în calea reformelor revoluţionare din Ungaria. Rând pe rând, chiar şi cei mai sceptici dintre noi s-au lăsat contaminaţi de entuziasmul care, odată cu difuzarea ştirilor de la o celulă la alta, însufleţise de la un capăt la celălalt tot celularul. Nimeni nu se mai îndoia că Ungaria era pe punctul de a-şi recâştiga libertatea politică internă şi totodată independenţa faţă de ruşi“. (Capitolul „Revoluţia din Ungaria“, Volumul II)

În ultimul volum, Ion Ioanid povesteşte despre procesul de la Timişoara, despre experienţele de la Spitalul din Salcia şi despre eliberarea sa, care a avut loc în 1964

image

Niciodată de-a lungul celor 12 ani de închisoare nu am avut atât de vie conştiinţa inutilităţii timpului pierdut, ca acum, în preajma eliberării, când începusem să măsor scurgerea vremii, numărând zilele şi ceasurile pe care mai eram obligat să le petrec între sârmele ghimpate ale lagărului. [...] Pluteam între două lumi. Nu mă mai simţeam nici în închisoare şi nu eram nici liber. (Capitolul „Eliberarea mea. Între două lumi“, Volumul III)

Despărţirea de ceilalţi camarazi nu a fost deloc uşoară: „Luam pentru ultima oară masa în închisoare. Aproape nimeni nu şi-a mai golit gamela. Imediat după aceea, cei o sută trei bucureşteni de pe lista de plecări din ziua aceea am fost anunţaţi să ne adunăm la poarta lagărului. Au urmat în grabă ultimele strângeri de mâini, îmbrăţişări, schimburi de adrese, recomandări şi promisiuni de reîntâlnire...“, mai relatează scriitorul. 

Filmul „Un Soljeniţîn român: Ion Ioanid“, din seria „Memorialul durerii“

Anul trecut, în luna mai, a avut loc seria de dezbateri „Caractere – biografii emblematice ale detenţiei politice din România“, la Institutul Cultural Român, cu o întâlnire dedicată deţinutului politic Ion Ioanid, autorul volumului „Închisoarea noastră cea de toate zilele“. În deschidere, a fost proiectat filmul „Un Soljeniţîn român: Ion Ioanid“, din seria „Memorialul durerii“. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite