Nu este uşor să-i pătrunzi sensul, pentru că în limbă mai sunt termeni înrudiţi cum ar fi: licenţă, licenţiat… şi în care nu se mai întrevede nimic ireverenţios.

Să lămurim, aşadar, această chestiune. DEX-ul ne poate oferi un prim ajutor:

LICENŢIÓS, -OÁSĂ, licenţioşi, -oase, adj. Care calcă regulile bunei-cuviinţe şi ale moralei; indecent, impudic, imoral. [Pr.: ţi-os] – Din fr. licencieux, lat. licentiosus.

Este adevărat, adjectivul vine din franceză unde, pe la 1590, se referea la ceva „care jigneşte pudoarea”, pentru ca mai apoi să capete sensul de „libertin”. În latină, „licentiosus” însemna, de asemenea, „liber, dereglat, indecent, fără reţinere”.

Revenind la avertizările de care pomeneam, este interesant că autorităţile au preferat, în mod subtil, un termen mai elevat şi mai dificil de înţeles în raport de sumedenia de sinonime pe care le-ar fi avut la dispoziţie: deşănţat, imoral, impudic, indecent, necuviincios, neruşinat, obscen, pornografic, scabros, scârbos, trivial, vulgar (Cf. Luiza Seche şi Mircea Seche, Dicţionarul de sinonime, 2002)

Cine este atent la sensul latinesc, va înţelege că folosirea în opere artistice sau în programe de televiziune a limbajului licenţios este cerută atât de dreptul la exprimări necenzurate, libertine, cât şi de tendinţa de atragere a publicului în zona obscenităţii, a trivialităţii şi chiar a pornografiei. Iată de ce, ca pretutindeni, societatea românească de astăzi se confruntă cu două poziţii morale antagonice. Le-am găsit pe ambele creionate pe acelaşi blog şi cred că merită să ne decidem de ce parte a baricadei suntem, pentru că nu mai este loc pentru o cale de mijloc.

POZIŢIA PRO:
„Pe acest blog veţi regăsi mai multe cuvinte deocheate sau chiar vulgare. Pentru cei care încă îşi pun mâna la gură de ruşine atunci când aud sau citesc vreun cuvânt care lipseşte dintr-un dicţionar normal, am făcut aceasta mică explicaţie.

Nu ar fi greu să-ţi exprimi gândurile într-un limbaj elevat şi total lipsit de cuvinte vulgare. Dar în cazul meu, aş minţi. Nu pot să mă gândesc, de exemplu, la taxa auto fără să înjur. Nu pot să mă gândesc la incendiul de la maternitatea Giuleşti fără să-mi vină în cap numai sânge, cuţite şi ştreanguri dacă ar fi fost copilul meu acolo. Şi nu pot să redau realitatea îndeletnicirii unor domnişoare botoxate precum blondele lui Iri, Adelina Pestriţu sau alte trotinete fără să spun exact ce bagă în gură. Îmi pare rău, dar îmi place să mint numai live, nu în scris.

Şi cine mă arată cu degetul zicându-mi «Ruşinicaaaaaaa», n-ar fi rău să se gândească dacă unele cuvinte nu fac parte şi din vocabularul său zilnic. Până şi în tramvai, babele se ruşinează şi îşi iau paporniţele de lângă nişte elevi care îşi baga şi îşi scot puli cu nemiluita. Babă nebunatică, dacă te ruşinezi înseamnă că ştii şi ce înseamnă, şi cum arată!

Că suntem ipocriţi, e o certitudine. Dar tocmai de aceea, dacă tot suntem, măcar să ştim de ce. Lectură şi critică plăcuta!”

POZIŢIA CONTRA:
„«Stimate» doamne şi «stimaţi» domni profesionişti ai limbajului obscen. Nu pragmatismul sau repulsia faţă de excesul de pudoare este motivul pentru care unii tineri (printre care vă număraţi si dv.), se dezbracă cu nonşalanţă de caracter, ci faptul că bunele-maniere nu sunt compatibile cu o societate în care excelează goana după averi, exacerbarea plăcerilor (sex, alcool, droguri…) etc. Ca atare, în acest context, preceptele moralei creştine nu mai constituie repere demne de urmat, întrucât frica şi ruşinea sunt anihilate de concepte atee, gen: trăieşte clipa, fără prejudecăţi etc. În asemenea condiţii, elitele societăţii sunt considerate, de indivizii cu o educaţie precară, a fi desuete… Motivaţia infantilă, care chipurile demonstrează inutilitatea folosirii unui limbaj decent, arată în fapt că organele asociate funcţiei de reproducere au devenit obsesii nu numai ale plăcerilor generate de actul sexual, ci şi al exprimărilor verbale. Mai are vreo importanţă ce cred unii despre homosexualitate, lesbianism, sodomie, atâta vreme cât indivizi de aceeaşi factură consideră acestea un act de normalitate? Unde ne situam astăzi din punct de vedere al educaţiei, când şcoala autentică românească a fost înlocuită cu un surogat menit să aducă cultura/civilizaţia într-un stadiu avansat de imbecilitate… (vezi rezultatele la BAC şi nu numai…). Mentalitatea oricărui individ cu o educaţie subţire, cel mai adesea formată în sistemul «autodidact», lipsită de simţul ridiculului, în baza unor criterii «egalitare» este aceea că nu există bariere ce delimitează nivelele de clasă. Ca atare, indivizi ai speciei cool (şi altele) menită să uimească (penibila) «asistenţă» nu pot fi relevanţi decât dacă fac apel la expresia definitorie organului reprezentativ al acestui regn.”

Aceste poziţii fiind transcrise, să vedem care este şi poziţia lingvistului în chestiunea limbajului licenţios:

  1. Niciun lingvist serios nu se mai poate dezice azi de poziţia Academiei Române, care, în 2002, a reparat o omisiune istorică, explicabilă doar prin rătăcirea ideologică comunistă. Cuvinte aparţinând fondului principal al limbii române, ca fute, pulă, pizdă, au intrat, firesc , în dicţionar (Cf. Micul dicţionar academic, 2002).
     
  2. Chiar dacă aparţin fondului principal, în privinţa registrului, lexicografii au fost inconsecvenţi. Fute, spun ei, este „popular” sau „familiar”; pulă şi pizdă sunt „triviale”. Acest lucru se explică prin faptul că redactările, aproape sigur de lexicografi diferiţi, nu s-au supus unui criteriu de omogenitate a tratamentului.
     
  3. În majoritatea lucrărilor de până acum, aceşti termeni au fost trataţi ca aparţinând argoului, zonei sale „roşii”. Este adevărat că avem, pentru pulă şi pizdă, o bogată sinonimie argotică provenind din ţigăneşte, dar şi din ale surse. Pentru pulă, de exemplu, se înregistrează şi: baluba (din bantu), carabasan (din turcă), fos şi lofos (din maghiară), rafă (din ucraineană), sic (din turcă), şbanţ şi ştoi (din germană), techit (din engleză). La acestea se adaugă o serie enormă de eufemisme argotice. Personal, consider aceşti trei termeni tabuisme, adică termeni nepermişi în spaţul comunicării sociale educate, dar aparţinând fondului principal al limbii române.
     
  4. Tabuismul este un fenomen cultural cu rădăcini în religie, morală, educaţie, drept. Este una din caracteristicile civilizaţiei noastre, cu amendamentul că, paralel cu inculcarea tabuului, numele eufemistice îl sugerează totuşi. Scrie, cu îndreptăţire, un comentator: „După «mama» şi «tata», primele cuvinte rostite de bebeluşi sunt «caca” şi «pipi». Întrebaţi un băieţel de vreo trei anişori dacă are «puţă» şi veţi primi imediat răspunsul. În schimb, dacă îi spuneţi cuvinte ca excrement, urinare sau penis, vă va privi candid aşteptând explicaţii. Este, prin urmare, cu neputinţă să eliminăm cuvântul din dicţionar şi din cunoaşterea tacită a oricărui român. Acest lucru nu înseamnă că vreun lingvist ar putea da lecţii de morală sau de urbanitate cuiva. Comportamentul lingvistic social este normat de alte reguli, care nu ţin de competenţele lexicografului.
     
  5. Este o enormitate să se considere că prezenţă unui cuvânt, oricare ar fi acesta, în dicţionarul academic, poate induce comportamente sociale deviante. Dacă ar fi aşa, atunci ar fi mult mai justificat să eliminăm cuvinte ca omorî, fura, viola… Iată de ce dicţionarul este o carte educativă (în sensul educării competenţelor lingvistice), dar nu şi o carte care să inducă bunele maniere. Totuşi, dicţionarul trebuie să menţioneze uzul, adică nivelul social de folosire în limbă.
     
  6. Este, de asemenea, o idee absurdă să credem că personale culte, educate, civilizate nu folosesc, în anumite împrejurări, cuvinte sau expresii deocheate. Creangă sau Eminescu, pentru a cita doar două nume, ne-au lăsat şi pagini „fără perdea”. Iată cum Comentează Gh. Pruteanu unele texte eminesciene de acest gen: „Sunt, o spun cu toată cumpătarea, adeptul tezei de la antipod, susţinută de Perpessicius şi mulţi alţii. Merită să cunoaştem şi cea mai măruntă chitanţă semnată de Eminescu, chiar dacă pudibonzii şi iconodulii vor protesta. Ei se tem să nu-i fie afectată imaginea. E o copilărie. E ca şi cum ne-am speria că o groapă săpată într-un munte l-ar putea prăbuşi. Eminescu este o materializare a necuprinsului feldeinţei omeneşti, în imensitatea sa labirintică. E un capitol şi o materie ale umanismului modern şi post-modern. Nu-l poţi îngrădi cu interdicţii şi tabuuri, fără a săvârşi crima de les-adevăr. Dante a spus-o atât de frumos: "E s'io al vero son timido amico, / Temo din perder viver tra coloro / Che questo tempo chiameranno antico" ("De-aş spune adevăr pe jumătate / Mă tem să nu par mort acelor' care / Numi-vor timpul meu Antichitate", trad. mea, G.P.; Par., XVII, 118-120, ed. Scartazzini-Vandelli). Eminescu e o instituţie a panoramei Spiritului, i se pot aplica vorbele venite dinspre Havel: e interzis a interzice. Poetul e o natură, în care firul de iarbă trebuie cercetat ca şi stejarul, viermele ca şi ciocârlia. Tot ce este real în legătură cu el sporeşte cunoaşterea fiinţei gânditoare, în toate etajele ei.”
     
  7. Tratamentul lingvistic complet (expresii, contexte, atestări), deşi pare o obsesie a lingvistului pentru scârnăvii, este necesar şi ştiinţific. Toate cuvintele unei limbi trebuie tratate după aceeaşi metodologie, în mod echitabil. Lingvistul trebuie să se abţină când face lexicografie de a deveni victima corectitudinii politice, religioase sau morale.
     
  8. Lexicograful nu poate recomanda nimic altceva decât norma, adică folosirea corectă din punct de vedere ortoepic, ortografic, morfologic, sintactic, stilistic. Restul este sarcina familiei, şcolii, justiţiei, instituţiilor sociale care veghează asupra comportamentelor umane, inclusiv asupra celor de natură lingvistică.
     
  9. Este o lamentabilă eroare să se confunde tema abordată cu vreo pledoarie pentru uzul nediscriminat şi abuziv, aşa cum se întâmplă, statistic vorbind, în presă cotidiană sau în comportamentele verbale stradale.
     
  10. Este, de asemenea, o mare eroare să se considere că etnicii rromi ar fi responsabili pentru „culoarea” argoului românesc; dacă argoul nostru a împrumutat masiv din ţigăneşte, noi am decis aceasta şi nimeni altcineva, prin urmare vina nu poate fi atribuită acestei etnii, dar nici nu se poate nega că, lingvistic, convieţuirea n-ar fi facilitat circulaţia.
     

Acestea fiind spuse, lămurind ceea ce părea încă nelămurit, vom încheia aici această serie dedicată tabuismelor.