În 1859, prin dubla alegere a lui Cuza ca şi domnitor în Moldova şi Muntenia, se năştea statul român modern. Se îndeplinea astfel principalul deziderat al revoluţionarilor români de la 1848. Venirea lui Carol I şi transformarea României în regat avea să consolideze şi mai mult pe plan intern şi extern marele eveniment din iarna de început a lui 1859.

Însă România nu era completă, Ardealul era sub stăpânire habsburgică(austriacă), iar Basarabia sub ocupaţie ţaristă(rusească). 

În 1914 tensiunile din Europa escaladează şi se declanşează primul război mondial. România avea să îşi înceapă participarea la acest conflict abia din 1916. Au fost două principale motive pentru care s-a realizat această întârziere: armata română nu era pregătită de un război de durată şi Rusia refuza ajutorul românesc datorită pretenţiilor teritoriale pe care le avea asupra Ardealului. O Românie mai puternică nu era de dorit, văzută ca şi piedică în expansiunea ţarului spre centrul Europei.

România avea să intre în conflict cu o cerinţă foarte clară: aducerea Ardealului, locuit majoritar de către români, în graniţele ţării. Începutul conflictului nu avea să fie foarte bun datorită faptului că aliaţii nu şi-au onorat promisiunile făcute. Astfel că tehnica militară modernă promisă nu a mai ajuns, în timp ce armata rusă nu a mai asigurat flancul sudic al României, fapt ce a afectat ofensiva spre Ardeal.

Astfel că anul 1917 prinde România cu Bucureştiul ocupat şi pe un front stabilizat pe linia Siretului. Toată administraţia şi armata se restrăseseră în Moldova. Nimeni nu îşi mai imagina atunci că soarta avea să se întoarcă cu 180 de grade în mai puţin de un an.

Însă ţara s-a regrupat în jurul regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Astfel că în martie 1918 la Chişinău, pe fondul disoluţiei autorităţii ţariste, românii din Basarabia declară unirea cu regatul României. În noiembrie se întâmplă acelaşi lucru în Bucovina, pentru ca pe 1 decembrie 1918 peste o sută de mii de români să se adune la Alba Iulia şi să decidă unirea Ardealului cu ţara. 

Au fost momente cu o încărcătură istorică deosebită: România îşi dubla populaţia şi suprafaţa. Urma un proces complicat de recunoaştere internaţională a efortului depus.

În 1919 în Ungaria bolşevicii preiau puterea şi încearcă o ofensivă de recuperare a Ardealului. Este pretextul perfect ca armata română să treacă graniţa şi să ocupe Budapesta în cadrul unei operaţiuni fulger. Regimul bolşevic ungar este îndepărtat. Prezenţa armatei româneşti staţionată în Ungaria a reprezentat asul din mânecă al diplomaţilor români, lăsând pe maghiari incapabili să mai emită pretenţii.

Pe 4 iunie 1920 se emite certificatul de naştere al României Mari.

Se încheie negocierile cu Ungaria şi se semnează tratatul prin care se recunosc graniţele cu România. Practic era o confirmare a realităţii de pe teren deoarece de o bună perioadă de timp administraţia română se instaurase în Ardeal iar regiunea era deja inclusă în componenţa ţării.

Sigur că tratatul a fost semnat la acel moment, dar acest lucru nu înseamnă că maghiarii s-au împăcat cu această idee. Era un nou eşec după ce în 1848 Avram Iancu a pus punct dorinţei unei Ungarii Mari.

Nu tratatul însă a ţinut România întreagă ci echilibrul regional de forţe şi faptul că armata română întotdeauna a fost superioară celei maghiare. Dacă acest echilibru de forţă s-ar fi schimbat vreodată cel mai probabil că pretenţiile ar fi fost mai energice. Însă la acest moment România are oficial o populaţie de două ori mai mare decât Ungaria, fapt care se reflectă şi în relaţia dintre puterile armate.

Ungaria emite pretenţii şi astăzi asupra Ardealului, dar ele sunt de-a dreptul fanteziste, de domeniul ridicolului.