Dar nu a fost deloc uşor.

În 1914, când începea primul război mondial, regatul României, format prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, nu se afla într-o situaţie extraordinară din punct de vedere economic, dar mai ales militar.

În 1913, armata română dusese o campanie de succes la sud de Dunăre, în cadrul celui de al doilea război Balcanic, dar acest lucru datorită lipsei oricărei opoziţii militare din partea Bulgariei. În urma acelui război România a reuşit să obţină Cadrilaterul.

Europa se afla pe un butoi cu pulbere, marile imperii doreau retrasarea graniţelor, iar naţiunile se ridicau la luptă împotriva marilor imperii. Doar o scânteie a lipsit pentru ca situaţia să explodeze.

Franţa, Marea Britanie şi Rusia s-au confruntat cu Imperiul Otoman, Germania şi Imperiul Habsburgic pe de cealaltă parte. Aici vorbim de principalii participanţi la lupte. România trebuie să aleagă de care parte se va situa. Regele Carol I a ţinut un consiliu de coroană în care a cerut ca armata română să lupte alături de Germania. Opoziţia clasei politice româneşti, în frunte cu Ionel Brătianu, a fost una categorică: ţinta principală a implicării în conflict trebuie să fie alipirea Transilvaniei, iar acest lucru nu se putea face decât într-o alianţă cu Franţa, Anglia şi Rusia.

În cele din urmă s-a  ales varianta neutralităţii. Trei motive principale au stat la baza acestei decizii: incapacitatea economică a ţării de a susţine un război ce se arăta de durată, slaba echipare tehnică a armatei române şi opoziţia Rusiei care vedea într-o Românie mai mare un pericol real în extinderea sa spre Europa, dar şi o atracţie de neoprit pentru românii din Basarabia, ocupată în 1812.

Carol I avea să se retragă din viaţa publică şi spre sfârşitul anului marele rege avea să se stingă din viaţă cu regretul că nu a putut răspunde voinţei poporului său. Nepotul său, Ferdinand I, avea să fie noul rege al României.

Războiul avea să fie unul crunt şi de durată. În 1916 frontul de vest era dominat de ofensiva armatei germane. Franţa şi Marea Britanie au cerut deschiderea unui nou front în estul Europei. S-au pus presiuni pe ţarul Rusiei să accepte condiţiile României. În cele din urmă acest lucru s-a întâmplat.

În anul 1916 un nou consiliu de coroană avea să aprobe intrarea în război cu scopul expres de a aduce acasă românii din Transilvania. În august armata avea să treacă munţii şi să înainteze în inima Ardealului.

Dar aliaţii, mai ales Rusia, nu şi-au respectat angajamentele. Aceştia se obligau să furnizeze constant tehnică militară armatei române. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Astfel că soldaţii români se băteau cu baioneta cu soldaţii nemţi dotaţi cu mitraliere. În unele cazuri nici puştile nu erau suficiente şi o parte din ei înaintau fără de armă, obligaţi fiind să o preia pe cea a camaradului ucis în luptă.

O altă obligaţie asumată de aliaţi nu a fost respectată: Rusia trebuia să asigure flancul sudic al României, cel spre Bulgaria. Acest lucru nu avea să se întâmple. În aceste condiţii armata bulgară, susţinută de cea germană şi turcă avea să înceapă în sudul României o puternică ofensivă.

În aceste condiţii extrem de grele, România a fost obligată să slăbească frontul dinspre Carpaţi şi să trimită trupe spre sudul Ţării, în condiţiile în care nu existau mijloacele de transport necesare. Ruperea frontului a dus la colapsarea acestuia.

Eşecul părea iminent: în primele luni ale lui decembrie 1916 Bucureştiul avea să fie ocupat. Administraţia şi armata română avea să se retragă, în condiţii extrem de grele, în Moldova, la Iaşi.

Frontul avea să se stabilizeze în cele din urmă pe linia Carpaţilor şi la nord de Focşani. La Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz armata română obţinea victorii răsunătoare şi care aveau să schimbe soarta războiului.

În acelaşi timp o nouă problemă avea să vină dinspre Rusia: începea revoluţia bolşevică, ţarul a fost arestat şi apoi executat, Lenin avea să preia puterea. Armata rusă a devenit o adunătură de bande de infractori care se dedau la acte ilegale pe teritoriul ţării. România a fost nevoită să intervină şi să dezarmeze soldaţii ruşi, fapt care a stârnit profunda nemulţumire a noii conduceri. Rusia avea să iasă din război.

În luna decembrie 1917, Sfatul Ţării din Basarabia cerea armatei române să asigure securitatea regiunii, pentru ca pe  27 martie 1918 să decidă unirea cu ţara.  Situaţia se va repeta în Bucovina, unde pe fondul disoluţiei autorităţii imperiale, bolşevicii încercau să preia puterea. Armata română a trecut graniţa şi în noiembrie Congresul General al Bucovinei decidea unirea cu ţara.

Între timp, teritoriul românesc pierdut în 1916 a fost eliberat pentru ca pe 1 decembrie 1918, în cadrul unei mari adunări naţionale, peste o sută de mii de români, din toate provinciile istorice, să decidă unirea Transilvaniei cu România.

A fost un an magnific pentru români, îndeplinirea unui vis de veacuri. În doar câteva luni, contrar voinţei marilor puteri, România avea să îşi dubleze populaţia şi suprafaţa.

Dar aceste câştiguri trebuiau să fie garantate şi recunoscute în negocierile ce aveau să aibă loc după război. Astfel că, în 1919, armata română ocupa Budapesta şi a staţiona acolo până în 1920. Regimul bolşevic maghiar, care nu recunoştea pierderile teritoriale în favoarea României, avea să fie îndepărtat. Cu armata română la Budapesta a fost uşor diplomaţilor români să negocieze condiţiile de după război.

Istoria unei naţiuni are suişuri şi coborâşuri. Anul 1918 a fost unul de graţie, dar nu o simplă întâmplare: încă din 1859 planul generaţiei de aur a fost acela de a crea un stat care să cuprindă toate teritoriile locuite majoritar de către români, dar un stat românesc pus în slujba românilor.