Urmuz. Viaţa şi moartea unui profet al absurdului

Urmuz. Viaţa
şi moartea unui profet al absurdului

Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, nume de scenă Urmuz ILUSTRAŢIE: VALI IVAN

Cadavrul i-a fost descoperit într-un boschet, într-o seară de toamnă a anului 1923. La acel moment, presa anunţa „sinuciderea unui funcţionar“. Scriitorul încă nu exista. Astăzi, Urmuz este considerat unul dintre marii rebeli ai istoriei, artist adulat şi „profet“ al câtorva curente literare, iar străinătatea îi dedică expoziţii, lucrări şi prelegeri în marile universităţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe 23 noiembrie 1923, un bărbat îmbrăcat la costum ieşea dintr-o terasă situată în interiorul unei grădini publice din centrul Bucureştiului. Privea drumul Kiseleff, din faţa sa, preţ de câteva secunde, după care se retrăgea în apropierea unui boschet, scotea un pistol din buzunar şi se împuşca în tâmplă, murind pe loc. Numele lui era Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, însă lumea literară din Capitală îl ştia drept Urmuz.

La acel moment, Urmuz lăsa în urmă ceva mai mult de 50 de pagini scrise. Aceasta era „opera literară“ completă, pasată drept testament de către un scriitor care, dacă n-ar fi fost insistenţele lui Tudor Arghezi, cel care-i simţise talentul şi-l voia publicat, ar fi rămas, în cel mai bun caz, un nume obscur al scriiturii, autorul vreunei povestiri ciudate, singulare şi, în final, inutile.

Descoperirea comisarului Dezideratu

De la momentul acelei sinucideri, considerată astăzi un veritabil „act artistic“, opera lui Urmuz s-a propagat prin secolul XX, fiind însuşită, distilată şi prelucrată de câteva curente literare care au făcut istorie. Suprarealiştii şi-l revendică, la fel şi dadaismul, ba chiar şi o parte a adepţilor postmodernismului. Operele sale au fost traduse şi citite de la New York la Paris şi retur, iar influenţa lui Urmuz a depăşit cu mult graniţele literaturii, fiind transferată în alte domenii artistice, precum muzica, pictura sau sculptura. La 90 de ani de la dispariţia lui Urmuz, „Weekend Adevărul“ revine la acea zi în care un bărbat la costum se sinucidea într-un anonimat perfect, retrasând destinul unei vieţi croite parcă după tiparul genului literar ce avea să-i ofere o binemeritată celebritate postumă: absurdul.

„Noi N. Dezideratu, comisar de poliţie, şeful circ. 3 perif. Bucureşti. Ni s-a raportat de către sergent că pe şoseaua Kiseleff, în dosul Bufetului, într-un boschet se găseşte un om împuşcat. Imediat ne-am transportat în localitate şi aci în dosul boschetului, într-un boschet în apropiere de şoseaua Jianu colţ cu str. D-tru Ghica în adevăr am găsit un individ culcat pe pământ cu faţa în sus mort împuşcat în tâmpla dreaptă iar în mâna dreaptă ţinea un revolver marca S.T.M. îmbrăcat în haine gri şi pardesiu deasemenea gri cu vergi, ghete negre şi pălărie, maron la percheziţia făcută s-a găsit asupra lui mai multe noţite, scrisori şi o carte de membru nr. 10436 a soc. funcţionarilor publici pe numele D. Demetrescu-Buzău, ajutor Grefier Casaţie, precum şi suma de lei 943 (nouă sute patr. şi trei) într-un port moneu de culoare neagră tot asupra-i s-a mai găsit un ceasornic de aur fără capac şi 2 chei.

Decedatul se numeste D. Demetrescu-Buzău cu domiciliul în str. Apolodor 13 unde îşi are familia şi s-a sinucis. S-a prezentat d-l Stoicescu funcţionar superior în ministerul de Industrie şi Comerţ, cumnat cu numitul. După ce reprezentantul familiei ia cunoştinţă de caz din care rezultă că D-l Demetrescu-Buzău grefier la Curtea de Casaţie Bucureşti, în ultimul timp suferia de nervi în ultimul grad, boală care l-a determinat să-şi curme viaţa“.

Aceasta este, în ortografia originară, ultima urmă a trecerii prin viaţă a lui Urmuz: procesul verbal al descoperirii cadavrului şi prima estimare a cauzei morţii, cea care, de altfel, urma să rămână în istorie drept concluzie finală. A doua zi, presa din Capitală rezerva ştiri minuscule acestei morţi, tratată nu prin prisma celui decedat, ci a ineditului situaţiei: un funcţionar al statului român decisese să-şi curme zilele. Nimeni nu-l cunoştea pe poetul Urmuz, toţi aflau despre grefierul Demetrescu-Buzău.

Moartea unui grefier

„Sinuciderea unui grefier de la Casaţie“, titra publicaţia „Lupta“, din 23 noiembrie 1923, care indica drept motiv al „tragicului act“, „o boală gravă de care suferia sinucigaşul“. În „Dimineaţa“, din 25 noiembrie 1923, se putea citi descrierea unui „necunoscut, binişor îmbrăcat“, al cărui cadavru fusese descoperit la şosea. „În mâna dreaptă, se află revolverul cu care necunoscutul şi-a răpus zilele printr-un glonţ, tras în partea stângă a pieptului, perforându-i inima şi ieşind apoi prin spate“. Acelaşi ziar îşi informa cititorii asupra motivelor sinuciderii: „La el s-au găsit mai multe scrisori, în care arăta că îşi curmă firul vieţii din cauza unei paralizii ce-o căpătase de câtva timp, şi care îi transformase viaţa într-un adevărat chin“.

Tot în ziarul „Dimineaţa“, numărul din 26 noiembrie 1923, apărea un mic necrolog, semnat C., despre care se consideră, aproape unanim, că ar fi fost redactat de George Ciprian, dramaturg, actor şi bun prieten, încă din copilărie, al lui Urmuz. Evident, C. făcea şi el o aluzie la „o boală nemiloasă“, ale cărei „progrese repezi îl alarmase şi îl demoralizase cu totul“ pe prietenul său.

Odă revolverului

Ipoteza unei posibile boli terminale de care suferea Urmuz este însă un mare mister. Ce se ştie este că scriitorul suferise, în timpul Primului Război Mondial, pe vremea când se afla la Iaşi, de febră recurentă. Una dintre surorile sale şi cea responsabilă pentru majoritatea informaţiilor despre copilăria şi tinereţea lui Urmuz, Eliza Vorvoreanu, nu-şi amintea decât un mic accident: un leşin în baie. Tot Vorvoreanu pune decizia lui Urmuz pe seama unei altfel de afecţiuni, numite „existenţiale“.

În amintirile reproduse în lucrarea lui Paul Cernat, „Avangarda românească şi complexul periferiei: primul val“, sora sinucigaşului îşi aminteşte cum „Urmuz era tot mai afectat de vidul interior care se căscase în el, de o golire de sens a cuvintelor şi actelor proprii. Începe acuma să-l chinuie inutilitatea existenţei umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrânge. Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ţi iroseşti timpul destinat vieţii pentru menţinerea trupului supus morţii. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ţi s-a dat mai bun, mai frumos – viaţa – să fie sortită făuririi operelor de artă“. 

Potrivit apropiaţilor lui Urmuz, povestea obsesiei acestuia legate de subiectul morţii a cunoscut primul episod în 1914. Îi moare un văr, apoi un frate. Chemat acasă de urgenţă, Urmuz filosofează despre moarte, părând obsedat de gândul dispariţiei. În acelaşi an, în iulie, scrie o odă revolverului, numit „suveran al lumii“ şi descris ca „zeul cel puternic“, un obiect mai puternic decât Divinitatea, viaţa sau spiritul.

Urmează lucrările, precum „Pagini bizare“, mare parte bântuite de personaje obsedate de suicid, ce-şi aleg moartea şi dispar după ce iau unele măsuri finale. Despre ultimele zile din viaţă nu se ştie nimic. Decât o carte poştală, trimisă surorii sale, Eliza, în care Urmuz părea preocupat de chestiunea unei succesiuni. „Dragă Lizica. Îţi mulţumesc mult şi ţie şi lui Virgil, pentru bunele urări ce-mi faceţi de ziua onomastică. Fiind acum în ajun de a cere lichidarea succesiunii iubitei noastre surori Letiţia, îţi voi trimite, în curând, o scrisoare lămuritoare. Cu drag, Mitică“.

Şi cu aceste cuvinte se termina una dintre cele mai ciudate, alambicate, spectaculoase şi, deopotrivă, chinuite biografii din întreaga istorie a literaturii. O biografie ce începuse, cu 40 de ani înainte, în oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş, România. 

Într-una din zile, lui Stamate, ocupat fiind cu obişnuitele sale cercetări filozofice, i se păru, o clipită, că a pus mâna şi pe cealaltă jumătate a «lucrului în sine», când fu distras de o voce femeiască, o voce de sirenă, ce mergea drept la inimă şi se auzea în depărtare, pierzându-se ca un ecou.

Urmuz, „Pâlnia şi Stamate“

 

40 de ani, 10 lucrări

Numele: Demetru Dem. Demetrescu-Buzău

Data şi locul naşterii: 17 martie 1883, Curtea de Argeş.

Studiile şi cariera:

Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“, Bucureşti.

Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti.

Lucrări publicate (proză scurtă):

„Algazy & Grummer“

„Cotadi şi Dragomir“

„Cronicari“

„După furtună“

„Emil Gayk“

„Fuchsiada“

„Ismaïl şi Turnavitu“

„Pâlnia şi Stamate“

„Plecarea în străinătate“

„Puţină metafizică şi astronomie“

Data şi locul morţii: 23 noiembrie 1923, Bucureşti.

 

Primii paşi în viaţă: Bucureştiul, Jules Verne şi muzica absolută

Colegiul „Gheorghe Lazăr“, în anii 1920, locul unde Urmuz a urmat liceul

Geo Bogza, unul dintre discipolii lui Urmuz, afirma, la câţiva ani de la misterioasa dispariţie, că actul suicidal a fost „consecinţa naturală a momentului în care procesul deconstructiv al intelectului său ascuţit a ajuns la final“. Spre aceeaşi teorie înclină şi criticul literar Carmen Blaga, cea care îi motiva gestul lui Urmuz prin „dispariţia încrederii în clasa intelectuală românească, combinată cu un gol existenţial“.

Şi mai radical a fost însă Saşa Pană, celebru scriitor avangardist: „Urmuz obosise să mai amuze cretinii şi profitorii ce luaseră în arendă scena literară din Bucureşti şi a decis să-şi transforme identitatea artistică în praf şi pulbere, chiar dacă asta implica şi distrugerea eului fizic“. Iar criticul George Călinescu continua pe acelaşi drum, afirmând că sinuciderea lui Urmuz „rezona teribil cu secolul în care acesta trăia. A vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop precis“.

Acest portret de „copil teribil“ al literaturii, personaj pentru care propria existenţă era, în sine, un manifest literar poate fi descoperită în fiecare etapă a vieţii lui Urmuz. Asemeni personajelor create de el, scriitorul s-a plasat, încă din tinereţe, pe o turnură existenţială absurdă, şocând şi amuzând, deopotrivă, încercând în permanenţă să treacă dincolo de limitele prescrise de orice ar putea însemna o „viaţă normală“.

Povestea unui nume

Mai întâi, numele. Încă din gimnaziu, Urmuz îşi schimbase numele, invitându-i pe ceilalţi să-l numescă fie prin banalul „Mitică“, fie prin ceva mai excentricul „Ciriviş“ (n.r. – variantă a termenului „cerviş“, însemnând „grăsime topită“).

„Urmuz“ avea să apară mai târziu, însă doar privind posibilele conotaţii ale cuvântului putem înţelege intenţiile viitorului scriitor. Aşadar, „Urmuz“ poate proveni din limba turcă, fiind traducerea sintagmei „piatră preţioasă“. În acelaşi timp, într-o română arhaică, termenul semnifică ceva mai puţin măgulitorul cuvânt „fecale“, într-o combinaţie etimologică vădit şocantă şi amuzantă.

Urmuz creşte în oraşul natal, Curtea de Argeş, fiind obsedat, în primă fază, de ştiinţă şi de romanele lui Jules Verne. Odată cu relocarea în Capitală, devine pasionat de muzică şi de artele frumoase: învaţă să cânte la pian şi începe să deseneze în ulei.

George Ciprian avea să rememoreze prima întâlnire cu viitorul scriitor, una ce a avut loc într-o bancă a unei şcoli din Bucureşti: „Nu cred prea mult în destin, însă nu mă pot abţine să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleţ de o rară originalitate, a avut o influenţă masivă asupra vieţii mele ulterioare“, povestea Ciprian în cartea sa „Mascărici şi mîzgălici. Amintiri“.

Un mic geniu

Cei doi tineri elevi intră în conversaţii pretenţioase despre „perfecţiunea“ sculpturii greceşti antice, iar „Ciriviş“
petrece ore în şir explicându-i prietenului său de ce considera teatrul o „artă minoră“. În schimb, Urmuz prefera concertele de la Ateneu. Mai mult, Ciprian avea să noteze că, ajuns la vârsta de 13 ani, prietenul său avea deja o înţelegere profundă a „muzicii absolute“ (n.r. – stilul ce nu semnifică ceva anume, fiind opus muzicii clasice, muzicii de factură reprezentaţională). În acelaşi timp, tânărul Urmuz, încă elev la gimnaziu, venea la conferinţele de filosofie susţinute de către Titu Maiorescu.

La finalul gimnaziului, Urmuz se înscrie la cursurile Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr“, din Bucureşti. Sesi-
zând hibele proclamatei „vieţi respectuoase“, ce caracteriza lumea bună a Capitalei în acei ani, Urmuz începe să-şi pună în aplicare planul de ironizare acidă a severităţii profesorilor, atentând la dominaţia tradiţionalismului artistic.

Avea să fie începutul legendei „Urmuz“, a celui care deconstruieşte cutumele morale, literare şi sociale ale unei epoci prin pulverizarea acestora în absurd şi reinventarea lor prin umor şi fantezie. 

După aceea Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect şi în câteva minute termină de studiat armonia şi contrapunctul şi absolvi cursul de piano...

Urmuz, „Fuchsiada“

 

 

 

Cronicari (fabulă

Cică nişte cronicari

Duceau lipsă de şalvari.

Şi-au rugat pe Rapaport

Să le dea un paşaport.

Rapaport cel drăgălaş

Juca un carambolaj,

Neştiind că-Aristotel

Nu văzuse ostropel.

„Galileu! O, Galileu!

Strigă el atunci mereu –

Nu mai trage de urechi

Ale tale ghete vechi.“

Galileu scoate-o sinteză

Din redingota franceză,

Şi exclamă: „Sarafoff,

Serveşte-te de cartof!“

 

Morală:

Pelicanul sau babiţa.

 
 

Nu am avut un Dante, nu am avut un Jarry, dar l-am avut pe «umilul»Demetrescu-Buzău şi, fără ironie, nici prezumţie, aceasta e o posibilă compensaţie.

George Pruteanu, critic literar

De la Ciriviş la Urmuz: istoria unor excentricităţi

Aşadar, priviţi-l pe Urmuz, elev al celui mai reputat colegiu din ţară, „Gheorghe Lazăr“! Intrarea sa în învăţământul select al Capitalei s-a făcut printr-o glumă sinistră: aflând de nou-înfiinţata asociaţie naţionalistă „Vivat Dacia“, Urmuz se dă drept membru al acesteia şi proclamă celor dornici de integrare că tariful de admitere va consta în capete de raţă. Pe stradă, experimentul favorit era acela de a acosta trecători şi de a-i convinge să-şi prezinte actele de identitate. Succesul a fost uriaş, dând naştere unui adevărat cult pro-Urmuz în interiorul şcolii.

Grupul organizat de către viitorul scriitor era compus, în ordine, din: Urmuz, zis „Ciriviş“, Ciprian (poreclit „Macferlan“), Alexandru „Bălălău“ Bujoreanu şi Costică „Pentagon“ Grigorescu. Împreună erau „pahuci“ (din iudaicul verb „a căsca“). Printre preocupările membrilor se număra, de exemplu, prezenţa la Mănăstirea Căldăruşani, unde se afla, dizgraţiat, Mitropolitul Ghenadie. Cei patru se dădeau drept jurnalişti reputaţi, fiind primiţi cu respect de către restul călugărilor. Se instalau vreme de câteva zile, testându-le răbdarea celor de la Căldăruşani.

În alte situaţii, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiţionaliste, le câştiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăieşte în spirit naţionalist, după care recita, în faţa amfiteatrului plin, fabule fără sens, creaţii proprii, precum celebra „Cronicari“.

Fete şi muşte de carne

În afara şcolii, era un tânăr timid, mai ales în relaţiile cu fetele. Prietenul său Ciprian îşi amintea câteva „replici de agăţat“: se purta natural şi deschis cu o fată, o asigura că s-au mai întâlnit, iar, când curiozitatea era stârnită, îi povestea cum obişnuiau împreună să omoare muşte de carne ca activitate sportivă.

După terminarea gimnaziului, grupul „pahuci“ s-a destrămat treptat, după câteva întâlniri la Taverna „Spiru Godelea“, unde câştigase un renume negativ pentru comportamentul nesărat şi agasant. Urmuz intră la Facultatea de Medicină, la insistenţele tatălui. Avea să dureze câteva luni, până când i s-a plâns părintelui că „nu reuşeşte să se facă înţeles în faţa cadavrelor“. Alege Facultatea de Drept, luând, în paralel, lecţii de compoziţii şi contrapunct la Conservator.

În 1907, devine cap al familiei. Tatăl şi cei doi fraţi mai tineri muriseră, iar sora sa, Eliza, se măritase. În acelaşi timp, continuă activităţile de şocare a vieţii publice din Bucureşti. Închiria o trăsură şi făcea dreapta la fiecare intersecţie, mergând, astfel, în cercuri, în jurul Palatului de Justiţie. Din când în când, cobora pentru a cumpăra, de la vânzătorii ambulanţi, lucruri complet inutile: covrigei, cărbuni sau o găină bătrână.

Sentimentul imposturii

După terminarea facultăţii, este numit judecător în localitatea Cocu, judeţul Argeş. Începe să scrie primele povestiri, cu unicul scop de a-şi amuza mama şi surorile, şi-i descoperă opera lui Brâncuşi, al cărui admirator devotat va rămâne până la sfârşitul vieţii. Este mutat în localitatea Dobruja, apoi în Ghergani, judeţul Dâmboviţa. Îi trimite o scrisoare lui Ciprian în care i se plânge de „apatia provincială“ şi-i trimite câteva pagini scrise, pe care prietenul scriitorului începe să le împartă din mână în mână. Scrierile sale circulau prin tot Bucureştiul, însă nimeni nu ştia cine este scriitorul Urmuz.

În 1916, este mutat din nou, în oraşul Alexandria. Este chemat la arme, pentru scurt timp, fiind retrimis acasă, pentru un motiv nu foarte clar. Urmuz revine în Bucureşti, unde preia funcţia de grefier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este plătit bine, foarte bine chiar, trezindu-i sentimentul unei imposturi, între renumeraţia sa lunară şi viaţa boemă pe care o predica. Singura fotografie de maturitate, ce provine chiar din această perioadă, ne prezintă un bărbat neliniştit şi melancolic. Prietenul său, Ciprian, îl caracteriza ca fiind de o „singurătate catastrofală“, insomniac şi client fidel al bordelurilor din centrul Capitalei.

Începe să-şi citească scrierile în faţa lumii boeme, cum ar fi auditoriul de la Hanul Gabroveni, atrăgându-i
astfel atenţia lui Tudor Arghezi. Acesta îi publică primele scrieri în ziarul „Cuget Românesc“, însoţite de un manifest, prin care celebrul poet critica „literatura sterilă“ ce domnea în epocă.  

Potrivit lui Arghezi, relaţia cu Urmuz a fost una permanent dificilă. Prozatorul făcea atacuri de panică de fiecare dată când se speria că, odată publicat, societatea va descoperi care este adevărata lui meserie. Tot Arghezi descria şi obsesia pentru perfecţiune, dusă la extrem de către Urmuz: „Mă suna în miez de noapte, pentru a mă întreba dacă virgula de după «aceea» n-ar trebui mutată înainte. Se plimba noaptea prin casa mea, timid, neliniştit, ca într-un soi de transă. Îi era teamă ca cineva să nu-i descopere vreo eroare în scrieri, implorându-mă când să o public, când să o distrug complet“, povestea Arghezi, reprodus în lucrarea lui Ovidiu Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale“.

Garoafe şi bomboane

Lipscaniul, în perioada în care Urmuz era student la Facultatea de Drept  FOTO: ALEXANDRU ANTONIU

În 1922, Urmuz devenise deja ceva mai încrezător în capacităţile sale de prozator. Îi trimite lui Arghezi manuscrisul povestirii „Algazy&Grummer“, invitându-l să o publice, în glumă, pentru „interesul naţional“. În acelaşi an sunt publicate „Pâlnia şi Stamate“, „Ismail şi Turnavitu“ şi „După furtună“. Urmuz trăieşte o adevărată dramă psihică în săptămânile de dinaintea publicării. La sfârşit, eliberat de tensiune, îşi arată recunoştinţa, trimiţându-le tuturor celor implicaţi garoafe şi bomboane. Nimic nu părea să anunţe incidentul de anul următor.

Retrospectiv, Arghezi avea să scrie, cu regret: „Cred că optimismul meu ar fi înviat, în haosul lui cerebral, candorile şi purităţile care începeau să moară“. Era, însă, prea târziu. Urmuz luase decizia de a-şi lua viaţa. Şi avea să o facă, în noiembrie 1923, în mare stil, asemănător glumelor din tinereţe: în plin centru al oraşului, în văzul lumii.

Şi iarăşi, cine dintre noi se mai poate plânge că forţa primordială, cauza cauzelor, nu poate fi niciodată atinsă, descoperită, când toţi se căznesc să o apuce de la început, înapoi, şi nimeni nu s-a încercat să o învăluie, pentru clipa de faţă, să o prindă măcar o dată pe flanc?

Urmuz, „Puţină metafizică şi astronomie

 

Redescoperirile şi celebritatea postumă

Este foarte puţin probabil ca, la moartea sa, cineva din viaţa literară autohtonă să fi intuit destinul postum absolut fulminant al lui Urmuz. Preluat iniţial de Tristan Tzara, un alt român ce avea să rămână în istoria literaturii, Urmuz a ajuns o figură marcantă a dadaismului, deşi există şi astăzi dezbateri despre influenţa sa literară în acest curent, sau de un soi de „instigare“, o atitudine preluată de noul curent din isprăvile lui „Ciriviş“.

Prin dadaism, lucrările lui Urmuz au depăşit graniţele ţării, fiind catapultat, ulterior, în suprarealism (curent derivat din dadaism), în mâinile unor personalităţi literare precum André Breton, Francis Picabia sau Salvador Dalí.

Recitit de trei generaţii

În ţară, scriitori precum Saşa Pană sau Geo Bogza l-au proclamat drept maestru, iar proza lui Arghezi a suferit mutaţii esenţiale, fiind influenţată direct de Urmuz (cum este cazul lucrării „Bilete de papagal“).

Înainte ca cenzura comunistă să-l interzică total, scrierile lui Urmuz şi-au găsit noi admiratori în Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru sau Dinu Pillat, cel care a şi donat o parte din manuscrisele scriitorului către Biblioteca Academiei Române. Au trebuit să vină anii 1980 şi o nouă generaţie de scriitori, denumiţi „optzeciştii“, pentru ca opera lui Urmuz să fie din nou recunoscută. Una dintre prozele lui Mircea Cărtărescu, „Arhitectul“, pare desprinsă direct din Urmuz, iar pasaje întregi din trilogia „Orbitor“ au personaje şi situaţii inspirate evident din scrierile „părintelului absurdului“.

Dramaturgul Eugen Ionescu i-a ridicat un adevărat cult al personalităţii, descriindu-l ca unul dintre cei mai inovativi scriitori ai tuturor timpurilor şi recunoscându-i influenţa majoră asupra propriilor scrieri. În fine, o mare parte a scriitorilor români importanţi ai momentului şi-l revendică drept model. Expoziţii importante au avut loc la New York şi Paris, având ca temă principală proza lui Urmuz. Nenumărate doctorate au fost susţinute la marile universităţi ale lumii pe tematica urmuziană, ba chiar există şi un curent derivat în sculptură, inspirat direct din proza absurdă a celui născut la Curtea de Argeş.

Urmuz şi Caragiale

 

Cronicari (fabulă

Cică nişte cronicari

Duceau lipsă de şalvari.

Şi-au rugat pe Rapaport

Să le dea un paşaport.

Rapaport cel drăgălaş

Juca un carambolaj,

Neştiind că-Aristotel

Nu văzuse ostropel.

„Galileu! O, Galileu!

Strigă el atunci mereu –

Nu mai trage de urechi

Ale tale ghete vechi.“

Galileu scoate-o sinteză

Din redingota franceză,

Şi exclamă: „Sarafoff,

Serveşte-te de cartof!“

 

Morală:

Pelicanul sau babiţa.

 
 

Nu am avut un Dante, nu am avut un Jarry, dar l-am avut pe «umilul»Demetrescu-Buzău şi, fără ironie, nici prezumţie, aceasta e o posibilă compensaţie.

George Pruteanu, critic literar

Criticul Paul Cernat consideră suicidul lui Urmuz, aparent gratuit, lipsit de un scop clar, drept „mitul fondator“ al întregii mişcări de avangardă din România. „Autorul «Paginilor bizare» a fost, fără doar şi poate, un laborios, un faber în bună tradiţie clasică, justificând pe deplin (păstrând proporţiile şi schimbând ce e de schimbat) comparaţiile cu Flaubert şi «chinurile» sale stilistice“, consideră Cernat.

Nicolae Manolescu îl situează pe Urmuz pe acelaşi plan cu Ion Luca Caragiale: „Urmuz e mai actual decât oricând. Ca şi Caragiale. Ce e drept, pentru motive oarecum diferite. Caragiale, pentru extraordinara lui forţă de a ne anticipa. Urmuz, pentru absurdităţile limbii lui, pe care le repetăm, fără să ştim, bineînţeles, şi tot aşa de bineînţeles, fără umorul lui“.

Ironic, ca şi în cazul lui Caragiale, actualitatea lui Urmuz stă, în mare parte, în aceeaşi explicaţie, crede Manolescu: faptul că şi unul şi celălalt sunt luaţi extrem de tare în serios. „Puţini îşi dau seama de comicul situaţiilor şi, mai ales, al limbii lor. Vorbitorii contemporani se identifică atât de bine cu urmuzismele sau caragialismele, încât nu sunt conştienţi de potenţialul lor subversiv. Se scaldă în ele ca raţa în apa bălţii“, explica Manolescu într-un editorial apărut în „Weekend Adevărul“, pe 5 aprilie 2013. 

Regretatul George Pruteanu, un alt admirator necondiţionat al lui Urmuz, nota, într-un articol publicat de „România literară“, în 21 mai 1970: „Urmuz este cel mai paradoxal scriitor român. Urmuz e unicul nostru tragic, aproape demn de a fi opus unui Caragiale. Cu un picior în Caragiale, Urmuz e, cu celălalt, la antipodul lui. Urmuz e cel mai plăsmuitor de universuri fictive din literatura noastră, în genere lipsită de mari fantazişti. Nu am avut un Dante, nu am avut un Jarry, dar l-am avut pe «umilul»Demetrescu-Buzău şi, fără ironie, nici prezumţie, aceasta e o posibilă compensaţie, echilibrînd spiritul unei literaturi vii. Urmuz e un scriitor european, un mare cap de serie. Şi apoi, ultima concluzie e tocmai aceea că despre Urmuz, cel mai singur între singuri, abia trebuie să stăm de vorbă“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: