E chircit, rezemat de perete, iar prin mintea lui se plimbă o umbrelă cu franjuri. Ah, şi ce umbrelă! Trebuie să vă spun cum arată: micuţă, de mătase, de un galben intens. Pe la margini are două rânduri de danteluţă şi smocuri de fir auriu. Se numeşte cortel. Suntem, cum ziceam, la ieşirea din secolul 18, iar prin Valahia e plin de corteluri de toate culorile, mai ales albe, spumoase, cu volane de muselină, turungii, cu mărgele pe margini, verzi - unele cu ciucure în creştet, altele cu fes brodat ori cu pecete de sticlă. Au mânere de alun sau de os.

Despre acest bărbat din Roeşti şi despre umbrela sa aflăm în primul rând dintr-un document, un proces verbal de constatare a morţii. L-a omorât tifosul, iar în urma lui a rămas o umbrelă. Printre altele. Căci în acest înscris cinic, nu se insistă pe boală sau pe circumstanţele morţii, ci pe ce lăsase Danciu în urmă, căci aşa îl chema.

 Pe lângă această umbrelă, deţinea o avere deloc neglijabilă: o vie părăginită, 20 de stânjeni de teren, car, 3 boi, o „iapă vânătă” şi o cârlăniţă neagră, patru porci mari, iar ca lucruri de valoare figurează o ploscă (proaspăt curăţată şi „cositorită”), o pereche de desagi făcuţi din păr de capră, o căciulă albă şi…. „un cortel nou”.

 Este acea umbreluţă din mintea lui, care l-a însoţit în lumea de dincolo, plutindu-i pe lângă tâmplă, în euforiile tifosului. Desigur, nu era la puşcărie, ci ascunsă sub pat. Toată povestea porneşte de la acest obiect, care-i umpluse mintea de încântare.

Prima oară o văzuse la un mămular, din capul satului, un tip care căra după el cufere şi boccele, pline de mărunţişuri, de la mărgele, ace şi oglinjoare, la păpuşi cu magnet, eşarfe, conduri de mătase şi tot ce putea căra mai uşor. Iar într-una din lăzile lui se vedea şi această umbrelă, adormită pe-un pat de brăţări.

Cum-necum, după mai multe încercări, într-o dup-amaiză a lunii octombrie, cortelul acesta de culoarea lămâii s-a lipit de mâna lui Danciu, iar odată cu el apăruse şi ghinionul - cum e el, micuţ şi mucos.

În aceeaşi seară i-au intrat tâlharii în casă. Erau mulţi, înarmaţi până-n dinţi. Nu, nu voiau să-l jefuiască, aveau planuri mai mari decât o cârlăniţă şi nişte boi. Respectiv, le trebuia un informator, un om al lor. Danciu n-a stat pe gânduri. A încălecat iapa, iar de aici încolo faptele lui au fost consemnate în alt document.

Pe-atunci era viu, era complice, aşa că l-a ridicat potera, şparlind şi câte ceva de prin curte.

Dar ce făcuse? Care erau capetele de acuzare? Îi dusese pe tâlhari până la casa mămularului, cel mai înstărit om pe care îl cunoştea, stăpânul cortelului, vânzător de mărgăritare. Atât şi nimic mai mult.  În schimbul acestui serviciu, tâlharii au fost salon - i-au dat un 1 ban şi 30 de firfirei, cât să-şi cumpere un coş de plătică.

Nu l-a interesat mai departe, nu s-a gândit la ce vor face tâlharii. A dormit fără grijă, cu umbrela sub pat.

Mămularul fost schingiuit, femeile din casa lui - chinuite, până când au spus unde-şi ţineau banii, anume o salbă de galbeni nemţeşti, plus 65 de taleri peşin.

Hoţii n-au fost prinşi, însă cineva îl văzuse pe Danciu şi l-a pârât. Săltat, a fost dus la armăşie, bătut bine, până când a mărturisit totul.

Din averea lui inventariată şi vândută în grabă, s-a plătit  paguba mămularului, între lucrurile acestea aflându-se şi un cortel nou.

 Printre cei care au cumpărat fostele obiecte ale lui Danciu, se afla şi un călugăr, care pe loc a făcut o pasiune inexplicabilă pentru umbreluţa de ambră. Iar între pliurile ei de mătase dormea oftatul unui bărbat de pe lumea cealaltă.