Maiorescu este emblematic pentru perioada de schimbare socială şi naţională radicală, aşa cum a  fost epoca sa. El a dat expresie conduitei  tipului burghez de producător, motor al dezvoltării socie­tăţii moderne. Mai mult, el a înţeles că numai o elită, capabilă să controleze puterea în noul stat românesc rezultat din Unirea din 1859, va da coerenţă şi sens procesului de modernizare.

Conducătorul Junimii se distinge printr-un comportament de întreprinzător, activ şi novator,  bazat pe concurenţă, risc, iniţiativă privată şi cultivarea virtuţilor potrivite spiritului modern. Faţă de alte personalităţi contemporane lui, Maiorescu a urmărit, constant, să se legitimeze prin talent şi muncă, prin acumulare de capital cultural şi social recunoscut de către societate.  Tot ce a realizat s-a datorat numai propriei activităţi fără a dispune de avere moştenită. Un model în acest sens a fost tatăl său, Ioan Maiorescu, foarte sever cu  fiul său, impunându-i să-şi formeze abilităţile şi capacităţile necesare în integrarea în medii culturale şi sociale diverse.

Deşi originea familiei sale era  ţărănească, Maiorescu a afirmat statutul său de burghez, de intelectual ce aparţine clasei lucrative:

,,eu însumi sunt un fiu ieşit din popor; aparţin şi eu acelei clase a treia; sunt însumi din aceia care au beneficiat de răsturnarea formei celei vechi aristocratice unde nu era decât poporul care plătea impozite, iar boierii nu plăteau nimic” (Discursuri parlamentare I, 430).

  În acest cadru ne referim la câteva exemple din biografia sa, mărturii ale manifestării în chip deosebit a omului modern Maiorescu.

  Încă din şcoală, el caută să se întreţină singur prin meditarea a numeroşi elevi. De pildă, a fost preparator pentru limba franceză al celor patru copii ai familiei consilierului jurist Georg Kremnitz, între care şi Clara Kremnitz, ce îi va fi soţie.

Gânditorul român a fost egal cu sine însuşi în filosofie, estetică, lingvistică, critică literară, sociologie, logică, iar în planul activităţii practice a fost membru al Academiei Române, profesor, director de şcoală, conducător de reviste, lider necontestat al celei mai importante societăţi culturale-Junimea, rector, ambasador, avocat, deputat, ministru, prim-ministru. O singură postură nu a ocupat, anume pe cea de membru al unor academii sau al universităţi străine, aşa cum au fost A.D.Xenopol şi Nicolae Iorga.

Nici unul dintre oamenii timpului său nu a atins această poziţie de ,,om universal”, de personalitate plurivalentă, aşa cum a avut-o conducătorul Junimii. În viziunea sa, societatea românească, în curs de modernizare, nu mai putea fi guvernată de către oameni ce-şi revendicau dreptul de a conduce în temeiul apartenenţei ereditare la familiile boiereşti. Accentul lui Maiorescu este pus pe individualitatea conducătorului, capabil să gestioneze, prin aptitudinile şi efortul său de emancipare, treburile publice. 

Prin recunoaşterea calităţilor sale, Maiorescu se impune ca una din figurile remarcabile ale învăţământului românesc modern încât evoluţia şcolii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este asociată direct cu activitatea sa didactică. În acelaşi timp, traiectoria sa în şcoală exprimă evoluţia unei personalităţi de excepţie într-o perioadă de tranziţie, cu implicare directă în construcţia instituţiilor moderne. Maiorescu a ocupat o diversitate de poziţii didactice. A fost director la Colegiul Naţional din Iasi şi la internatul acestuia, apoi profesor de istorie universală, filosofie si logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi, fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar. La numai 23 de ani, în 18 septembrie 1863, Maiorescu devine rector al Universităşii ieşene, iar la 2 octombrie 1863 este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia si compunerea. De asemenea, a fost inspector şcolar, calitate în care introduce, pentru prima oară, practica pedagogică a elevilor.

Aşadar, într-un timp foarte scurt şi la o vârstă tânără, Maiorescu face o carieră didactică excepţională în toate formele de învăţământ, datorită expertizei sale în didactică şi în managementul şcolar. El a conştientizat că, în lipsa clasei burgheze - adevărata promotoare a modernizării, funcţiile acestei clase de mijloc sunt îndeplinite în România de către literaţi şi profesori, şi el însuşi, profesor fiind, a acţionat ca un factor de modernizare. 

Cu toate că nu a reuşit să treacă prin parlament nici unul din proiectele sale de lege a învăţământului, deşi a fost de două ori ministru al Instrucţiunii publice şi cultelor, Maiorescu a obţinut câteva realizări: dezvoltarea învăţământului la sate prin înfiinţarea de noi şcoli, iniţierea de anchete şi statistici asupra învăţământului, construirea de clădiri şcolare tip, selectarea celor mai bune cărţi de studiu al limbii române în liceu, proiecte de înfiinţare a Şcolii politehnice, a grădinilor botanice, a unei catedre de limba română, trimiterea de bursieri la studii în Occident, conservarea patrimoniului naţional, sprijinirea şcolilor româneşti din Transilvania.

În domeniul culturii, Maiorescu a ctitorit instituţii şi a fost o personalitate a practicii culturale. A înfiinţat şi îndrumat revista ,,Convorbiri literare”,  a fost organizator al întâlnirilor Junimii, autor de rapoarte academice, sprijinitor al studenţilor eminenţi şi al trimiterii lor la studii în Occident, şi peste toate acestea, el este ctitor al Junimii.

Maiorescu impunea, atât cât se putea într-un mediu social cu norme şi reguli ambigui, respectul pentru lege si pentru autonomia instituţiilor, şi, în acest sens, a demisionat, la 27 noiembrie 1897,  din funcţia de rector al Universităţii Bucureşti, cu toate insistenţele ministrului Instrucţiei Publice S. Haret de a renunţa la acest gest, ca urmare a unor agitaţii studenţeşti organizate în sălile Universităţii, invocând astfel principiul depolitizării învăţământului superior de la care nu a cedat niciodată. Deşi membru marcant al Partidului Conservator, Maiorescu a votat, în martie 1898, legile învăţământului elaborate de liberalul  S. Haret.

  Gânditorul cunoaşte, la vârsta deplinei senectuţi, o revenire spectaculoasă, în prim-planul vieţii politice, în prima jumătate a deceniului doi al secolului al XX-lea. El deţine portofoliul de ministru de externe în perioada 29 decembrie 1910 - 28 martie 1912, pentru ca la 28 martie 1912 să fie numit Prim-ministru, demnitate în care va sta până la 4 ianuarie 1914. În perioada cât Titu Maiorescu a fost preşedintele Consiliului de Miniştri s-a încheiat Pacea de la Bucureşti în urma celui de al doilea război balcanic. Este, credem, singurul conducător român modern care a încheiat un tratat de pace în capitala ţării, ca negociator şi învingător în acelaşi timp.

Modernitatea lui Maiorescu rezultă şi din acţiunea sa directă asupra tinerilor, ceea ce astăzi se numeşte mentorat, ghidarea lor spre dezvoltare personală, descoperirea potenţialului propriu. Exemplul său de formare şi carieră profesională şi socială l-a imprimat tuturor colaboratorilor săi. Profesorul Maiorescu a căutat, permanent, valoarea în rândul studenţilor, i-a descoperit pe cei valoroşi şi i-a sprijinit în formarea lor. Practic, o generaţie întreagă de intelectuali din România de la sfârşitul secolului al XIX-lea îi datorează, într-o măsură sau alta, ascensiunea profesională şi socială. C.Rădulescu-Motru, P.P.Negulescu, M. Dragomirescu, Pompiliu Eliade, Simion Mehedinţi, I.A. Rădulescu-Pogoneanu au beneficiat de generozitatea şi girul lui. Ca ministru al Instrucţiunii, Maiorescu a acordat burse de studii la universităţi europene unor studenţi, şi menţionăm aici pe M. Eminescu şi Spiru Haret.

  După mutarea în Bucureşti, organiza periodic, în locuinţa sa de pe strada Mercur,  întâlnirile Junimii la care au fost prezenţi, printre alţii, Eminescu, Caragiale şi Ion Creangă, dar şi tinerii de care am pomenit deja. Această casă în care s-au rostit capodopere ale literaturii naţionale a fost dărâmată în anii regimului comunist pentru a se construi blocul ,,Eva” la începutul anilor ’60 din secolul trecut.

  T.Maiorescu a exercitat profesii liberale şi a avut, în acest sens, îndeletniciri juridice. La 2 iunie 1862 a fost numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi a fost avansat procuror. O activitate mai puţin cunoscută şi aproape deloc discutată a lui Maiorescu este cea de avocat, profesată încă din perioada când se stabilise la Iaşi, începând din luna februarie 1866, mărturie fiind anunţul din ziarul ,,Progresul” din 6 februarie:

"Anonciu de avocatura. Subscrisul are onoare a anuncia ca a inceput profesiunea de avocat si sta la dispunerea publicului in locuinta sa la Trei Erarhi in toate zilele dimineata pana la 11 ore. Titu Maiorescu, licentiat in drept".

  Din în 25 noiembrie 1871, când este îndepărtat  din învăţământ, până în 1884 el a profesat avocatura. În context, amintim că Maiorescu a pledat ca avocat al consorţiului Strousberg în acţiunea acestuia intentată împotriva statului român, o afacere aspru criticată şi dezavuată de M. Eminescu, în coloanele ziarului ,,Timpul”.             

Încă  de la primele intervenţii parlamentare, filosoful se impune ca unul dintre marii oratori din Parlamentul României, prezenţa sa fiind, timp de aproape patru decenii, un fapt cotidian, distingându-se prin arta cu care-şi expunea ideile. Despre activitatea sa parlamentară o să discutăm într-un alt articol 

O dată cu trecerea anilor, iniţiatorul direcţiei noi în cultura română îşi dă seama că  traseul său profesional să fie considerat încheiat, fapt care îl determină, în anul 1895, să publice Discursurile parlamentare, aşa cum el însuşi nota: ,

,Pe lângă satisfacerea trebuinţei mele de lucru literar, mă face iarăşi să răsar înaintea generaţiei tinere, care după cele cele 3 volume Critice, mă credea istovit ca scriitor şi exclusiv ocupat cu profesura şi advocatura” (Jurnal, nr. 17, B.A.R., Fondul de manuscrise, mss. 3658, f. 92.).

Şi la vârsta senectuţii, el căuta să dovedească, mai ales tinerilor, că este capabil de a elabora, în continuare, lucrări de referinţă, o probă în plus a efortului său continuu de autodepăşire.              

Cu toate că a impus o conduită modernă rezultată  din toleranţă, ironie, cultivarea şi primatul valorii, exercitarea spiritului critic, Titu Maiorescu a dovedit, nu o dată, rigiditate şi chiar spirit de grup, partizanat ideologic şi politic în raporturile cu foştii săi studenţi, sancţionând ,,devierile” unora dintre ei, de pildă, Rădulescu-Motru şi M. Dragomirescu. 

El nu ezita să susţină pentru ocuparea de poziţii în mediul universitar a persoanelor agreate de el, deşi unele dintre acestea nu corespundeau criteriilor de concurs pe post, aşa cum s-a întâmplat cu numirea lui I.A. Rădulescu-Pogoneanu ca profesor, evitând concursul, datorită influenţei primului-ministru Titu Maiorescu, deşi contracandidaţii Dumitru Drăghicescu şi D.C. Nădejde, se dovediseră incomparabili mai bine pregătiţi. Ca o replică în timp, Drăghicescu publică lucrarea ,,Titu Maiorescu: schiţă de biografie psicho-sociologică”, cu prilejul centenarului naşterii lui T. Maiorescu, în 1940, în care este zugrăvit un portret, în tuşe groase, al celui care i-a împiedicat cariera academică.

Se vorbeşte de aşa zisul său misoginism pornindu-se de la o afirmaţie a sa dintr-o conferinţă de la Ateneul Român din 1882: „Cum am putea într-adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi prosperităţii materiale... Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat şi numai 1.250 la femei“, atitudine influenţată de datele cercetărilor ştiinţifice ale timpului.

Dincolo însă de orice observaţie s-ar face, Maiorescu a creat un curent, maiorescianismul, care dacă apare ca depăşit şi elementar în critica literară, după cum afirma Nicolae Manolescu în 2000, cred că această direcţie este încă oportună în studiul proceselor de modernizare. Fie să amintesc numai ideea sa despre forma fără fond, prezentă până în zilele noastre în mediul românesc şi este suficient să concedem asupra actualităţii lui Maiorescu. Nu mai puţin semnificativă este lupta sa împotriva mediocrităţilor, împotriva suficienţei şi automulţumirii din spaţiul public.

Cum bine sublinia profesorul Gheorghiţă Geană în articolul ,,Gheara leului, sau pulpana boierului?”, Maiorescu este un goethean, iar  olimpianismul cu care şi-a străbătut epoca este ,,unul constructivist, dar nu într-o viziune strâmtă, individualistă.”. Aserţiunea lui Eugen Lovinescu, cel mai important biograf al lui Titu Maiorescu: ,,La răspântiile culturii române veghează, ca şi odinioară, degetul lui de lumină: pe aici e drumuleste îndreptăţită pe deplin în spaţiul public actual.

Într-un cuvânt, Titu Maiorescu a orientat cultura şi societatea românească de la barbarie orientală şi bizantinism către civilizaţia modernă naţională şi europeană.

 


Constantin Schifirneţ este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Cercetător la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004). Director în Ministerul Culturii (1990-1994). Cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină ,,Dimitrie Cantemir”, al cărei decan a fost în perioada 1999-2002. Director al Şcolii Doctorale ,,Ştiinţele comunicării” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012).

Este autor al lucrărilor: Filosofia românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare (2012), Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media (coord.) (2011), Sociologie românească modernă (2009), Formele fără fond, un brand românesc (2007), C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (1999), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu,Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Lectura şi biblioteca publică (1991), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987); Generaţie şi cultură (1985), Adolescenţii şi cultura (1974), Studentul şi societatea (1973).

A coordonat colecţia „Ethnos” a Editurii Albatros. A reeditat peste 30 de titluri de lucrări româneşti - majoritatea pentru prima oară de la apariţie, semnate de M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Călinescu, A.D. Xenopol, Aurel C. Popovici, C. Rădulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seişanu, D. Stăniloae, Al. Claudian, S. Mehedinţi, T. Brăileanu, M. Manoilescu, Marin Ştefănescu, însoţite de ample studii introductive, comentarii şi note. A reeditat Operele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, studiu introductiv, îngrijire de ediţie; note pentru fiecare volum.

În ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendenţială (e.g. “Tendential Modernity”, Social Science Information vol. 51, No.1, March 2012: 22-51), mass media şi europenizare.

Domenii de studiu: sociologia comunicării, sociologia şi antropologia culturii, sociologia vârstelor şi generaţiilor, modernitate, europenizare, gândirea filosofică şi sociologică românească.