Prima curte boierească a familiei Bellu în Muntenia îşi aşteaptă salvatorii

E nedrept ca numelui Bellu să-i fie asociat doar un cimitir, fie el şi cel mai cunoscut din România. Istoria acestei familii de aromâni venită din Pindul Macedoniei în Ţara Românească se leagă de multe monumente reprezentative pentru cultura şi patrimoniul nostru. Dintre aceste ansambluri arhitecturale, unul zace însă într-o stare de paragină cruntă, la mai puţin de 40 de kilometri de Bucureşti, în comuna Goştinari, jude

Ştiri pe aceeaşi temă

Privind astăzi ruinele fostei curţi boiereşti şi a bisericii din comuna giurgiuveană nu poţi să nu te gândeşti la cât de falnic arătau acestea în secolul al XIX-lea, când proprietarii lor, cei din familia Bellu, oameni puternici şi influenţi, făceau şi desfăceau iţele politicii nu doar în Ţara Românească, ci în întreaga regiune. Şi pentru că multe dintre istoriile acestor personaje pitoreşti sunt azi cvasi-necunoscute – şi pentru că, în mintea multora, numele „Bellu” înseamnă doar cel mai cunoscut cimitir din Bucureşti şi din ţară – se cuvine ca, înainte de toate, să vorbim despre familia Bellu. Cine sunt ei? Cum au ajuns pe meleaguri româneşti şi când?

Cum au ajuns nişte aromâni în crema boierească autohtonă

De origine aromână şi venind din localitatea Moscopole, Macedonia, familia Bellu făcea parte din aşa numiţii „armatolos” sau „kleftes”, triburi de războinici şi banditi din nordul Greciei, care au jucat un rol important în timpul războiului de independenţă al acestei ţări.Cel mai vechi strămoş cunoscut a fost un anume Georgio (Gheorghe) Bellio, care este meţionat undeva la începutul secolului al XVIII-lea. Acesta a avut o fată şi doi băieţi: Ion şi Dumitru. Cel din urmă s-a căsătorit cu Despa (derivat din Despina, înrudit cu Despot, însemnând stăpâna/doamna), cu care a avut o fată şi trei băieţi: Gheorghe, Ştefan şi Costache (Constantin).

Primul care a venit în Ţara Românească a fost chiar acest Constantin (Costache) (1772-1838), care, în calitatea sa de bancher şi de negustor îl însoţise pe Ioan Gheorghe Caragea Vodă la venirea şi la plecarea din Ţara Românească. Ulterior, Constantin ajunge la Viena, la curtea lui Francisc I. Pentru serviciile aduse Imperiului Habsburgic a primit titlul de baron. Însă nu Constantin avea să fie cel mai cunoscut din neamul său, ci copiii şi nepoţii fratelui său Ştefan (Constantin a murit necăsătorit).

Ştefan (1767-1833) a ajuns şi el în Ţara Românească la scurt timp după fratele său, pe la începutul secolului al XIX-lea. Şi-a schimbat numele în Bellu şi, pentru a se împământeni, s-a căsătorit în Craiova cu Elena Bălcescu. A ajuns să ocupe demnităţi importante, precum cea de mare logofăt şi mare vistiernic. A avut nouă copii, dintre care opt au ajuns la maturitate: şase fete şi trei băieţi (Constantin, Dumitru şi Alexandru/Alecu).


Primul dintre băieţi, Constantin (1787-1851), ajuns mare logofăt în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu şi căsătorit cu Elena Mavrocordat, a avut la rândul său doi copii: Ioan şi Sofia. Cel de-al doilea băiat al lui Ştefan Bellu, Dumitru (1790-1863), a ocupat şi el scaunul de mare logofăt şi chiar de deputat. În 1856 obţinea reînnoirea titlului de baron de Austria, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi doi fraţi, privilegiu moştenit de la unchiul său. Ultimul băiat al lui Ştefan Bellu, Alexandru/Alecu (1796-1853), s-a căsătorit cu Irina, fiica Zincăi Paleologu şi a banului Barbu Văcărescu, şi a ocupat demităţi la fel de importante ca şi fraţii săi. A avut patru băieţi: Ştefan, Barbu, Gheorghe şi Costache/Constantin, ultimii doi, morţi la Paris, fără urmaşi pe linie masculină. Ştefan (1824-1902) a ocupat scaunul de deputat. S-a căsătorit cu Eliza Ştirbei, fata principelui Barbu Ştirbei, şi a avut trei copii: Alexandru, Irina şi Grigore. Cât îl priveşte pe Barbu Bellu (1825-1900), el este un personaj pitoresc al Bucureştilor antebelici. N-a fost doar ministru şi baron al Imperiului Austro-Ungar, dar şi primul posesor de autovehicul din România (1889). Şi tot el este cel care a donat municipalităţii de-acum celebrul teren pe care s-a construit ulterior cimitirul care-i poartă numele. Ne vom opri aici cu arborele genealogic, chiar dacă am fi putut continua cu linia lui Alexandru (1850-1921), cunoscut fotograf şi colecţionar, fiul lui Ştefan Bellu.

Pentru a ne face o imagine clară a puterii pe care o avea în secolul al XIX-lea această familie amintim faptul că terenurile acesteia din Bucureşti se întindeau de la Piaţa Chirigii până la Şoseaua Viilor de astăzi, precum şi pe Podul Mogoşoaiei sau pe str. Dionisie Lupu. Casele de pe Calea Victoriei, donate de familie statului român, sunt astăzi sediul Academiei Române, căreia un alt Bellu, în 1941, i-a lăsat întreaga sa avere. În 1930, Eliza Bellu, născută Ştirbey, a donat, tot Academiei Române casele şi via sa din Urlaţi.

Povestea ansamblului de la Goştinari

Curtea boierească de la Goştinari a fost ridicată de strămoşul comun al tuturor celor din neamul Bellu, care au ajuns pe pământ românesc, marele vistiernic şi logofăt Ştefan Bellu (1767-1833). Acest edificiu a fost ridicat la finele veacului al XVIII-lea şi refăcut în anul 1818. Vistiernicul Ştefan, cunoscut şi sub numele de Ştefănache, este înmormântat la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.

Curtea a fost moştenită de marele logofăt Alexandru-Alecu Bellu (1796-1853), fiul său, trecând apoi în posesia fiilor acestuia din urmă, Ştefan şi Barbu (donatorul terenului pentru celebrul cimitir Bellu din Bucureşti). Faima celor doi fii ai lui Alexandru a fost nefastă acestui monument, de vreme ce aceştia au renunţat să mai aibă grijă de fostele case boiereşti de la Goştinari. Mai mult: primul născut al lui Ştefan, Alexandru (1850-1921), numit după bunicul său, a mutat cumva reşedinţa familiei din afara Capitalei la Urlaţi (jud. Prahova), unde încă se găseşte în stare bună conacul ridicat de el. Se pare că moştenirea caselor din Giurgiu a revenit citadinului Barbu Bellu, după cum este numit şi schitul din comună. Azi la Goştinari se mai văd doar ruinele bisericii, ale zidului de incintă şi ale turnului-clopotniţă, posibil şi beciurile caselor boiereşti.


Biserica schitului „Barbu Bellu” a fost construită în anul 1818 chiar de către vistiernicul Ştefan Bellu (1767-1833). Cunoscut drept om de cultură, ministru al religiei şi instruirii publice, acesta are o ascensiune fulminată. Şi-a finalizat studiile în jurul anului 1843 în Grecia, iar din 1850 a devenit judecător la tribunalul judeţului Ilfov, din 1852 conducând instituţia respectivă. În 1856 a ajuns procuror la Curtea de Argeş.

Barbu Bellu, terenul pentru cimitir şi primul automobil din Bucureşti

La 7 februarie 1862, fiul lui Ştefan, Barbu Bellu, este numit ministru al culturii, funcţie din care demisionează la 24 iunie 1862, după ce primul ministru Barbu Catargiu, vărul său, este asasinat. Ulterior, pentru vreo două luni (14 iunie-8 august 1863), Barbu Bellu ocupă funcţia de ministru al Justiţiei în Guvernul Nicolae Creţulescu. A fost membru al Parlamentului, din partea judeţului Muscel, în 1859, 1861 si 1864. În 1866, împăratul austriac Francisc Iosif i-a acordat titlul de baron. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Barbu Bellu s-a retras din viaţa publică. Şi dacă donarea către administraţia locală a unui teren, pentru a deveni cimitir, nu l-a scos la momentul respectiv în evidenţă pe baronul Bellu, achiziţionarea, în 1889, a lui Peugeot, cu 4 CP, l+a transformat ântr-un personaj aparte al protipendadei bucureştene; baronul a sfidat pe toată lumea cu automobilul său, cu care a traversat vreme de şapte ani uliţele Capitalei.

Interes scăzut al familiei Bellu pentru curtea de la Goştinari

Fiul său, care se numea tot Barbu, este cel care în 1927 a donat întregul complex Bellu din Urlaţi Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, devenind secţie a acestuia. De asemenea, acelaşi Barbu Bellu a dăruit Bibliotecii Academiei Române, încă din 1913, un manuscris (inv. BAR sub nr. 4222) din versurile lui Iliad (Ion Heliade Rădulescu), scris cu alfabet de tranziţie pe la mijlocul sec. al XIX-lea. Totuşi, afinitatea pentru viaţa tumultoasă a Capitalei a făcut ca interesul membrilor familiei Bellu faţă de ansamblul de la Goştinari să fie scăzut. Spre exemplu, impozanta biserică, în faţa căreia nu poţi să nu rămâi impresionat, deşi se află într-o avansată stare de degradare, nu a mai fost folosită în cult din 1857, perioadă în care Barbu Bellu era în Argeş.

Cele trei turle, care odinioară făceau mândria acestui sfânt locaş, sunt acoperite astăzi doar de negura vremurilor grele care au trecut peste ele. Niciuna nu mai dispune de acoperiş care să protejeze interiorul bisericii. Conform picturii de pe frontispiciu, biserica are hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi, în ciuda condiţiilor precare de conservare, mai păstrează în interior câteva din picturile de odinioară.


Înfiinţarea schitului „Barbu Bellu – Goştinari” şi planuri de restaurare

Ansamblul de la Goştinari – înscris pe Lista Monumentelor Istorice ca monument de importanţă naţională – s-a aflat până de curând în aceeaşi stare în care sunt foarte multe dintre edificiile de patrimoniu din România. O speranţă şi o promisiune mai puţin aşteptată au venit din partea Bisericii Ortodoxe Române, care, în anul 2008, la 190 de ani de la întemeierea bisericii, a înfiinţat schitul „Barbu Bellu – Goştinari”, la iniţiativa Preasfinţitului Ambrozie, Episcopul Giurgiului. În funcţia de egumen a fost numit ieromonahul Nicolae Matei. Scopul declarat atunci era acela de a prezerva ruinele şi de a pregăti în timp un proiect de restaurare a întregului ansamblu.

În prezent, schitul este sub jurisdicţia Mănăstirii Comana. În anul 2009, printr-o hotărâre de Guvern, schitului i-a fost alocată suma de 200.000 lei pentru întocmirea documentaţiei de restaurare. Pe site-ul Episcopiei Giurgiu a fost postat şi un anunţ pentru cei care pot ajuta la restaurarea acestei vechi biserici reprezentative pentru istoria acestor ţinuturi şi care pot face o donaţie, în contul deschis la BRD, Sucursala Giurgiu: RO60RZBR0000060010989607. Experienţe din trecut ne arată că s-a putut face mult cu ceva voinţă: un exemplu este mănăstirea Cârnu din judeţul Buzău. Până la această dată nu a fost materializat niciun demers privind situaţia ansamblului istoric, însă nu ar fi rău ca până la demararea lucrărilor de amploare actualul gestionar, împreună cu autorităţile locale să încerce măcar igienizarea zonei şi asigurarea pazei edificiului.

citeste totul despre: