Păuna

Păuna Greceanu a fost o femeie greu de ucis. Se poate spune că Epoca Fanariotă începe cu ea. A trăit în vremea lui Brâncoveanu şi-a fost măritată cu Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului, acel Constantin Cantacuzino, stolnicul, considerat cea mai luminată minte a epocii, dar şi cel care l-ar fi „vândut“ pe Brâncoveanu.

Aşa cum se întâmplă, oamenii geniali au copii sub nivelul lor, căci la umbra marilor copaci nu cresc decât buruieni. Prin urmare, Ştefan era mai blajin. Poate era poet. În tot cazul cronicarii timpului nu l-au scos din molâu şi din ginecolatru. Prin urmare, Păuna, aşa cum o vedeţi, avea sub fuste un prinţ, care i-a urmat lui Brâncoveanu la tron.

Dar în ciuda măritişului ei cu un Cantacuzin, a continuat să rămână o Greceancă, fidelă neamului ei, unul destul de înfipt şi de rezistent, mediocru, artist în intrigi, făcut să acţioneze.

Când te uiţi la portretul ei, îi vezi mai curând înfrângerile şi eşti tentat s-o subestimezi, dar sub faţa asta  domestică se află un om puternic.

Nu se ştie care a fost contribuţia ei la distrugerea Brâncovenilor, dar cu siguranţă a fost o femeie memorabilă. Obraznică sau norocoasă. Anonimul Brâncovenesc povesteşte că după ce s-a răspândit zvonul morţii lui Brâncoveanu, Dumnezeu a trimis o pedeapsă asupra ei. Era ziua de Sf. Maria Mare, iar familia domnească asculta slujba într-o biserică din Vâlcea. Şi pe când vocile popilor înălţau imnuri către Cristos, o mie de draci au intrat în Păuna. Vestea s-a răspândit şi odată cu ea şi credinţa că noii domni îl vânduseră pe Brâncoveanu.

Valahii s-ar fi putut răscula, ar fi putut protesta, ar fi putut măcar să ridice glasul spre Palat şi să ceară moartea Păunei. Dar n-a fost aşa. Nici atunci şi nici altădată. Nu pentru că românii n-ar fi avut forţa revoluţiilor, ci pentru că mereu a existat un vinovat, spânzurat de faţă cu toată lumea, acţiune care se ştie că pune întotdeauna punct. Aşa şi în situaţia dată.

După ce şi-a revenit, Păuna a dat ordin ca trei călugăriţele să fie  acuzate că i-au făcut vrăji, apoi condamnate la moarte. Două au fost spânzurate în târg, iar una - zidită de vie. Şi, cu asta, orice nemulţumire s-a spulberat.

Totuşi, zeii au mai făcut o încercare în privinţa ei. La nişte luni bune după aceea, Ştefan, molâul, a fost detronat şi luat din Bucureşti, cu toată familia: Păuna, cei doi copii ai lor, plus tatăl său, stolnicul cel deştept.

Este anul 1716 şi abia de aici începe adevărata poveste a Păunei.

Ajunşi la Stambul, au tras la hotelul valahilor. Aşa cum turci aveau un han în Bucureşti (un beilic), tot aşa exista şi-n Stambul un palat (un sarai) pentru neamurile princiare ale valahilor.

Aproape două săptămâni s-au lăfăit, sperând la mai bine: Ştefan nu mai era domn, dar i se promisese o viaţă îndestulătoare în capitala imperiului. Însă promisiunile sunt ca fluturii. A mai venit unul cu o pâră, altul cu o invidie, iar din una în alta, într-o noapte au apărut gărzile sultanatului şi i-au omorât pe cei doi Cantacuzini, tată şi fiu.

Păuna şi cei doi copii ai ei, adolescenţi, se aflau în camera de alături şi, cumva, printr-o capacitate de acţiune specifică neamului Greceanu, au reuşit să fugă, chiar de sub nasul poliţiei imperiale. Păuna a trecut pe lângă gărzi, fără să se uite spre încăperea în care îi era măcelărită familia.

Câteva luni s-a ascuns la Ambasada Olandei.  Deşi era într-un oraş străin, cu doi copii după ea, a reuşit să închirieze o corabie şi să fugă pe mare. Nu ştiu dacă vă imaginaţi cât de greu era pe vremea aceea pentru o femeie să se descurce sau să iasă singură pe stradă! Iar Păuna mai era şi fugară, urmărită de potera turcească, în capitala Imperiului! Totuşi, a pus mâna pe-o corabie, la un preţ bun, de aproximativ 1400 de galbeni. Orice fugă peste mări şi ţări e costisitoare. Dar merită.

Drumul a fost lung, iar Păuna a făcut nişte popasuri, unul mai lung, la Veneţia, iar pe oriunde a plătit şi nişte „comunicate de presă“, să se ştie că în cetate a ajuns o prinţesă valahă. Aşa se face că au rămas documente despre vizitele ei.

Apoi a luat drumul Vienei, unde, rugându-se de împărat, şi-a căpătuit băieţii, procopsindu-se ea însăşi cu o rentă. Încerc să mi-o imaginez cerând audienţă împăratului, apoi vorbind cu el. Este de neînchipuit cum de s-a lăsat înduplecat Carol al IV-lea de o ex-principesă valahă, dar judecând după biografia lui, întâlnirea a avut loc la scurt timp după ce lui Carol îi murise unicul fiu. Probabil că se afla în depresie. Cert este că Păuna a obţinut o rentă pe viaţă de la împăratul Austriei (tatăl Mariei Tereza).

Cei doi fii au eşuat, amândoi, din cauza aroganţei, în schimb, Păuna Greceanca a murit la bătrâneţe, de moarte bună, într-una din casele ei din Braşov.

După detronarea lui Ştefan Cantacuzino se poate spune că deja începeau timid domniile fanariote. Ţările Române îşi luau rămas bun de la medievalitate, sub caftanele de catifea ale grecilor, care încă mai purtau parfumul şi speranţele gloriosului Bizanţ.

Dar neamul Grecenilor a mers mai departe. Caterina Greceanu, personajul meu din Mâţa Vinerii, a trăit pe la finele secolului al 18-lea, iar în realitatea istorică a fost o vorniceasă foarte înfiptă, pe care mi-a plăcut s-o îmblânzesc un pic şi s-o fac mai tânără, mai citită. Totuşi episodul referitor la bucătarul ei strălucit, pentru care s-a luptat crâncen, chiar s-a întâmplat cu adevărat. Domnitorul i-a luat bucătarul, iar ea, în loc să se supună, i-a intentat proces, a făcut plângere la Mitropolie şi la Divan. Probabil că s-ar fi luptat la fel chiar dacă i se lua doar un câine, pentru că era dintr-un neam care nu renunţă uşor.

Bineînţeles, a pierdut procesele, a rămas fără bucătar.