Negustorul de sclavi (II). Alte hârtii

Tânărul Gheorma, care, vă reamintesc, cumpărase o fată de la un anume Buicca, nu mult după aceea o vinde la Giurgiu, pe un preţ dublu. De aici încolo începe negoţul cu sclavi, în mod curent numiţi robi.

În ţările române mulţi erau ţigani, dar nu numai. Numeroşi oameni ajungeau în sclavie prin naştere, alţii în mod accidental, adeseori fiind răpiţi de  diverşi prădători, care-i vindeau apoi prin Imperiul Otoman. Unii renunţau de bunăvoie la libertate.

 În Condica lui Brâncoveanu, cum se numeşte un pachet de documente păstrat la Arhivele Naţionale, sunt consemnate mai multe cazuri de acest fel, pe care Claudiu Turcitu mi le-a pus la dispoziţie, de-a lungul anilor.

 Un anume Dumitru Aprodu fusese “iertat” de sclavie. Stăpânul său i-a da un act de proprietate, dar acesta l-a pierdut.  Fiii lui, anume Hrizan şi Dima, născuţi liberi, la un moment dat sunt preluaţi de către moştenitorii fostului stăpân al tatălui lor. Există totuşi martori ai eliberării lui Aprodu, aşa că cei doi fraţi depun o jalbă la Brâncoveanu, care, până la urmă, le face dreptate.

Un alt caz este cel al unor orfani, pe care tutorele îi vinde. Viaţa lor este una de sclavie până când ating maturitatea şi sunt în stare să depună plângere. Jalba lor ajunge la Brâncoveanu. Însă vânzarea a fost făcută cu acte, iar tutorele avea acest drept. Prin urmare, nimic legal nu se mai poate face pentru aceşti oameni. Impresionat, Brâncoveanu îi răscumpără, plăteşte preţul proprietarului, iar cei doi îşi dobândesc astfel libertatea.

Uneori, deşi există documente, moştenitorii foştilor proprietari nu le recunosc. În anul 1703, Preda Mârşanul şi capitanul Comăneanu au devenit bogaţi, după ce-au cumpărat o proprietate scoasă la mezat. Ei se consideră de asemenea stăpânii unor rumâni, care pe vremuri îşi vânduseră libertatea. Însă, înainte de moarte, stăpânul lor le făcuse act de eliberare. Actul acesta n-are nicio valoare în faţa actualilor stăpâni, iar rumânii îşi găsesc dreptatea la  domnitor.

Destui oameni se vindeau pentru ca familiile lor să ducă o viaţă mai bună sau pentru că pur şi simplu nu mai aveau nicio altă cale de a se susţine financiar. De obicei, un om care devenea rumân (sau iobag) primea o sumă care varia între 2500-5000 de aspri (bani turceşti, de argint) sau 15-20 taleri. Pentru tot restul vieţii, rumânul făcea toate muncile pe care i le cerea stăpânul său. De fapt, avea obligaţia să presteze un număr de zile gratuit în contul faptului că era lăsat să trăiască pe o moşie. Când se vindea moşia, iobagii aferenţi îl serveau în aceleaşi condiţii pe noul stăpân.

Într-un act, din 1657, sunt enumeraţi rumânii pe care i-a cumpărat logofătul Vâlcu, precum şi sumele, în monede de argint (aspri), pentru care au fost cumpăraţi. Acestă listă spune mai  mult decât toate cărţile scrise despre libertatea unui om de ieri sau de azi:

 …Pârvul din Brădişani, care s-a vândut, cu fiii lui, cu 3.000 aspri gata; Simnicoară, cu 2.400 aspri gata; Dumitru, croitor, cu fiii, cu 3.700 aspri gata; Stan, cu fiii, Stoia, Fătul, Lazar şi Stan, cu ocinile din Curta, jud. Vlaşca, cu 9.200 aspri...

Cu mult mai grea era viaţa robilor, care se aflau în proprietatea cuiva (prin naştere sau prin cumpărare) şi de care stăpânul dispunea în mod absolut. Spre deosebire de rumâni, care, după ce-şi făceau treburile cerute de stăpân, puteau să circule cu uşurinţă, robii nu-şi puteau părăsi zona.  Deşi existau şi excepţii, când proprietarului le obţine un act de liberă trecere, lăsându-i să cutreiere ţara, aşa cum face un boier (devenit personaj în Manuscrisul fanariot). Într-un desen al lui August Raffet -  este înfăţişată o astfel de familie călătoare, la anul 1837. Pun aici desenul ca să ne facem o idee.

Aflaţi cu totul la dispoziţia stăpânilor, moşteniţi, născuţi robi, cumpăraţi, aceştia, proveniţi cel mai adesea din rândurile ţiganilor, dar nu numai, nici măcar nu erau consideraţi oameni. Ei erau lăsaţi prin testament, cu toată şatra sau nominal.

Folosiţi ca servitori, primesc casă, masă, haine, uneori şi bani. Dar şi ocrotire din partea stăpânilor.

Adeseori, viaţa femeilor tinere valora ceva mai mult decât a bărbaţilor, făcând obiectul actelor de vânzare sau al disputelor. De exemplu, un anume căpitan Gavriliţă îşi vinde o ţigancă, pe nume Ilinca, pentru 40 de taleri, o sumă considerabilă pentru anul 1720!  O căruţă costa 5 taleri, iar o caleaşcă vieneză modestă - 120 taleri.  Ocaua de zahăr veneţian ajungea la 3 taleri, tot atât costa şi o încărcătură de praf de puşcă, în timp ce un curcan putea fi cumpărat cu aproape jumătate de taler.

Dar cine cumpăra oameni?  Cam toată lumea care avea bani şi nevoie de servitori. Un rob era o investiţie.  Iar Gheorma face parte dintre aceşti investitori. El cumpără de la Buicca şi de la fiul său, Dumitraşco, “o fată de ţigan”, devenind stăpân nu doar al acesteia ci şi asupra urmaşilor ei.  Deşi familiile aduceau alte probleme pentru bietul proprietar.

Când doi robi cu stăpâni diferiţi se căsătoreau, copiii lor erau împărţiţi între cei doi stăpâni, fără ca părinţii să aibă vreun cuvânt de spus. Doar acolo unde existau boieri milostivi, se făcea un schimb de robi, pentru ca cei doi soţi să trăiască la un loc, sub acoperişul aceluiaşi stăpân. Dacă urmărim documentele de schimb şi scrisorile care le preced, observăm că aceste acţiuni erau şi ele destul de dificile. Fiecare dintre proprietari se considera tras pe sfoară. Adeseori, boierii cu pretenţii mai mari, cereau la schimb doi robi pentru a renunţa la unul. De exemplu, dintr-un manuscris inedit, aparţinând aceleiaşi perioade, Marica Andrei face schimb cu un cumnat, vornicul Preda Zătreanu, dându-i pe Maria, fiica ţiganului Tudose, plus 6 taleri - în schimbul Stanei. N-o să aflăm niciodată în baza căror raţionamente, Stana făcea mai mult cu 6 taleri.

Desigur, soluţia cea mai mulţumitoare pentru toată lumea era ca boierul să-şi elibereze roaba. Existau precedente şi stăpâni milostivi. Însă, o femeie constituia o sursă importantă de venit. Apoi, conservatorismul boierilor şi mentalitatea medievală nu ar fi permis aşa ceva. Mai existau şi alte motive ca un stăpân să nu dea drumul sclavei sale. Relaţiile sexuale dintre boieri şi ţigăncile roabe erau aproape instituţionalizate, se creau legături uneori foarte trainice.

Principele Antioh Cantemir este atât de afectat de fuga uneia dintre roabe, încât trimite o scrisoare aprodului de curte, poruncindu-i să i-o găsească neîntârziat şi cu orice preţ. Documentul, păstrat până în zilele noastre, mai păstrează încă pasiunea expeditorului, parfumul bolnav al dorinţelor unui domn.

Astfel de legături duceau la naşterea unor bastarzi, declaraţi la rândul lor robi. Unii dintre ei, eliberaţi de stăpânii care le erau şi părinţi, apar ca actanţi în procesele epocii, dând peste cap socotelile câte unei familii.

 Or, Gheorma, aflat la prima lui achiziţie la anul 1632 nu are chef de astfel de complicaţii. El vinde fata în profit, la Giurgiu, de unde sclavii luau drumul spre Istanbul sau spre alte destinaţii ale Imperiului.

Cu aceşti bani îşi începe afacerea. Iar lumea din jur îl ajută. El primeşte oficial, cu acte, un număr impresionant de cadouri, drept mulţumire pentru serviciile aduse ori pentru bunătatea pe care o dovedeşte. Sclavi, moşii, case. Ce fapte făcea Gheorma pentru aceşti oameni? Pentru ce-i mulţumea atâta lume - vom afla săptămâna viitoare.