Istoria cosmetizată a românilor. Alexandru Ioan Cuza era atras de jocurile de noroc

Istoria cosmetizată a românilor. Alexandru Ioan Cuza era atras de jocurile de noroc

Alexandru Ioan Cuza. FOTO: Adevărul

Unele personalităţi istorice au fost transformate, de-a lungul anilor, în adevăraţi eroi. Manualele şcolare îi prezintă ca pe nişte personaje positive, înţelepte, fără defecte, când de fapt există izvoare istorice care le creionează şi părţile negative.

Ştiri pe aceeaşi temă

De multe ori, istoricii nu se pun de acord în legătură cu anumite detalii. Spre exemplu, mulţi susţin că istoria prezentată în manuale este uşor cosmetizată şi îi transformă pe anumiţi oameni politici în adevăraţi eroi, îndepărtând faptele de realitate.

CUZA, FEMEILE ŞI JOCURILE DE NOROC

Imaginea primului domnitor român a fost idealizată de majoritatea istoricilor de-a lungul anilor. Manualele de istorie l-au prezentat drept un personaj bun, drept, înţelept, dar i-au ascuns adevăratul caracter.

Alexandru Ioan Cuza este, de departe, cel mai popular personaj istoric în România, potrivit unui sondaj de opinie realizat la începutul anilor 2000 de către Universitatea din Bucureşti. Zeci de generaţii de elevi au învăţat la şcoală despre reformele domnitorului, despre modernizarea statului român, simţul politic sau forţarea plecării în exil a lui Cuza din cauza deciziilor sale radicale.

Decisiv la clădirea unei imagini atât de bune este celebra poveste cu „ocaua lui Cuza“. Domnitorul reprezintă şi astăzi un simbol al luptei contra hoţiei şi corupţiei.

Istoricii români apreciază la unison că domnia lui Cuza (1859-1866) a fost una dintre cele mai spectaculoase şi mai eficiente din istoria României. A iniţiat şi implementat în ritm accelerat importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864), reforma justiţiei (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.

Faţa „umană“ a domnitorului a fost, însă, ţinută ascunsă prin politica educaţională impusă de regimul comunist. Idealizarea lui Cuza, alături de alte figuri, precum Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, a făcut parte din politica naţionalistă dictată de preşedinţii comunişti ai ţării.

Cercetări recente sau mai vechi ale istoricilor români arată, însă, că Alexandru Ioan Cuza a avut două mari slăbiciuni: femeile şi jocurile de noroc. S-ar părea că acestea i-au grăbit de fapt plecarea de pe scaunul principatelor unite şi nu inflexiunea în faţa liberalilor care ar fi dorit o altfel de politică.

Istoricul C. C. Giurescu, care a studiat îndelung viaţa lui Cuza, îl descria astfel: „Un om simpatic şi inteligent, având replica prompta şi ascuţită. Chiar şi slăbiciunile sale - nu dispreţuia, mai ales nu dispreţuise în tinereţile sale, un pahar de vin bun şi omagia frecvent sexul frumos - erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngăduinţă. Pe de altă parte, nu era nici un ambiţios doritor de a face, cu orice preţ, carieră şi nici nu umbrea pe ceilalţi prin mari însuşiri de orator“.

O autoare a biografiei Elenei Cuza, femeia cu care domnitorul a fost căsătorit peste 20 de ani, dar pe care abia o vizata, nuanţează slăbiciunilor de caracter ale acestuia: „Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care ţineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fara nici un control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza îsi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care-i speculau firea nepăsătoare, gata să le împartă tot ce avea şi să le mai rămână şi dator. Pătimaş la jocuri de cărţi, îsi pierdu mai târziu multe proprietăţi moştenite de la părinţi“, scrie Lucia Borş în lucrarea „Doamna Elena Cuza“ publicată în 1940.

Alexandru a fost un mare aventurier. Un carneţel descoperit în arhive arată că sobrul Kogălniceanu îsi „bifase“  700 de experte într-ale amorului, pe care cheltuise o avere, şi pe care avea sarcina să i le livreze lui Cuza. Între toate acestea, s-a evedienţiat una singură: Maria Obrenovici, care avea “rang“ de primă amantă. Se pare că Obrenovici, spre sfârşitul domniei lui Cuza, s-a alăturat complotiştilor care l-au forţat să abdice pe 11 februarie 1866.

BRĂTIANU: „VREAU TRANSILVANIA, DAR FĂRĂ TRANSILVĂNENI“

Istoricul clujean Ovidiu Pecican a publicat un text numit „Misterele României în secolul al XX-lea“, în care prezintă, printre altele, cu cuvintele scriitorului Panait Istrati, şi aspecte prea puţin cunoscute privind Unirea dintre Transilvania şi România, lucru nepunctat în niciun manual de istorie.

Scriitorul, istoricul şi publicistul clujean Ovidiu Pecican a scris, în decembrie 2010, un prim volum din „Istoria românilor“  în care evidenţiază destinul părţii mai puţin vizibile a poporului român, lumea tăcută a satelor şi femeile, şi nu îşi centreză textul pe bătălii şi figuri de domnitori.

„Cititorul de istorie trebuie să priceapă că istoria unui popor nu este de lăsat pe seama câtorva figuri, fie ele şi carismatice, ci trebuie recuperată cât mai aproape de pluralitatea vocilor care compuneau, în trecut, acel popor. Iar asta nu s-a făcut la noi prea mult, e un câmp enorm, aproape virgin, de studii“, declara acesta în perioada lansării volumului.

Un lucru prea puţin ştiut despre Unire

Ovidiu Pecican nota, într-un text publicat online şi numit „Misterele României în secolul al XX-lea“, că există o serie de mărturii contemporane cu privire la violenţa şi lipsa de menajamente cu care noua ordine de la Bucureşti şi-a impus, îndată după 1 decembrie 1918, propriile reguli. Le socotea caduce (şubrede, fără putere legală) pe toate cele dinainte fiindcă aparţinuseră ordinii acceptate şi promovate de statalitatea austriacă.

Pecican vorbeşte de existenţa unor scrisori, a unor rapoarte mai mult sau mai puţin oficiale, fărâme memorialistice şi articole ori acte oficiale care arată cum s-a făcut Unirea din 1918 a Transilvaniei şi cum nu este descrisă în manualele de istorie.
Dintre acele documente amintite, Pecican spune că este surprinzătoare mărturia lui Panait Istrati – scriitor român şi jurnalist la publicaţii socialiste.

O redăm integral:

„Ea (n.r. mărturia) provine de la un brăilean şi un cetăţean al Vechiului Regat, neputând fi suspectată, aşadar, că ar pune în pagină văicărelile românilor ori minoritarilor din provincia decurând alipită.

Într-un articol, „Despre conferinţa „Un popor martir“, apărut în periodicul genevez „La Feuille“, în 24 mai 1919 (vezi P. Istrati, „Trei decenii de publicistică. II: Între banchet şi ciomăgeală“, 1919– 1929, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 7-10), Istrati critică vehement caracterul nondemocratic al unirii întregitoare.

„Simpatia pentru cauza transilvăneană – spune Istrati -, pe care emisarii guvernului Brătianu au venit s-o caute în Capitala Lumii, nu trebuie acordată de muncitorii elveţieni stăpânilor de mâine ai „poporului martir”. [...]

Cei care se ocupă de soarta ardelenilor nu fac altceva decât să schimbe stăpânii”. „Cât despre„martiriul” poporului transilvan sub jugul maghiar [despre care vorbeşte Vasile Lucaciu], ne permitem să-i amintim adevăratul martiriu din ţara românească sub jugul satrapilor români, suferinţe necunoscute în Europa modernă.

Regimul oligarhic maghiar, inclusiv persecuţiile şi exploatările, nu a egalat niciodată în duritate regimul teroarei româneşti, iar ţăranii din Transilvania nu şi-au dorit niciodată să treacă sub sceptrul administraţiei noastre.

Cei care cunosc ambele regiuni ştiu că în Transilvania nu vezi colibele troglodiţilor, zdrenţăroşilor şi bolnavilor de pelagră, care se întâlnesc la tot pasul în România. „Ba ni se mai spune la Conferinţă că 3.000.000 de români din Transilvania nu aveau decât cinci reprezentanţi în Parlamentul maghiar“.

Nu îl cred pe acest părinte Lucaciu să-mi poată cita numele unui ţăran român care-şi reprezintă ţara în Parlamentul de la Bucureşti şi să-mi spună dacă legea electorală din Ungaria era mai nedreaptă decât legea cenzitară din România, unde 50 de ţărani obţineau cu greu un reprezentant”.

Istrati conchide: „Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“.

TIRANUL VLAD ŢEPEŞ

Despre Vlad Ţepeş (1431 - 1476), domn al Ţării Româneşti, am învăţat din manualele de istorie că era întruchiparea cinstei şi a ordinii, iar pentru aceasta nu se dădea în lături de la acte radicale, pedepsind prin tragere în ţeapă aproape orice infracţiune, de la minciună până la omor. Este celebru episodul unei cupe de aur, lăsată la vedere în piaţa centrală din Târgovişte. Călătorii însetaţi care ajungeau la Curtea Domnească au folosit-o, iar cupa nu a fost furată niciodată în timpul domniei lui Ţepeş.

Istoricii care au luat contact cu izvoarele documentare din perioada lui Vlad Ţepeş spun, însă, că domnitorul era perceput mai degrabă ca un tiran. „Personalitatea lui Vlad Ţepeş în istorie este foarte cunoscută, atât de istorici, cât şi de popor. Poporul a luat contact cu personalitatea domnitorului mai ales după anii 1990, când în România s-a făcut simţită nevoia de justiţie, de dreptate, de cinste, de demnitate. Şi Vlad Ţepeş a fost invocat ca un astfel de justiţiar, un om care ar fi adus dreptatea. În egală măsură, sursele contemporane lui Vlad Ţepeş, şi mă refer la cele de secol XV, nu îl privesc întotdeauna cu ochi buni, ba din contră, sunt momente în care este denigrat, este acuzat de o domnie autoritară şi lucrul acesta se pare că i-a adus şi sfârşitul, în decembrie 1476“, ne-a spus Mariana Gheorghe, istoric ploieştean.

Miturile în istorie, o raportare a poporului la conducători

Istoricul Mariana Gheorghe crede că românii nu au mai multe mituri decât alte naţiuni, iar izvorul unor „minciuni“, a unor exagerări din anumite perioade istorice, cu excepţia perioadei comunismului, când a fost cultivat în mod exacerbat cultul personalităţii, este chiar poporul, care are nevoie de eroi.

„Aşa cum am reuşit să înţeleg lucrurile până la ora aceasta, istoria scoate în faţă doar adevărul istoric. Mai devreme sau mai târziu, acest adevăr iese la lumină, şi el se bazează pe fapte, pe documente, pe realităţi trăite. În egală măsură, sursele pe care istoricii le citează, le studiază, le analizează pot fi cu o notă de subiectivism mai mare sau cu o notă ceva mai personal trăită şi de aici să apară ceea ce numim «mitul în istorie». Adică glorificarea faptelor de vitejie, de măreţie, de putere pe care un conducător sau un personaj istoric le demonstrează la un moment dat. Eroii şi-i creează fiecare popor, îi ridică sau îi coboară de pe piedestal în funcţie de trăirile poporului şi de cum se simte el raportat la acel conducător. Nu cred că, în istoria României, sunt multe sau mai puţine mituri decât în istoria altor popoare. Până la urmă, trebuie să ne apreciem conducătorii, trebuie să ne apreciem luptele, trecutul. Şi pentru că nu mai putem să îl reîntoarcem, să îl analizăm aşa cum a fost trebuie să-i recunoaştem partea bună şi partea rea“, crede Mariana Gheorghe.

Glorificarea vine din nevoia de poezie

„Partea de exagerare ţine şi ea un pic de partea de poezie. În secolul XIX, de exemplu, romanticii considerau că patriostismul şi iubirea faţă de ţară, glorificarea faptelor de vitejie ale strămoşilor erau necesaru pentru a le aduce elanul în luptă, entuziasmul pentru a obţine unitate, independenţă sau ceea ce îşi doreau ei la momentul respectiv. Fiecare dintre noi se raportează la un model. Şi mai degrabă aş aprecia un model din istorie decât unul din societatea contemporană pentru că trecutul ne învaţă, dacă îl cunoaştem, cum să evităm greşelile, cum să nu mai repetăm acele greşeli. Dacă îl cunoaştem“, ne-a mai spus Mariana Gheorghe.

TROŢKI, TURIST PRIN DOBROGEA

În periplul său de corespondent de război în Balcani, vestitul ideolog marxist a staţionat o lună lângă Mangalia. Împreună cu doctorul care l-a găzduit în Dobrogea şi cu Vladimir Ilici Lenin, Troţki a fondat Internaţionala Comunistă.
În vara anului 1913, Leon Troţki, ideolog marxist şi personaj-cheie al revoluţiei sovietice, a vizitat Constanţa şi Mangalia, în calitate de corespondent de război. Perioada petrecută la malul mării avea să fie consemnată în lucrarea sa „Viaţa mea“, scrisă în exil, în 1930, în Turcia.

Leon Troţki era evreu rus născut în Ucraina sub numele Lev Davidovici Bronstein, iar în Dobrogea avea să cunoască doi membri marcanţi ai mişcării socialiste.

Ca ziarist, Troţki fondase în 1908 bisăptămânalul Pravda dedicat păturii muncitoare ruseşti, nume preluat în 1912 de noul oficios bolşevic al comuniştilor. În septembrie 1912, el publica în Kievskaya Mysl (Gândul Kievului), ziarul ucrainean care îl desemnase corespondent pentru Războaiele din Balcani (1912-1913) – precursor al Primului Război Mondial.
Troţki a relatat despre luptele date de Serbia aliată cu Bulgaria, Muntenegru şi Grecia pentru recucerirea unor teritorii otomane, iar în august 1913 a ajuns şi la Constanţa. A fost găzduit de medicul bulgar Christian Rakovsky, un proeminent activist şi jurnalist socialist, care moştenise de la bogata sa familie o mică proprietate pe coasta Mării Negre, lângă Mangalia.

Doctorul Rakovsky era liderul Partidului Socialist Român şi avea să fondeze la Moscova în 1919, împreună cu Troţki şi Lenin, Cominternul – Internaţionala Comunistă (cunoscută ca Internaţionala a Treia şi denumită astfel deoarece primele două organizaţii de acest gen, fondate la Londra şi la Paris, se dizolvaseră).

Troţki era fascinat de personalitatea intelectualului bulgar stabilit la Gherengic, actuala aşezare Pecineaga. „L-am acompaniat într-una dintre călătoriile sale şi nu pot să nu-i admir energia debordantă, spiritual alert şi fără odihnă, bunătatea şi grija pentru oamenii neimportanţi. În 15 minute pe o stradă în Mangalia, Rakovsky a vorbit în română, turcă, bulgară, apoi în germană şi franceză când a discutat cu colonişti sau agenţii comerciali.

Apoi a vorbit în rusă cu scapeţii care sunt numeroşi pe aici. El purta discuţii ca proprietar, ca doctor, ca bulgar, ca roman şi în trecere ca socialist. În ochii mei trece drept un miracol viu pe străzile acestui izolat, plăcut şi lipsit de griji orăşel maritim“.

Cu prilejul şederii la Constanţa, Troţki l-a cunoscut şi pe scriitorul Constantin Dobrogeanu-Gherea, de asemenea evreu din Ucraina, fruntaş socialist al cărui nume real era Solomon Katz.

„Luna pe care am petrecut-o în România m-a adus în legătură cu Dobrogeanu-Gherea şi a cimentat prietenia mea cu Rakovsky pe care îl ştiam din 1903. Majoritatea politicienilor români au trecut la începuturi prin şcoala lui Gherea, care i-a introdus în marxism. Asta nu i-a împiedicat totuşi să aibă o politică de banditism revoluţionar în floarea vârstei lor“, consemnează Troţki în „Viaţa mea“.

Totuşi, după scurtul timp petrecut în Dobrogea, Leon Troţki s-a grăbit să catalogheze băştinaşii printr-o etichetă care a nemulţumit istoricii constănţeni: „Aici, din 3 români, 2 vor să fie primari“. Afirmaţia este puternic contrazisă de cursul istoriei naţionale. De-a lungul timpului, români de valoare au preferat să rămână în afara luptei politice, lăsând astfel loc unei clase de politicieni fără vocaţie, care îşi doreau doar funcţii administrative şi avantaje personale.

Perspectiva i-a jucat feste lui Troţki şi în propria viaţă. Ceatorul Armatei Roşii şi al Revoluţiei din Octombrie (1917) a fost exilat de Stalin, fiind asasinat în 1940, la vârsta de 60 ani, în Mexic. Un an mai târziu, la 11 septembrie 1941, prietenul său Christian Rakovsky era executat de Poliţia secretă sovietică NKVD în masacrul din pădurea Medvedev, împreună cu sora lui Troţki, Olga, prima soţie a liderului comunist Lev Kamenev.

„ISTORIA BANATULUI NU A FOST ISTORIA ROMÂNIEI“

Istoria Banatului este fabulousă, însă Banatul a fost ignorat cu desăvârşire de istoricii români. Toţi istoricii, chiar şi cei aflaţi astăzi la modă, precum Lucian Boia sau Neagu Djuvara, s-au ocupă de istoria românilor din perspectiva Ţării Româneşti şi a Moldovei.

„Nu s-a scris despre istoria Banatului şi nu se scrie nici astăzi. Chiar şi acum, colegii mei istorici de la Bucureşti îmi spun că noi suntem de vină, pentru că nu publicăm în revistele de acolo. Istoricii de aici mai publică în Banat şi Cluj, dar la Bucureşti nu”, a declarat istoricul timişorean Ioan Haţegan.

Zona Banatului era parte din puternicul Regat Ungar, în timp ce de abia după mai multe veacuri au început să apară, şovăielnic, primul voievodat românesc. Când Timişoara era o cetate puternică, devenită capitala Regatului Ungar (1316 -1325), după ce Carol Robet de Anjou îşi mută reşedinţa aici, Bucureştiul încă era probabil un sat şi arămas mult timp aşa.

Un alt motiv pentru care istoria Banatului era ţinută  în tăcere este faptul că regii şi conducătorii din Banat nu erau români, astfel că era mai bine ca ei să fie ignoraţi. „Nu a existat o dorinţă de a promova această regiune, în niciun fel. Era mai bine să nu se vorbească. Istoria Banatului nu a fost istoria României, dar nici măcar nici a Transilvaniei, de care este legată doar în anumite momente. E separată în foarte mare măsură. Istroria Banatului este legat de Regatul Maghiar, de Imperiul Otoman, de Imperiul Habsburgic, de Imperiul Austro-Ungar, iar de abia de la 1919 de România”, a mai declarat istoricul.

Puţinele lucruri care s-au spus despre Banat au fost cosmetizate în istoria naţional-comunistă. „Nu se poate spune că s-a minţit, ci mai de grabă nu s-a spus. S-a pus accentul pe românizarea locului, a personajelor. Numele personalităţilor erau românizate. Chiar şi pe Gheorghe Doja l-au făcut român, dar el era Secui, sau pe Paul Chinezul“, a mai adăugat Ioan Haţegan.

Mitul victoriei lui Mihai Viteazul la Călugăreni

În ziua de azi există foarte mulţi oameni care se întreabă dacă victoria lui Mihai Viteazul de la Călugăreni a fost una importantă sau doar o pagină mitizată din istoria naţionalei. Unii istorici consideră că lupta de Călugăreni a fost numai un episod căruia i s-a acordat o atenţie prea mare.

Pe de altă parte, Grigore Ioniţă, profesor doctor în istorie, susţine că adevărul, aşa cum reiese el din izvoarele, poate fi stabilit prin reconstituirea evenimentului.

„În primul rând, trebuie înţeles faptul că această bătălie face parte din campania de acţiuni antiotomane, declanşată de Mihai Viteazul începând din toamna anului 1594”, explică Grigore Ioniţă

Prin această bătălie, Mihai Viteazul a încercat să oprească înaintarea armatei otomane, care era condusă de marele vizir Sinan Paşa. Oastea număra peste 40.000 de ostaşi care aveau ca obiectiv înfrângerea armatei condusă de voievodul român şi transformarea Ţării Româneşti în paşalâc.

La Călugăreni, pe Valea Neajilovului în data de 23 august 1595, Mihai Viteazul a reuşit o victorie neaşteptată cu numai 16.000 de oşteni. „Bătălia putea să fie decisivă dacă artileria din Transilvania, trimisă în ajutorul lui Mihai şi condusă de Albert Kiraly, şi-ar fi făcut întocmai datoria. Se pare că boierii filoturci reuşiseră să-i mituiască pe comandanţii armatei transilvănene, fapt ce explică acţiunea fără convingere a acestei armate în timpul bătăliei”, explică Grigore Ioniţă.

citeste totul despre: