De-a soldele

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
s

Dintre amintirile unui prof fain. Unul destul de interesant şi modern. Cam în stilul lui Robin Wliliams din „Cercul poeţilor dispăruţi”.

     Într-o luni, cînd nu neapărat că n-ar mai creşte iarba. Creşte, domnule! Dar creşte încet. Şi parcă se şi aude. Bine, asta numai în capul unora. Iar tu, cel din bancă, eşti după un week-end cu surle, trîmbiţi, lăutari şi, probabil, bere, urmate pentru mulţi dintre cei aflaţi la curs, de cărăbăneala săptămînală de duminică seara, de la sute de kilometri, de unde, dacă nu e casa proprie, cu siguranţă că-i măcar familia. În ambele cazuri, să fii din nou la şcoală, în prima zi din săptămînă, nu-i deloc o fericire.

     Şi-n consecinţă, în calitate de titular de disciplină, si stăpîn, nu pe-al său destin, poporul, că asta a fost mai demult, şi nici nu ştiu de-a fost bine ori ba, ci doar pe cele o sută zece minute, cu tot cu pauză, din viaţa a vreo cincizeci de cătane bătrîne, m-am gîndit să fac o mică diversiune. O şmecherie, mai exact. Oamenii, adunaţi de prin ţară, se aflau în ograda instituţiei pentru cîteva luni, cît să absolve, de regulă cum laudae, un curs postuniversitar, care, adăugat la îndeplinirea şi a altor condiţii, să îi ducă la promovarea către o nouă treaptă a ierahiei în profesie, cea de colonel. Şi probabil la un spor de cincizeci de lei lunar, în portofel. Zis şi făcut! Aşa că le-am propus, plin de înţelegere şi de înţelepciune, ca trecerea de la dulcele week-end, deja înmormîntat sub stive de minute, ore, după caz, sticle goale sau, cum am mai spus, kilometri, să se facă lent, pentru a nu interveni, absolut involuntar, sînt complet convins, vreo fractură, ori chiar înnodătură pe parcursul vreunei îmbrăţişări dintre dendrite şi axoni. Cu alte cuvinte, să nu intrăm direct, abrupt şi literalmente brutal în conţinutul temei, şi al şedinţei impuse de programa analitică a disciplinei de Securitate naţională şi euroatlantică.

      Băieţii – şi fetele, puţine cîte sînt, dar suficiente pentru augmentarea vizuală, în fond şi condimentele se folosesc în cantitate mică, dar cît schimbă ele gustul! – nu cred c-au priceput mare lucru. Şi atunci, printr-un reglat de gîtlej, am continuat cu o voce de complotist încă în exerciţiul funcţiunii. Nu ştiu de n-am dat cumva şi o roată cu privirea, ca pentru a descoperi un eventual intrus ascuns prin băncile din spate. Nu era. Dintr-o sursă demnă de încredere, un amic din copilărie – ce bine e să menţii contactele, nu se ştie niciodată cînd şi de unde e vreo nevoie – ajuns pe undeva pe sus, suficient de sus cît să-şi poată arunca ochii pe nişte demersuri superioare şi hîrtii de prin Onor Minister, am aflat că se „pune” de un proiect de lege asupra soldelor din armată.

2

     Nu cred c-am apăsat prea tare pe ultimele cuvinte. Dar tot s-a făcut aproape linişte. Mda, nu pot spune că la orele mele era vreo tăcere desăvîrşită. Era ceva normal. În fond, eu maior, ei, mai mari. În grad, vîrstă, potenţial, ba chiar şi cilindree. Pe-atunci aveam vreo optzeci de kile. Ceea ce pentru un metru opştrei era chiar bine, nu?

      Am mai aruncat o privire spre uşă şi am continuat cu acelaşi aer de conspirativitate: Am profitat de ocazie şi mi-am şi notat cîte ceva. Sînt aici cîteva adnotări. Şi le-am fluturat nişte foiţe. Însă trebuie să recunosc că nu voi folosi valori numerice, ci doar raportări la nişte etaloane. Aşa i-am promis, nu vreau să-i creez neplăceri. Liniştea a ajuns la cote şi mai înalte. Chiar de nebănuit, cel puţin la orele mele, cum am mai spus. Legat de soldele de grad, ăăăă..., solda unui colonel, va fi de patru ori mai mare decît cea a unui sublocotenent. Uaaau, e foarte corect!, Da!, Da!, Fain! Bună treabă!, s-a auzit din mai multe părţi. I-am lăsat cîteva momente să savureze, apoi am continuat: Iar a căpitanului, jumătate din cea a locotenent-colonelului. Ca o concluzie, din punct de vedere al soldei de grad, diferenţele ierarhice vor creşte. Pe timp de război, soldele militarilor de toate gradele, precum şi cele ale asimilaţior, ale funcţionarilor civili din serviciul armatei se sporesc cu douăzeci la sută. Norma de hrană se va fixa prin lege bugetară. Indemnizaţia de serviciu nu se acordă decît ofiţerilor; poate fi crescută prin lege bugetară, nu este supusă la nici o reţinere şi nu poate fi urmărită şi nici micşorată.

          Nu erau muşte care să se audă. Cineva mai curajos, cred că vreun şef de grupă, a încercat să se facă exponentul celorlalţi, s-a ridicat în picioare şi a întreabat: Nu e o glumă, domnule profesor, nu? Nu bineînţeles, răspund apăsat, încercînd să par cît mai convingător. Chiar mă şi-ncrunt puţin, contrariat de umbra de îndoială pe care încerca respectivul să o arunce asupra ziselor mele. Ca apoi să continui. Îndemnizaţia de misiune se acordă numai ofiţerilor şi este de data asta, e diferenţiată pe grade. Pentru cel de general este de trezeci de lei pe zi, şi pentru întîia oară folosesc chiar cuantumul exact, ca să menţin ridicat interesul, iar pentru locotenent si sublocotenent de opt lei. Uşoară rumoare. Aşa de puţin?! La mutarea dintr-o garnizoană în alta, transportul se va face în contul statului. În cazul detaşării pe o perioadă mai mare de două luni, se asigură transportul familiei şi al bagajelor din acelaşi cont. Şi pentru a menţine atenţia la acelaşi nivel înalt, continui exemplificînd cu sume mai importnte. Indemnizaţia de mutare este de nouă sute de lei pentru generali, şase sute pentru ofiţerii superiori şi patru sute pentru cei inferiori. O noutate este că orice călatorie a ofiţerului şi a familiei sale pe calea ferată va fi suportată de către stat în proporţie de şapteşcinci la sută.

              Tăcere. Spartă  doar de cîteva comentarii în şoaptă. Ori poate calcule. Dar prea puţini decibeli, şi la mare distanţă de catedră, ca să pot să le înţeleg. Apar şi noutăţi, şi anume. Se va introduce o indemnizaţie care probabil se va numi de reprezentare, încă nu e bătut în cuie, al cărei cuantum va fi fixat printr-o lege bugetară, indemnizaţie pe care o vor primi comandanţii, de la nivelul de şef al marelui stat major, comandanţii de divizii, brigăzi, regimente, batalioane, şefii de servicii. Este, mă! scapă involuntar cineva de pe la jumatea amfiteatrului. Cred că am dozat bine „efortul”. Cursanţii sînt în majoritate din rîndurile şefilor de birouri, secţii, şi primesc ceea ce se numeşte prima de comandă. Se fac calcule şi presupuneri. Concediul se va extinde pînă la o lună şi jumătate, şi poate fi pînă la maxim şase luni, este vorba despre cel medical,  perioadă în care ofiţerul are drept de soldă întreagă cu toate accesoriile ei. Subofiţerii reangajaţi şi cei de administraţie, se bucură de aceleaşi drepturi ca şi ofiţerii. Se mai află prevederi referitoare la trecerea în rezervă cu drept de pensie, la reţineri, există un capitol de dispoziţiuni finale şi tranzitorii. Interesant este că se face referire la trecerea în rezervă pentru lipsa de cunoştinţe corespunzătoare gradului, dar, ceea ce nu este tocmai rău, cu drept la jumătate de pensie. De data asta nici o reacţie, tăcere. Sînt deja cîteva zeci de minute în care dragii colegi au fost captaţi şi absorbiţi de dezvăluirile mele. Hotărăsc să nu mai prelungesc suspansul şi să detensionez atmosfera. Oricum se apropie şi pauza. Elevii din şcolile militare şi subofiţerii, cînd sînt înaintaţi la gradul de sublocotenent, au drept la o primă de echipare de şase sute de lei şi la un..., aici fac o pauză şi ridic privirea, ca pentru a mă mai bucura puţin de micul meu moment de actorie, apoi adaug, ...cal de serviciu din remonta armatei. Eu, cu gura pînă  la urechi, nemaiputînd să-mi reprim zîmbetul, de minute bune efortul îmi era tot mai mare, ei, contrariaţi, uitîndu-se lung, şi cam dezamăgiţi. Murmure şi imediat rîsete. Nici n-am mai apucat să le zic că acel cal devine proprietatea ofiţerului după cinci ani, şi că furajul şi potcovitul se va da de către stat. Ori poate că am şi spus.

a
         Elevii din şcolile militare şi subofiţerii, cînd sînt înaintaţi la gradul de sublocotenent, au dreptul la o primă de echipare de şase sute de lei şi la un cal de serviciu din remonta armatei. Calul devine proprietatea ofiţerului după cinci ani , iar furajul şi potcovitul se va da de către stat.

              Le-am cerut să aibă îngăduinţă şi, pentru că le-am promis la început că nu-i cazul să fie vreo glumă, le-am arătat despre ce era vorba, şi apoi de unde am citat. Era doar un proiect de lege asupra soldei în armată, apărut în Revista Armatei, din 30 noiembrie 1895. Am în faţă exemplarul de revistă ce a aparţinut căpitanului, pe atunci, din Regimentul 2 artilerie,viitorul general Eremia Grigorescu. Cel cu „Pe aici nu se trece!” Dar nu mă mai auzea nimeni. Pentru a pune punct vacarmului, continui, cu o voce elocventă, Daţi-mi voie ca în final să citez doar cîteva dintre cuvintele folosite ca argument în legislativul României pentru susţinerea acestei legi.

            „Am înghiţit deja atîtea deziluzii asupra acestei chestiuni de îmbunătăţire a soartei ofiţerului, auzind miniştri în aventuri patriotice susţinînd, că întărirea armatei, şi deci starea corpului ofiţeresc trebuie să formeze una dintre principalele puncte ale programului lor; pe cînd altul... în ce fel de avînturi?... las pe alţii să se pronunţe... răspunzînd că «nu are bani pentru armată»... încît începusem să ne temem că această îmbunătăţire, de care de atîtea ori ne-am simţit aproape, era pentru noi un adevărat miraj,.. o iluziune, care ne făcea să zărim la orizontul nostru lucruri, ce în realitate nu există. Să nu vadă vreun răuvoitor în aceste rînduri, că corpul ofiţeresc vine să ceară o plată mai mare în schimbul serviciilor aduse societăţii! Nu plata serviciilor sale vrea ofiţerul, deoarece natura acestor servicii este de acelea ce cu nimic nu se poate plăti; el cere ca ţara, pentru onoarea şi existenţa căruia dînsul îşi dedică toată activitatea sa materială, morală şi intelectuală, neocupîndu-se întru nimic de sineşi, să îngrijească la rîndul său de existenţa sa şi a familiei sale, avînd întotdeauna în vedere două lucruri: 1) că prestigiul şi demnitatea armatei este expresiunea prestigiului şi a demnităţii naţiunei; 2) că pentru dînsa este o datorie să nu se dea în lături de dinaintea oricărui sacrificiu, precum a se ridica pe 1-a treaptă a instituţiilor sociale armata şi pe ofiţer, care la glasul ei nu-i va precupeţi niciodată sîngele său, pentru a-i salva existenţa şi onoarea”. E drept că acest proiect nu a fost votat niciodată. Şi că urmările pentru armata română au fost vizibile atît în al doilea război blcanic, cît şi în Marele Război.

4

         Dar deja am intrat în a doua oră. Pauza a trecut. La Securitate naţională şi euroatlantică vom discuta tema 11: „Marea Neagră şi geopolitica resurselor energetice”.

Am onoarea...

                Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite