Prizonieratul, ca stare de fapt, a fost o experienţă traumatizantă pentru românii care au trecut prin această situaţie, iar soldaţii altor armate, în situaţii similare, au cunoscut aceeaşi cumplită dramă.

De departe, aşa cum rezultă din analizele istoricilor, militarii armatelor din estul Europei au avut soarta cea mai grea. Români, sârbi, ruşi, toţi s-au bucurat  nediferenţiat de un tratament nepotrivit în vremea  prizonieratului, iar foarte mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa din cauza subnutriţiei, frigului, durităţii condiţiilor create  de către autorităţile germane şi austro-ungare. De altfel, după război, o comisie neutră avea să constate că Puterile Centrale încălcaseră, prin tratamentul aplicat captivilor, prevederile  Convenţiei de la Haga din 1907 privind prizonierii. Criza alimentară  a finalului Marelui Război, generată de lipsa forţei de muncă în spaţiul german şi austro-ungar, a fost probabil cauza care a avut cel mai semnificativ impact asupra soartei prizonierilor – aceste state nu-şi mai puteau hrăni proprii cetăţeni, dar să mai ofere hrană şi pentru alte zeci sau sute de mii de soldaţi inamici captivi.

Prizonierii de război englezi şi francezi au avut o soartă mai bună, ei bucurându-se de mici avantaje precum pachete primite de acasă, dar şi de un alt tip de tratament. Explicaţia este că acestora li s-a acordat o clauză de reciprocitate. Existau şi destui soldaţi germani prizonieri la francezi. Relevantă pentru aceste afirmaţii este o statistică a unui autor francez, la care ne vom referi în continuare, care afirmă că, deşi numărul soldaţilor belgieni prizonieri la germani era egal cu cel al românilor, numărul captivilor belgieni decedaţi în intervalul 1914-1918 a fost egal cu cel al militarilor români decedaţi în Alsacia şi Lorena în... patru luni, 2000 de oameni!! În martie 1918, Comitetul Internaţional de la  Crucea Roşie şi Ambasada Spaniei (stat neutru) la Berlin  au făcut o anchetă pentru a vedea de ce, în rândul prizonierilor români, s-a înregistrat un număr uriaş de decese. Explicaţia autorităţilor germane a fost una stupefiantă: aceştia erau fragili psihic şi nu erau pregătiţi fizic pentru rigorile războiului!

Privitor la numărul prizonierilor români (înţelegând prin aceasta soldaţii din armata română) deţinuţi de Puterile Centrale, există două cifre. În februarie 1917, Puterile Centrale au anunţat că deţin  captivi 79.033 de militari români, iar România a anunţat că în Campania 1916-1917,  românii căzuţi prizonieri însumau 110.845 oameni. Din aceste cifre, 40.000 de oameni erau internaţi în Germania, între 22.000- 30.000 în Bulgaria (datele oferite de  Crucea Roşie bulgară 22.000, iar un ziar german a vorbit despre 30.000), iar restul în Austro-Ungaria.

După război, supravieţuitorii lagărelor au avut parte de o nouă lovitură - nu aveau nici un loc pe podiumul eroilor Marelui Război, alţii erau vedetele zilei - cei care au rămas şi au luptat până la capăt. Cei care căzuseră în mâinile duşmanului erau suspectaţi de laşitate, pactizare cu inamicul etc. În Franţa, pentru o vreme, acestora nu li s-a acordat pensie, iar foştii prizonieri s-au grupat într-o asociaţie care a militat pentru recunoaşterea drepturilor  celor care au avut neşansa de a fi fost capturaţi. Li s-a făcut dreptate, dar tardiv.

În spaţiul românesc a existat aceeaşi reticenţă faţă de prizonieri, chiar dacă estompată, iar istoriografia noastră le-a acordat prea puţină atenţie, spre exemplu, prizonieratul la bulgari al  unui George Topârceanu, nu este foarte des pomenit. Paradoxal, o carte, probabil singulară, despre prizonierii români, a fost scrisă de un francez. Este vorba de lucrarea Calvarul prizonierilor români din Alsacia-Lorena în 1917-1918 a eminentului istoric Jean Nouzille. Poate acum, Centenarul Marelui Război, va readuce sub lupa atenţiei soarta  românilor căzuţi prizonieri, iar societatea românească le va face o reparaţie morală celor care au trăit această cumplită dramă.

Ieşind din acest excurs asupra condiţiei prizonieratului, vom relata în continuare povestea lui Gheorghe Caracaş, ofiţer al armatei române, căzut prizonier la nemţi în toamna anului 1916. Sursa noastră documentară principală, alături de cartea istoricului francez amintit mai sus, este lucrarea de memorialistică a maiorului Caracaş, intitulată Din zbuciumul captivităţii. Trei evadări, apărută începând cu anul 1920 în mai multe ediţii.  

De ce a scris un ofiţer român prizonier la nemţi această carte? Poate şi pentru a se justifica şi  a se legitima în faţa societăţii şi a răspunde la o temă  recurentă care şi atunci precum în 1990 s-a reflectat sub semnul lui ce-ai făcut în ultimii... ani, domnule? Gheorghe Caracaş şi-a descris, fără prea mult talent literar, povestea, dar cu siguranţă sinceritatea şi  patriotismul său sunt incontestabile. Ne aflăm, aşadar, în faţa istoriei  recuperate a unui erou, faţă de suferinţele căruia, facem azi, cuvenita reverenţă. Chapeau!

La 3 noiembrie 1916, maiorul Gheorghe Caracaş se afla în zona Clăbucetul Taurului, pe Valea Prahovei, alături de soldaţii săi. În urma unui tir de artilerie şi a bombardamentului unui aeroplan german, el şi câţiva dintre soldaţii săi  au rămas izolaţi şi au fost încercuiţi, iar în urma unei lupte disperate au fost luaţi prizonieri de către inamici.

Din acel moment începe odiseea sa: este dus la Predeal, apoi la Braşov, unde a fost urcat într-un tren spre Sibiu, alături de alţi patru camarazi. Drumul se făcea în mod normal în cinci ore, acum a durat trei zile, timp în care, spune el, nu le-a fost dat nimic de mâncare. La Sibiu, aceeaşi situaţie, hrana zilnică timp de o lună – un colţ de pâine şi un blid de supă.

În decembrie, maiorul Caracaş şi alţi 300 de ofiţeri români prizonieri au fost urcaţi într-un tren cu destinaţia Germania. Cele nouă zile ale călătoriei s-au derulat sub acelaşi spectru al hranei pe sponci. De un singur lucru s-au îngrijit mai mult nemţii, de curăţenia şi higiena noastră. Aceasta desigur pentru că-şi păzeau ei înşişi pielea.

Călătoria aceasta cu trenul, desfăşurată în condiţii excepţionale, este un prilej pentru român de a constata organizarea impecabilă a nemţilor, de a privi cu înfricoşare forţa militară a armatei germane  deplasată într-un furnicar nesfârşit de trenuri pline ochi de echipamente şi soldaţi, care se îndreptau spre liniile frontului estic. În acelaşi timp, constată cu satisfacţie ura ungurilor şi austriecilor faţă de  atitudinea de superioritate afişată de către germani în faţa lor.

Ajunşi pe teritoriul Germaniei, românul (foto stânga) remarcă plin de uimire, bogăţia, organizarea impecabilă şi puterea nemţilor, iar în acelaşi timp este cuprins de spaima că această forţă colosală va câştiga războiul. Destinaţia iniţială a prizonierilor români a fost Stralsund-Danholm, locul unde se aflau lagărele în care erau triaţi ofiţerii prizonieri. De aici este dus în lagărul de la Ostenholter Moor, unde locuieşte într-o baracă alături de alţi 250 de ofiţeri. Zona este una mlăştinoasă şi evident, nesănătoasă. După câteva săptămâni, maiorul Caracaş se hotărăşte să evadeze şi îşi pune planul în aplicare : să meargă cu trenul direct spre Berlin şi apoi spre ţară - înarmat cu câteva provizii, se strecoară printre sârmele ghimpate, apoi  ajunge la gara locală şi se urcă într-un tren cu destinaţia Hanovra, de unde  pleacă  într-un tren spre Berlin. În capitala Germaniei se duce, aşa cum îi spusese un coleg de suferinţă, la o familie de români stabilită aici - Alexandru A. Beldiman (fost ambasador al României la Berlin 1896-1916) şi, timp de câteva ore se odihneşte şi mânâncă, iar gazdele îi arată ruta spre Elveţia.

Nevoit să plece pentru a nu crea neplăceri gazdelor, maiorul Caracaş, se urcă într-un tren spre Leipzig; pentru a nu da de bănuit, cu germana lui stâlcită, explică celor care-l întreabă că este un pictor spaniol. Circulaţia grea a trenurilor, aşteptarea lungă în gara Wurzburg îl face suspect în ochii funcţionarilor gării şi în cele din urmă este prins şi interogat de un general, apoi încarcerat  la închisoarea din Marienburg şi, în cele din urmă, expediat în lagărul de la Zondorf. Aici se împrieteneşte cu câţiva ofiţeri francezi, la randul lor fugari capturaţi; prietenia lor s-a cimentat  şi mai mult când  au convenit să evadeze şi pentru a reuşi au început să înveţe limba germană. Situaţia celor câţiva români aflaţi aici era grea, ei nu primeau pachete. Maiorul povesteşte cum ofiţerii englezi, într-un emoţionant gest de solidaritate umană, au înfiinţat o cutie specială în care şi-au donat  pentru români parte din ceea ce primeau de acasă. După câteva luni, ofiţerul Gheorghe Caracaş a fost mutat în alte lagăre pentru prizonieri – Beeskov,Scharmastadt. A urmat o nouă evadare  şi o altă călătorie cu trenul spre Berlin, dar neşansa l-a urmărit şi acum. A fost prins şi dus în alt lagăr, Gorgast, unde a petrecut câteva luni, până când, în primăvara anului 1918, în urma semnării tratatului de pace de la Buftea-Bucureşti, dintre România şi Puterile Centrale, a fost repatriat. Pe 1 iulie 1918, trenul lor a ajuns la gara de frontieră Vârciorova, punctul unde  se încheie şi aventura maiorului Gheorghe Caracaş. Din păcate, nu am găsit în cercetarea noastră alte informaţii despre destinul său post 1918 şi nu cunoaştem reperele ulterioare ale activităţii sale.

În episodul viitor, vom călători alături de doi ruşi prin România şi Franţa.