Ceauşescu se visa exportator de tehnologie nucleară

Ceauşescu se visa exportator de tehnologie
nucleară

Nicolae Ceauşescu în vizită la Institutul de Fizică Nucleară, mai 1970. FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC

Urmând exemplul indienilor, argentinienilor şi sud-coreenilor, Ceauşescu a contractat din Canada tehnologie nucleară. Ambiţia lui era să exporte mai departe componente, în ţările lumii a treia. Totodată, prin programul nucler, Ceauşescu reafirma independenţa politică şi economică faţă de Moscova.

Amplul program de dezvoltare industrială, gândit de Ceauşescu, avea nevoie de cantităţi impresionante de energie. După criza petrolului, în mintea liderului comunist a încolţit  ideea utilizării unor forme de energie mai puţin tradiţionale. O alternativă viabilă a părut atunci demararea unui proiect nuclear, în colaborare cu canadienii.

Prima strigare, 180 milioane dolari

Programul nuclear românesc ar fi trebuit declanşat încă din 1970. Numai că a întârziat deoarece România nu dispunea de specialişti, iar anumite sectoare industriale, precum construcţia de maşini, erau încă nedezvoltate. Din cauza gravelor inundaţii care au afectat ţara în acel an, proiectul a fost amânat pentru vremuri mai prielnice.

Abia în 1975 negocierile s-au reluat, odată cu trimiterea unor delegaţii de specialişti şi activişti din domeniul energiei la Atomic Energy of Canada Limited (AECL), în Canada, şi la Administraţia pentru Cercetare şi Dezvoltare în Domeniul Energiei (ERDA, abreviere în engleză) şi Comisia de Reglementare a Activităţii Nucleare (NRC), în Statele Unite ale Americii. În principal, erau vizate companiile americane şi filialele lor canadiene, producătoare de componente necesare reactoarelor nucleare tip CANDU.

În aprilie, Adrian Georgescu, adjunctul Ministerului Energiei Electrice, le comunica nord-americanilor ţintele lui Ceauşescu: realizarea unor centrale nuclearo-electrice pe bază de uraniu natural şi apă grea de tip CANDU, fabricarea echipamentelor nucleare, ridicarea unei fabrici de apă grea şi de elemente combustibile. De peste Ocean, emisarii s-au întors cu un prim deviz, cam piperat. 

Construcţia primei centrale nucleare din România, cu o putere de 600 MW, ne-ar fi costat circa 180 milioane dolari, din care 115 milioane licenţa, proiectul şi asistenţa tehnică, 20 milioane licenţa pentru echipament, 36 milioane tehnologia pentru apă grea şi 10 milioane echipamente, servicii şi combustibil. Vânzătorul oferea, doar la pachet, licenţă, echipamente şi servicii, fără să fie dispus la alte înţelegeri.

Întregul angrenaj economic urma să fie solicitat însă. Pentru producerea apei grele, ar fi trebuit construite diverse materiale şi subansamble. Se anunţa un program amplu în domeniul industriei constructoare de maşini, altul în chimie. Până şi pentru conductele ce transportau apa grea trebuia cumpărată tehnologie americană. Dar Ceauşescu spera să producă „ceva utilaje“ şi în cooperare cu sovieticii, convins că le va vinde „şi în ţările socialiste, şi în alte ţări“.

Pertractări cu nord-americanii

Deşi a strâmbat din nas la preţul iniţial, Ceauşescu şi-a cravaşat subordonaţii să continue negocierile. Era nerăbdător să înceapă cât mai repede programul nuclear. În aprilie 1976, Ioan Ursu, preşedintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (CSEN), s-a documentat în centrele de cercetare nucleară de la Princeton, Argonne, Berkeley, la centralele nucleare din Drezden şi Fort Saint Vrain, fabrica de elemente combustibile nucleare a firmei „Combustion Engineering“, cea de apă grea de la Savannah River. Ursu a insistat, fără succes, pentru o întrevedere scurtă cu preşedintele Ford, căruia dorea să-i transmită două mesaje din partea lui Ceauşescu, în problema colaborării ştiinţifice. Mizând pe bunele sale relaţii cu Casa Albă, Ceauşescu spera să preseze deopotrivă statul canadian şi firmele private americane. Numai că liderul american avea alte griji, electorale.

La întoarcere, Ursu a raportat mai întâi lui Ceauşescu şi apoi, cum se obişnuia, CPEx. Americanii erau de acord să vândă orice, cu condiţia ca mai întâi să se semneze acordul guvernamental româno-canadian.

Cu toate ocaziile şi pe toate canalele, preşedintele român a exercitat presiuni pentru încheierea înţelegerii. Astfel, în toamnă, l-a chestionat pe ambasadorul american la Bucureşti, Harry George Barnes jr., de ce nu avansau discuţiile în problema nucleară. Se pare că nord-americanii pertractau negocierile, dând vina unii pe alţii. Timp în care Ceauşescu fremăta de nerăbdare ca hârtiile să fie parafate.

România, „prea mică“ pentru bombe atomice

Se pare că de vină erau temerile americanilor şi canadienilor ca tehnologia nucleară să fie folosită în scopuri militare. Exista deja un precedent. După ce achiziţionase know-how din Canada, statul indian efectuase teste nucleare la baza militară din Pokhran (1974). Deşi, prin Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, semnat la New York, doar cinci state erau recunoscute ca puteri în domeniu (SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa şi China). Reunite în „Clubul de la Londra“, aceste state au limitat drastic accesul altora la secretul pe care îl deţineau. Printre altele, la început, canadienilor li s-a interzis să exporte apă grea.

Când Ursu s-a întors din America de Nord, l-a înştiinţat pe Ceauşescu despre interdicţii. În faţa tovarăşilor din CPEx, „Tovarăşul“ şi-a luat angajamentul „să nu producem şi să nu folosim arma atomică“. Aceste „jurământ“, făcut mai mult pentru sine, l-a repetat şi străinilor. Inginerului John Foster, preşedintele AECL, i-a spus că îl interesau aceste „invenţii şi tehnologii“ ca „să ridice nivelul general de viaţă“ al României. Şi pe Ross Campbell, succesorul lui Foster, l-a asigurat că nu-l interesau armele de distrugere în masă: „România este prea mică să se gândească să facă bombe atomice“. „Acum nu avem de gând“, a completat Ceauşescu.

După douăzeci de ani...

Tot aşteptând încheierea înţelegerii, Ceauşescu a operat unele modificări în interior. La vârful CSEN, în locul lui Ioan Ursu, l-a instalat pe Cornel Mihulecea, în tinereţe fost inginer la Electroaparataj. Pe Gheorghe Oprea, viceprim-ministrul Guvernului, l-a numit în fruntea comitetului permanent care să finalizese negocierile. Prin lege, CSEN devenea proiectantul ansamblului centralei nuclearo-electrice, iar Ministerul Industriei Chimice al fabricii de apă grea. Într-un final, la 24 octombrie 1977, România şi Canada au semnat „acordul interguvernamental de cooperare în dezvoltarea şi folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice“.

Planul lui Ceauşescu fusese oricum întârziat, cu cel puţin un an. După socotelile sale, debutul lucrărilor la primul reactor bătea spre sfârşitul anului 1976, după un an şi jumătate la al doilea şi aşa mai departe. Până în 1996, ar fi trebuit puşi în funcţiune peste 10 reactori, plusase, plin de optimism, Ceauşescu.

Contractul de licenţă pentru obţinerea licenţei de sistem CANDU din Canada s-a semnat în decembrie 1978. Se stipula o taxă de 20 milioane dolari pentru primele 4 unităţi de 660 MW, apoi 5 milioane dolari pentru fiecare din unităţile 5-9 şi 2,7 milioane pentru fiecare unitate în continuare. Pentru primele 4 unităţi, tot din Canada, trebuiau importate echipamente şi servicii în valoare de 200 milioane dolari; iar pentru finanţare, contractat, din aceeaşi ţară, un credit de 1 miliard dolari.

Prima centrală ar fi trebuit inaugurată în 1985, la Cernavodă. Numai că, la sfârşitul regimului comunist, fusese construită abia pe jumătate. A fost dată în funcţiune la aproape două decenii după finalizarea negocierilor, în 1996. An în care, potrivit estimărilor lui Ceauşescu, în dotarea României ar fi trebuit să figureze deja zece astfel de unităţi...

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: