Veronica D. Niculescu, scriitoare:„Învăţăm multe de la noi înşine, când privim cu mai puţină îndârjire către interior“ INTERVIU
0
Veronica D. Niculescu spune că un jurnal extim, care priveşte lumea exterioară, te face, indirect, să priveşti mai mult în interior şi poate spune mai multe despre o persoană decât ar face-o un jurnal intim.
„Pescăruşul de la geam“ este Grégoire. Nu este un pescăruş al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperişurile oraşului, dar şi la geamul scriitoarei Veronica D. Niculescu, care îi spune povestea în paginile celei mai recente cărţi publicate, „Pescăruşul de la geam. Jurnalul unui cuib“, apărută la Editura Polirom.
Cu exactitatea unui inginer proiectant, inspiraţia unui scriitor, atenţia unui traducător şi dedicarea unui jurnalist, Veronica D. Niculescu a scris această carte în plină pandemie de COVID-19, ca un refugiu din realitatea atât de gălăgioasă a vremurilor pe care le trăim. Scriitoarea a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre întregul proces de observare a lumii pe care puţini o văd, despre lumea care se desfăşoară înaintea noastră – şi de care ar trebui să fim conştienţi –, dar şi despre visul ei împlinit de a lucra în lumea cuvintelor.
„Weekend Adevărul“: De la ce a pornit ideea acestui jurnal?
Veronica D. Niculescu: Jurnal extim, documentar despre natură sau un lung reportaj – probabil că „Pescăruşul de la geam“ este un pic din toate acestea. Urmăream pescăruşul care îşi face cuib pe o terasă, la ceva distanţă de fereastra mea, deja de şase ani. Este un pescăruş care vine adesea şi mi se odihneşte pe pervaz, cu care vorbesc, pe care am ajuns să-l cunosc – Grégoire. Am făcut mici însemnări an de an despre derularea fascinantă a construirii cuibului, a apariţiei puilor şi a creşterii lor până zboară. Totul durează aproximativ 90 de zile, e o lentoare încărcată de emoţie şi punctată de evenimente dramatice. În 2020, în perioada lockdownului, pescăruşii şi-au abandonat cuibul, probabil din cauză că era prea multă gălăgie în jur, ceva nu le-a priit. Aşa că anul trecut, în 2021, devreme, când încă erau zăpezi, m-am gândit că s-ar putea să fie ultima oară când am ocazia să urmăresc îndeaproape aşa ceva. Am început să fac însemnări mai consistente, susţinut. Nu ştiam dacă va rezulta o carte şi nu asta conta. Am urmărit şi mai atentă ca înainte şi, până la urmă, am avut noroc: pescăruşii au depus ouă, au avut grijă de ele şi de pui şi jurnalul cuibului a devenit o carte, fiindcă realitatea de sub ferestre a avut început şi sfârşit.
Plecând de la citatul „Un pescăruş pe un bloc. Cel puţin asta vede turistul“, ce ar trebui să vedem dincolo de această imagine a unui pescăruş pe un bloc?
Nu suntem datori să vedem nimic. Dar unii dintre noi simt plăcere privind natura, apropiindu-se cu grijă de ea. Doar când te opreşti într-un loc, să zicem într-un parc, pe un pod, şi dacă eşti singur, şi dacă ai răbdare, poţi vedea botgrosul sau măcăleandrul cum poposesc pe o creangă, cum se uită la tine cu un ochi, cum pleacă mai departe. De obicei suntem grăbiţi. Dar dacă poposim într-un loc şi ne ţinem respiraţia, vedem, auzim altfel. Lumea se deschide ca un evantai, în mii de detalii. Oraşul e plin de minuni. Sunt fascinată de natura din oraş. E sub ochii noştri, dar puţini o văd. Sunt mulţi pescăruşi în Bucureşti, de multe feluri, dar sunt şi atâtea alte specii de păsări, sunt pline lacurile, parcurile, şi chiar pe străzile din centru poţi vedea, când nu te aştepţi, un mic şoim, un vânturel roşu coborând ca o lamă ucigaşă, tăind aerul. E suficient să vrei să vezi. Şi nu numai păsări.
Un pescăruş ca oricare
Ce are specific Grégoire?
Aş insista pe ideea că este un pescăruş ca oricare. Şi exact prin asta e interesant. Dacă povestea lui e valoroasă prin ceva, atunci e prin faptul că povestea lui este a oricărui pescăruş de Bucureşti. Eu descriu pas cu pas ce se întâmplă în cuibul unui pescăruş cu picioare galbene şi asta poate fi interesant de văzut de aproape. Grégoire se aşază în locul ăsta unde ştie că nu-l va deranja nimeni, se cuibăreşte, şi uneori se uită la mine aşa cum mă uit şi eu la el. Un păsăroi mare şi alb, care-ţi taie răsuflarea. Dar rămâne un pescăruş ca oricare altul. Şi-a păstrat sălbăticia şi asta e cel mai important. Aş fi îngrozită să ne pomenim că-l caută lumea subit pe acest pescăruş anume, ca pe-o vedetă. Nici gând de aşa ceva. Normalitatea lui e miza acestei poveşti.
Credeţi că dumneavoastră l-aţi ales pe el sau că el v-a ales pe dumneavoastră?
Cu siguranţă nu l-am ales eu. Am avut, de-a lungul anilor, la fereastră, şi guguştiuci, şi bufniţe. Am avut arici sub ferestre. Şi, sigur, motani şi câini prieteni. Am colaborat mulţi ani cu reviste dedicate iubitorilor de animale. Acum, aici, e acest pescăruş. Dar nici el nu m-a ales pe mine. El a ales locul. Apoi m-a cunoscut şi pe mine. Eu am venit la pachet cu locul: un om care întâmplător e fascinat de natură şi se aşază să-i scrie povestea. Geamul e graniţa dintre lumile noastre. Din fericire, e transparent.
Dacă Grégoire ar scrie un jurnal despre ce a văzut la fereastră, ce credeţi că ar scoate în evidenţă?
Ar fi foarte interesant, dar, din fericire, Grégoire nu ar scrie. Asta i-ar mai lipsi, cu câte are deja pe cap! Vedeţi, deşi i-am pus un nume – o etichetă care mi-e de folos numai mie, când îl disting dintre toţi ceilalţi, la fel cum le-am pus nume Ariadnei, Fionei şi puilor din toate seriile –, ştiu că e important să nu-l umanizez. Încerc să nu-l înzestrez cu nimic din ce-i omenesc, deşi tentaţia e mare. Cartea asta a mea rămâne a unui amator; sigur, a unui observator atent, dar amator. Am citit multe cărţi despre natură, despre copaci sau şoimi sau leoparzi de zăpadă, şi toate favoritele mele au un numitor comun: toate spun „nu“ luării în posesie. Spun „nu“ îmblânzirii. Apără sălbăticia. Contemplă şi descriu viaţa animalelor sau plantelor aşa cum e ea, într-o proză rudă pe alocuri cu poezia.
Şase ani de observaţie
Dincolo de timpul pe care l-aţi petrecut scriind efectiv, cât de greu şi de solicitant a fost procesul de observaţie? Spuneaţi că v-aţi apucat de scris jurnalul în al şaselea an de observaţie.
Nu a fost deloc solicitant. Eu oricum mă uitam, an de an, la această desfăşurare pe care o găsesc fascinantă. Cartea asta, într-o primă etapă, a însemnărilor zilnice, s-a făcut de la sine. Când am început notaţiile, iarna trecută, traduceam un roman de Siri Hustvedt („Lumea în flăcări“, în curs de apariţie la Editura Polirom). Eu niciodată nu pot scrie literatură când traduc. Dar acest jurnal al cuibului a crescut din aceste notaţii mărunte, zilnice, care nu presupuneau un efort deosebit. La un moment dat, în martie, am încheiat traducerea şi m-am dedicat total cuibului. Am dat jos din pod carnetele din anii trecuţi, am întocmit tabele şi am tras concluzii, am desenat schiţa locului, am urmărit derularea de pe terasă, am făcut fotografii... Şi cartea a crescut lin, dar foarte diferit de cum se întâmplă cu un roman sau cu un volum de povestiri. Aveam totul aici, sub ochii mei. Trebuia doar să găsesc forma şi tonul, un înveliş potrivit.
Mi-a făcut bine să privesc atentă în exterior. Să mă agăţ de ceva concret. Se ştie că asta este o formă de terapie: concentrarea pe detalii din realitatea imediată, pe prezent.
Spuneţi că răbdarea, încrederea şi speranţa sunt lucruri pe care le putem învăţa de la păsări. Dumneavoastră ce aţi mai învăţat în aceşti ani de la păsări?
Sunt admirabile reacţiile păsărilor în faţa pericolelor vieţii, de exemplu. Firescul cu care iau fiecare zi care trebuie trăită şi capacitatea de a rezolva situaţiile pe loc. În această perioadă complicată pe care o trăim cu toţii, când ne pierdem răbdarea, credinţa, speranţa, stând blocaţi mai mult ca oricând în casele noastre, în vieţile noastre, mie mi-a făcut bine să privesc atentă în exterior. Să mă agăţ de ceva concret. Se ştie că asta este o formă de terapie: concentrarea pe detalii din realitatea imediată, pe prezent. În general, când scriu literatură, privesc mult spre ceilalţi; creez personaje, nu prea scriu despre mine. La fel faci şi când scrii reportaje, articole, te dedici celuilalt. Probabil că prin acelaşi mecanism, când am scris acest jurnal al cuibului, am ales să nu scriu despre mine, ci despre o realitate din jur, despre natura din oraş. Michel Tournier, autor al splendidului „Jurnal extim“, spunea: „Scrieţi în fiecare zi câteva rânduri într-un caiet gros. Să nu fie un jurnal intim consacrat stărilor voastre sufleteşti, ci, dimpotrivă, un jurnal îndreptat spre lumea exterioară, spre oamenii, animalele, lucrurile ei. Şi veţi vedea că, de la o zi la alta, nu numai că veţi scrie mai bine şi mai uşor, dar, mai cu seamă, veţi avea o pradă mai bogată de consemnat“. De falsul, splendidul jurnal al lui Tournier mi-am amintit abia după ce am terminat de scris povestea pescăruşilor: scrisesem, fără să îmi propun neapărat asta, un jurnal extim, opus celui intim. Nu învăţăm neapărat ceva de la păsări, cât învăţăm de la noi înşine, când ne oprim din goană, când privim cu mai puţină îndârjire către interior. În cartea asta nu scriu aproape deloc despre mine, dar felul în care văd şi scriu vorbeşte probabil despre mine.
Viaţa de la geam
Aţi scris această carte în pandemie. Se poate spune că a fost un refugiu din realitatea atât de gălăgioasă a vremurilor pe care le trăim?
Da, cu siguranţă. Aşa cum spuneam, concentrarea pe prezent şi pe detalii concrete din jur este benefică, o practic de mulţi ani. Iar acum a fost o soluţie bună pentru a face faţă perioadei complicate pe care o trăim. Cu atenţia îndreptată mereu în afară, la această derulare splendidă a vieţii, înşirând totul în cuvinte, am avut senzaţia plăcută a unui lucru stabil, a unei continuităţi: jos, pe terasa acoperită cu pietriş, viaţa se derula indiferent de prăpăstiile de care noi, oamenii, eram dureros de conştienţi. M-a ajutat enorm. Din ianuarie în iunie am scris, apoi am lăsat totul să se aşeze o vreme, în toamnă am reluat materialul, ca să văd cum se leagă, am scris nişte texte însoţitoare, am selectat douăzeci de fotografii şi am propus cartea Editurii Polirom, pentru ca în decembrie să apară. Cu totul, din ianuarie până în decembrie, m-am dăruit pescăruşilor.
„Când am ajuns să fac cărţi, am simţit că am ajuns în sfârşit acasă“
Aveţi poveşti cu cititori? Mă refer la oameni pe care nu-i cunoaşteţi şi care v-au contactat după ce v-au citit.
Sigur că da. Din ce în ce mai mulţi cititori simt nevoia să îi scrie autorului, dacă tot suntem „la un click distanţă“. Eu nu am făcut asta niciodată, n-am scris niciodată unui autor pe care nu-l cunosc personal şi a cărui carte mi-a plăcut. Pentru că există o graniţă delicată între cartea scrisă şi omul în carne şi oase, pe care n-aş vrea să-l deranjez. „Să vrei să cunoşti autorul unei cărţi care ţi-a plăcut e ca şi cum ai vrea să cunoşti gâsca, fiindcă ţi-a plăcut pateul“, zicea cândva un scriitor cu mult mai multă experienţă decât mine. E plăcut să primeşti reacţii directe, cum nu era posibil înainte... Şi totuşi, da, uneori te cam simţi ca gâscanul: poţi să ieşi jumulit din prea multă interacţiune de felul acesta.
Câte-o „jucărie“, din când în când
Apropo de jurnal. Aveţi şi dumneavoastră unul personal? Pe care îl ţineţi doar pentru dumneavoastră?
Am nişte caiete cu însemnări zilnice, însă n-aş numi jurnal ce fac eu acolo. Nu e destinat publicării, nu scriu cu speranţa ridicolă de a fi publicat cândva. Dimpotrivă: a nu se publica niciodată. Este doar o încercare de a pune în ordine zilele. Notez ce şi cât am lucrat, marchez anumite evenimente, mă ajută când privesc în urmă şi caut ceva anume. Iată, aceste caiete mi-au fost de mare folos scriind acum despre pescăruşi. Aveam acolo datele din ceilalţi ani.
Pregătiţi alte surprize literare în perioada următoare?
Deocamdată, nu. Îmi doresc să mă odihnesc, să mă refac după aceşti ani complicaţi. Între cărţile mele de proză trec patru ani. Între ele, apar alte cărţi, eu le spun jucării, fiindcă se fac mai uşor, uneori îmi cad pur şi simplu în braţe. O carte de conversaţii, un basm pentru cei mari, o poveste pentru copii şi adolescenţi, un jurnal despre natură... Întotdeauna apare senzaţia că scrisul nu e posibil atunci când nu scrii. Şi atunci se iveşte o jucărie, care nu e cartea aceea „a mea“ care se coace, care are nevoie de mult mai mult timp, ci altceva. Ceva neaşteptat, mai puţin solicitant. Aşa a fost şi „Pescăruşul de la geam“.
Cum se împacă scriitoarea Veronica D. Niculescu cu traducătoarea?
Se împacă bine, mai nou. Au fost ani când mă certam, traduceam prea mult şi n-aveam deloc timp pentru scris. Am reuşit să echilibrez balanţa în ultima vreme. Am tradus două cărţi anul trecut; sunt în curs de apariţie la Editura Polirom.
De la facultate tehnică la presă
Aţi studiat la Institutul de Construcţii din Bucureşti şi chiar aţi lucrat pentru câţiva ani ca inginer proiectant, părăsind domeniul în favoarea jurnalismului. De ce această schimbare? Visaţi în copilărie la o carieră în jurnalism?
Nu, nicidecum. Nu ar fi fost posibil să viseze la jurnalism o fetiţă care copilărea în anii ’70 şi ’80. Unde să fi lucrat, la „Scânteia“, unde toate ştirile erau despre conducătorul iubit? Facultatea tehnică pe care am urmat-o e din preistorie şi nu mă mai reprezintă în niciun fel. Au trecut 30 de ani de la absolvire şi s-au întâmplat atâtea altele între timp. A fost un drum pe care l-am considerat o greşeală şi pentru care m-am învinovăţit o vreme, însă cei care au trăit atunci ştiu că nu era o greşeală să faci o facultate tehnică dacă erai bun la matematică şi la fizică. Ăsta era normalul. Mulţi dintre colegii mei şi-au schimbat apoi specializarea şi nu e uşor să o iei de la zero. Revoluţia ne-a adus şi această libertate, de a ne alege profesiile potrivite, care nu existau înainte. Am lucrat în proiectare puţin, până când a apărut primul ziar particular din Argeş.
Dar care vă erau visurile?
Eu visam să lucrez într-o editură, dar cum? Aşa că m-am dus la ziar ca să scriu. În 1996 am dat concurs şi am fost angajată ca secretar de redacţie; eram redactor-şef în 2000, când am plecat din Piteşti – m-am căsătorit şi m-am mutat la Sibiu. Au urmat ani mulţi de lucru în presa culturală, am tot scris despre teatru, filme, cărţi şi festivalurile din Sibiul cultural care m-a hrănit ca o mamă. Tot atunci, imediat după 2000, am început să scriu literatură, să public. Apoi m-am mutat în Bucureşti, unde locuiesc şi acum. Tranziţia de la ziare la reviste şi cărţi s-a făcut firesc. Când am ajuns să fac cărţi, am simţit că am ajuns în sfârşit acasă, la mine. Jurnalismul a fost drumul meu ocolit spre literatură, cumva. Şi iată, „Pescăruşul de la geam“ e cartea unui jurnalist. E ceva ce m-a luat şi pe mine prin surprindere. Există mulţi scriitori care au scris la un moment dat o carte-tribut pentru meseria lor abandonată (nu voi da tocmai eu cel mai cunoscut exemplu, deşi îmi e la îndemână). Aşa văd şi eu „Pescăruşul de la geam“: un tribut adus meseriei pierdute. Pentru că meseria mea, cea practicată îndelung, îndrăgită şi abandonată, e cea de jurnalist.
Care sunt gândurile pe care le aveţi pentru viitor?
Iertaţi-mi tăişul, în care eu mă rănesc prima: astăzi nu văd viitorul.
Se încarcă comentariile...
