Un roman despre speranţă, marca Humanitas: „Din cer au căzut trei mere“ FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Un roman despre speranţă, marca Humanitas: „Din cer au căzut trei mere“ FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Narine Abgarian, scriitoare de origine armeană

O lume în care personajele şi întâmplările conturează o realitate simbolică, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia şi misterul şi-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginaţie şi o atenţie deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construieşte un univers în care cititorul îşi doreşte să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârşit.

Ştiri pe aceeaşi temă

În Maran, viaţa este suspendată între realitate şi basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul şi dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viaţă, nu mai puţin decât a celorlalţi, a fost marcată de suferinţă, moarte, luptă şi îndârjire, dar şi de evenimente providenţiale şi semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii aşezări din vârf de munte. Şi crede că viaţa ei, ca şi a satului, se apropie de sfârşit, fără să ştie că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.

Undeva în Armenia – căci nici o precizare a graniţelor geografice nu este posibilă – se află un sat uitat de lume, dar nu şi de miracol. Locuitorii, tot mai bătrâni şi tot mai puţini, îşi duc zilele cu un firesc uimitor, fie că traiul curge liniştit, fie că peste ei se abat urgii de tot soiul sau se petrec lucruri neobişnuite: un băiat vede întâmplări din viitor, făpturi misterioase îşi fac apariţia, schimbând destine, morţii vin nu doar în vise, ci şi pe prispele caselor. Într-o zi, la amiază, Sevoianţ Anatolia se aşază să moară, convinsă că e lovită de o boală fără leac. Dar nu moartea va sosi, ci viaţa, iar soarta întregului sat va lua o nouă întorsătură.

„Am vrut să scriu o carte al cărei sfârşit să ofere speranţa. Omenirea are mare nevoie de speranţă, de poveşti despre bine.“ – Narine Abgarian

Din cer au căzut trei mere este o minunată saga despre locuitorii unui sat armean. Însă povestea acestui sat este de fapt o poveste despre noi. Şi aici stă talentul scriitoricesc al lui Narine Abgarian. O carte plină de tandreţe şi umor, subtilitate şi genul acela de măiestrie rară, atât de firească, încât nici n-o remarci.“ Evgheni Vodolazkin

„Citiţi acest roman. Este balsam pentru suflet.“ – Ludmila Uliţkaia

FRAGMENT

Biblioteca i se părea un paradis, un loc unde putea să se odihnească după treburile gospodăreşti zilnice, monotone şi istovitoare. Anatolia a spălat temeinic rafturile, le-a frecat cu ceară de casă până le-a lustruit, a trecut în revistă formularele de lectură, a aranjat cărţile altfel, ignorând codul şi ordinea alfabetică şi ghidându-se exclusiv după preferinţele coloristice – jos cele cu coperte mai închise, iar sus cele mai deschise. A pus peste tot plante – sângele-voinicului, aloe şi muşcate, în loc de ghivece a folosit nişte căni de lut largi la gură, care zăceau fără rost în pivniţă, a trecut numai pe la atelierul lui Minas, cu rugămintea să le facă pe fund o găurică pentru scurgerea apei. Ucenicul lui Minas, un ţărănuş scund şi îndesat, văduv şi fără copii, care-şi îngropase întreaga familie în anii foametei, a pus imediat ochii pe ea. A dus el personal la bibliotecă vasele, apoi a mai trecut pe acolo de câteva ori, chipurile să întrebe dacă nu mai avea nevoie de ajutor, zăbovea, fără să-şi ia ochii de la tulburata Anatolia, iar după o lună s-a înfăţişat la ea acasă, cu o cerere în căsătorie. Anatolia nu-l iubea şi ştia că nici n-o să-l iubească, dar s-a învoit să se mărite cu el, pur şi simplu pentru că nu avea cu cine altcineva, în sat nu mai erau bărbaţi liberi, iar cei rămaşi nu erau potriviţi ca vârstă – fie erau prea tineri, fie dimpotrivă, foarte bătrâni. Căsnicia a fost nefericită, în cei optsprezece ani lungi trăiţi cu soţul ei n-a aflat ce-i acela cuvânt de dezmierdare sau purtare grijulie. Bărbatul s-a dovedit a fi un om uimitor de aspru şi indiferent.

Singura evadare din viaţa ei lipsită de nădejde a devenit lectura. În primii ani, când biblioteca era complet pustie, ea îşi consacra tot timpul de lucru ocupaţiei preferate. Încetul cu încetul, datorită intuiţiei şi gustului ei înnăscut, a învăţat să deosebească literatura bună de cea proastă, s-a îndrăgostit de clasici – ruşi şi francezi, dar pe contele Tolstoi l-a urât complet şi pentru totdeauna – imediat după ce a citit Anna Karenina. Văzând în atitudinea lui faţă de eroine o indiferenţă şi o aroganţă de neîndurat, l-a catalogat pe conte drept tiran şi despot şi a dus volumele groase ale cărţilor lui undeva unde să nu le vadă, ca să se enerveze mai puţin. Adusă pe culmile disperării de hărţuirile soţului ei, nu avea de gând să se împace cu o astfel de nedreptate şi în paginile cărţilor.

În timpul lăsat liber de citit, Anatolia făcea ca biblioteca să fie un loc plăcut şi frumos: a pus la ferestre perdele uşoare de stambă, până la jumătatea geamului, să nu lipsească plantele de lumina soarelui, a adus de acasă un covor şi l-a atârnat de-a lungul peretelui cu portrete de scriitori, iar băncile incomode le-a împodobit cu pernuţe vesele, cusute chiar de ea din petice multicolore.

Acum biblioteca amintea de o seră-sală de lectură îngrijită – toate pervazurile şi trecerile dintre rafturi erau pline de căni şi ghivece cu plante, Anatolia a adus de pe fosta proprietate a lui Arşak-bek (astăzi Casă de Cultură, bătută în scânduri şi uitată) opt vase pseudoantice şi a plantat în ele trandafiri, caprifoi parfumat şi crini de munte. Trandafirii au înflorit nebuneşte şi miroseau atât de tare, încât atrăgeau cu aroma lor albinele, care intrau pe ferestruicile deschise, încurcându-⁠se puţin în cutele perdelelor de stambă, şi îşi găseau fără greş drumul spre flori. Adunând polenul, ele zburau înapoi, pentru a se întoarce din nou. Odată, toamna, ademenit de mirosul dulce-amărui al fructelor de caprifoi, pe geam a intrat un întreg roi de albine şi, adăpostindu-se după grinda tavanului, părea că are de gând să rămână acolo pentru totdeauna. Anatolia a trebuit să cutreiere tot satul în căutarea curţii din al cărei stup zburaseră albinele. La subsol a crescut un muşuroi mare – şirurile de furnici, şerpuind strâmb, se întindeau de-a lungul scândurilor podelei până la uşa de la intrare şi dispăreau sub prag. Cornişa acoperişului era plină de jur împrejur de cuiburi de rândunele – an după an ele veneau aici să facă alţi pui. Toamna, imediat după plecarea păsărilor, Anatolia trebuia să spele pereţii exteriori de găinaţ şi alte gunoaie cu o mătură înfăşurată în cârpe. Odată a descoperit un cuib de vrabie în coşul sobei şi a fost nevoită să aştepte până când puii au ieşit din ou, au crescut şi şi-au luat zborul, şi abia apoi să mute cu grijă cuibul într-un copac. Altfel părinţii s-ar fi putut speria şi ar fi părăsit pentru totdeauna cuibul, lăsând ouăle nesparte în voia sorţii.

Cu timpul, biblioteca a ajuns să pară un babilon al vieţuitoarelor, îşi găseau aici adăpost tot felul de păsări şi insecte şi se înmulţeau cu un sârg uluitor. Anatolia lăsa pe pervazuri farfurioare cu apă îndulcită pentru fluturi şi gărgăriţe, meşterise câteva hrănitoare pentru păsări şi sădise în curte o mică grădină de zarzavat, spre bucuria furnicilor. Astfel îşi petrecea zilele, foşnind paginile cărţilor ei iubite, care miroseau a piele şi clei, fără copii şi nefericită, înconjurată de creaturi nevinovate la serviciu şi torturată de ura soţului ei în casa părintească.

După un timp şcoala a reuşit, de bine, de rău, să încropească o clasă elementară, şi în bibliotecă au apărut în sfârşit mici vizitatori. Anatolia şi-a revărsat asupra lor toată dragostea maternă pe care nu avusese cui s-o dăruiască. Pe masă, alături de tava de lemn cu formularele de lectură, ţinea întotdeauna un văsuleţ cu fructe uscate şi prăjituri de casă. Când copiii îi cereau de băut, le turna ceai sau compot, apoi îi distra cu istorii citite sau chiar inventate. Adulţi treceau rar pe la bibliotecă, nu de cărţi le ardea lor, dar copiii, amuzanţi, curioşi, cu ochii larg deschişi, puteau petrece acolo ore în şir. Se mişcau cu o grijă înduioşătoare printre vasele cu plante, obişnuind să miroasă fiecare floricică, urmăreau zborul albinelor, turnau apă cu zahăr în farfuriuţe, citeau, îşi făceau lecţiile, puneau întrebări nenumărate, erau preocupaţi întruna. Când plecau, îi întindeau negreşit obrazul să-l sărute. Anatolia credea sincer că dragostea lor nu e altceva decât o alinare venită din cer pentru faptul că nu avea copii.

— Fie şi aşa, se împăca ea smerită cu soarta.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările