Ultimele gânduri ale lui Octavian Paler: „Mi-e frică de  absenţa lui Dumnezeu”

Octavian Paler (1926-2007)

Octavian Paler nu mai este de mult  printre noi. Mi s-a făcut dor de el. Voi publica aici unul dintre ultimele sale interviuri, pe care mi l-a acordat cu câteva luni înainte de a muri. La 80 de ani, Octavian Paler (1926-2007) se simţea singur, într-o societate în care nu îşi mai recunoaştea valorile. Pentru a se salva, se refugiase în lumea zeilor de altădată. Politica îl dezgusta, iar moartea era o taină care-l speria.

Vă este teamă de ce e ...Dincolo?

Mi-e teamă de moarte. E o taină pe care nu sunt încă în stare s-o înfrunt. Moartea este pentru mine ceea ce erau pentru greci ochii Gorgonei, în care te uitai şi împietreai. Nu mai am nimic de aşteptat. Mi-e frică, nu de Dumnezeu, ci de  absenţa lui Dumnezeu. Sunt incapabil să gândesc o lume în care El nu ar axista, pentru că atunci toate  s-ar prăbuşi. Dumnezeu înseamnă pentru mine falimentul raţiunii mele, punctul unde raţiunea începe să nu mai aibă explicaţie, unde încep să bâjbâi prin întuneric. Nu cred în Viaţa de Apoi. O invidiez pe mama mea, femeie simplă, care nu avea nicio problemă cu dubiile. Eu nu am acces la misticism. Mi-aş fi dorit să pot crede în misticism. Matisse răspundea atunci când era întrebat dacă  el crede în Dumnezeu: ,,Da, când lucrez”. Aşa zic şi eu. Cred în Dumnezeu atunci când scriu. Nu mai am nimic de aşteptat. Da, mă dor cei 80 de ani ai mei. Mă  dor şi bolile mele. Am avut un accident cerebral în urmă cu cinci ani. A fost, din fericire, un accident uşor. Mi-am revenit. Am mai avut şi un infarct, acum am diabet, mă exasperează  reumatismele. Sunt în situaţia neplăcută de a mă suporta pe mine însumi prea mult. Citesc, scriu, recitesc nişte cărţi. Sunt înconjurat în casa mea de câteva mii de cărţi. Ascult muzică clasică. Îl iubesc pe Ceaicovski. Mai ies din casă, mai apar pe la televizor, mă mai plimb câte o oră  pe zi. Timpul trece. Tânjesc după apa mării. Nu mai am voie, din cauza bolilor, să merg la mare. Marea a devenit pentru mine trecut. Pot să-mi amintesc doar că una dintre pasiunile mele a fost marea. Au intrat în mitologia mea personală vara şi nisipul fierbinte, când ieşeam din apă. Cred că  aş fi în stare să vorbesc ore întregi despre starea de indolenţă luminoasă  pe care ţi-o dă  trupul răsfăţat de soare şi nisipul fierbinte. Nu mai am pe nimeni. Soţia mea a murit. Băiatul meu, economist, lucrează  şi locuieşte în Italia.Vine din când în când în Bucureşti. Sunt singur aici între molii şi cărţi. E un destin la mijloc, am avut molii în toate casele mele. Am locuit în mahala, în două internate la liceu, am avut poate vreo şase case prin care am trecut. Toate pline cu molii. Nu sunt mulţumit de viaţa mea. Singura satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele. Dacă am aceste dezamăgiri, înseamnă că am avut iluzii şi aşteptări foarte mari de la mine. Mi-aş fi dorit să am mai mulţi prieteni şi nu am, mi-aş fi dorit să  fiu mai puţin singur şi nu am reuşit. Mi-aş fi dorit să am o familie mare, mulţi nepoţi şi nu am. Sunt sătul de mine însumi. Eu sunt o ilustrare perfectă a racului negativ.

În majoritatea cărţilor, v-aţi  refugiat în mitologia antică.  Lumea aceasta  este un refugiu, o ieşire din istorie, un punct de sprijin în faţa singurătăţii din societatea modernă?

Omul a ieşit din timpul mitologic şi a intrat în timpul istoric, dar acest pas nu a fost în avantajul lui. Am o părere proastă despre istorie. Proastă în general şi proastă în special. Toată  istoria exprimă aceleaşi adevăruri despre om pe care le vedem astăzi. În adolescenţă, mă  visam antic. Doream să  fi trăit pe vremea lui Marc Aureliu în Roma sau în Grecia Antică. Mă gândesc acum cu duioşie la vechile mele nostalgii. Cert este că nu ştim aproape nimic dinainte de Egiptul Antic. Avem o reprezentare a istoriei cam de la Herodot încoace, de la Plutarch încoace. Trebuie să  mărturisesc, eu sunt pe jumătate reacţionar. Reacţionarii se opun ideii de progres. Nu contest progresul, nici nu mă opun. Ar fi ridicol să cred că  timpul se poate pietrifica şi că lumea poate să rămână neschimbată. Nu mi-a trecut nicio clipă prin cap ca România să arate ca la Muzeul Satului. Am altă  idee care mă persecută: progresul tehnic şi ştiinţific este însoţit indiscutabil de regresul interior. Mitologia este pentru mine un refugiu, o fugă de istorie.

Zeii grecilor m-au atras mai mult decât mitologia creştină. Mi se par foarte umani şi simpatici. Zeii grecilor stăteau în Olimp, trăgeau cu ochiul în lumea muritorilor şi  nu se dădeau în lături de la plăcerile lumeşti. Singurătatea nu e o victorie înaintea celorlalţi, ci e de fapt un naufragiu personal.

În cărţile dvs. tânjeaţi după certitudini. Scepticismul  nu vă împovărează ?

A crede este un dar şi un har. Nu mă  mândresc deloc cu faptul că  sunt considerat un sceptic. Scepticismul este o infirmitate, nu o sursă de vanităţi. Aş fi vrut să am la ora asta certitudini. Din nefericire, trăiesc între ruine de certitudini. Certitudinile mele sunt ca hainele roase de molii. Desigur, iubesc încă viaţa. Dar resimt acut bătrâneţea şi faptul că nu mai am decât trecut. Ce mai pot spera acum? Să-l rog pe Dumnezeu să fie indulgent cu mine şi să-mi ofere, cât mai am de trăit, cât mai puţine boli.
Am fost botezat în religia creştină, în religia asta voi muri. Aş fi vrut să am la ora asta certitudini, aş fi vrut să am lucruri în care să cred profund.
Pregătesc o  altă carte. Se cheamă Calomnii mitologice, având un subtitlu care nu întâmplător este ironic: Fărâme din conferinţe nerostite. M-am hotărât să  mă despart de tonul cam eligiac, mai plângăcios din ultimele mele cărţi, din Deşertul pentru totdeaua şi Autoportet într-o oglindă  spartă. Mi-am zis că   m-am plâns destul şi că e cazul să adopt alt ton. Atunci am făcut apel la un mic demon care există în mine, uşor masochist, care mă îndeamnă să mă iau peste picior. De fapt, în conferinţele mele, e un joc: conferinţele sunt pentru moliile din camera mea. Sunt nişte mituri vechi şi noi. Mă refer şi la mitul lui Don Juan. Dau cuvântul unei femei care să vorbească de prejudecăţile bărbaţilor faţă de Don Juan. Există  în mine o coardă feminină care mă face să-i demasc pe bărbaţi prin gura unei femei.

Idealizaţi încă  lumea Lisei, satul din care ,,aţi naufragiat” în Bucureşti? Aţi trăit cu nostalgia acelui loc patriarhal?

În Lisa nu mai am pe nimeni.  Nu mai există acolo decât o casă locuită de fantome. Prefer să-mi iubesc satul de la distanţă. Nu intru în categoria celor care idealizează satul. Paradisul copilăriei mele mirosea a frunză  de nuc, dar mirosea şi a rachiu. În sat, erau cinci cârciumi şi două  biserici. Nu mitologizez, ştiu însă  că în lumea aceea existau nişte valori reale pe care lumea românească, din păcate, le-a pierdut. Existau anumite norme de viaţă, care dădeau sens şi identitate. Lumea aceea era o lume condamnată de istorie, nu putea să reziste în faţa progresului tehnic. S-o fi născut veşnicia la sat, cum zice Blaga, dar se pare că şi veşniciile expiră. Eternitatea asta a satului nu putea dura.

În Bucureşti, am rămas un venetic, un bucureştean acceptat şi tolerat. Nu cred că  mai am suflet de orăşean, dar nu cred că  mai am nici suflet de ţăran. E un fel de promiscuitate. Nu mai pot să  trăiesc în sat. M-am învăţat de mult cu gălăgia şi cu mirosul de benzină arsă din Bucureşti.

Când priviţi în jur, la ce se întâmplă  în jurul dvs., ce vă şochează  cel mai mult?

În clipa de faţă, lumea trece printr-o gravă criză a valorilor. Ne aflăm în prezent în plin război religios pe plan mondial. Povestea asta cu Islamul nu e o joacă. Lucrurile stau exact pe dos decât pe vremea cruciadelor. Atunci creştinii credeau în  valorile creştinismului, deşi ţineau într-o mână  Biblia şi în cealaltă, sabia. Astăzi, mă îndoiesc că  mai trăim cu adevărat misterul unor sărbători, cum ar fi Învierea. În Islam, religia e foarte violentă şi fanatică. Nu e de glumit! Islamul cucereşte Europa, iar administraţia americană Bush a făcut un rău imens lumii aţâţând lumea islamică.

Cum îi simţiţi pe tineri?  Debusolaţi, pierduţi în tehnică?

E generală violenţa cu care reacţionează tineretul, debusolarea asta vizibilă în atitudinea lor. Tinerii nu au niciun fel de certitudine, în afară de faptul că  lucrurile sunt complicate.
Mă uit însă la tinerii care merg pe stradă şi vorbesc continuu la telefonul mobil. Mai au timp să se uite cum se clatină o frunză? Mai au timp noaptea să se uite la stele? Omul a intrat într-o epocă  a tehnolatriei, nu mai stăpâneşte el tehnica, ci tehnica îl stăpâneşte pe om. Omul are iluzia că vorbeşte cu lumea întreagă la calculator, dar e de fapt singur.

Eu nu scriu decât la maşina de scris. M-am dezvăţat să scriu şi de mână.  Dacă  trebuie să scriu o scrisoare, şi mi se pare nepoliticos să o trimit scrisă  la maşină, o bat la maşină şi după aceea o copiez de mână. Maşina de scris a devenit o prelungire a fiinţei mele. Mai spune-i unui tânăr să scrie la maşina de scris… Altceva decât computer, ei nu văd în faţa ochilor.

Ce vă  deranjează cel mai mult în jurul nostru? Ce am făcut cu libertatea câştigată în 1989 ?
Toate administraţiile postdecembriste au fost defecte în a repera problemele adevărate ale României. Administraţia actuală este cea mai proastă dintre toate. Nu cred că în ultimii 16 ani s-a făcut vreun progres în clasa politică românească. În timpul comunismului, existau cel puţin nişte explicaţii pentru toate relele: au venit ruşii şi au instalat o ideologie falsă, prin Securitate şi teroare. Exista însă şi speranţă în comunism. Prin '78-'79, circula în Bucureşti o vorbă: ,,Aş vrea să  trăiesc o zi după ”. Am trăit nu o zi, ci 16 ani după  comunism. Singurul bun câştigat în 1989 este libertatea. Ce am făcut însă cu această libertate? Nimic!
Sunt consternat şi revoltat. Sunt revoltat că s-au găsit atâţia ticăloşi, neruşinaţi care s-au repezit să facă averi nejustificate şi să devină  atât de demogogici. Sunt consternat că poporul român a consfinţit şi a acceptat asta. Nimeni nu a impus ca realităţile de azi să arate cum arată. Nu au venit străinii să voteze în cabinele de vot. Românii au fot tot timpul cei care au votat şi şi-au desemnat aleşii.
Administraţia CDR-istă era o cacialma de prima mână, însă şi toată demagogia  portocalie nu a fost decât tot o cacialma. Singura prostie pe care am făcut-o şi pe care o privesc cu duioşie, chiar cu tandreţe, este că  în anii '90 am candidat din partea Grupului pentru Dialog Social pentru Senat. Nu sunt potrivit pentru politică.

Aţi criticat campania Mari Români, proiectul Televiziunii Române,  realizat după  un format BBC. Ce v-a revoltat  revoltă cel mai mult în derularea acestei campanii?

Campania Mari Români mi se pare o inepţie. Cum să  compari ceva ce nu e de comparat? Cum s-o compari pe Ioana D’Arc cu Voltaire ca să  vezi care a fost cel mai mare francez? Cum s-o compari pe prinţesa Diana cu Shakespeare? Cum să-l compari pe Goethe cu fotbalistul Beckenbauer? Criteriile nu trebuie amestecate, unul este un personaj care a făcut istorie în istorie, altul se bucură  de o notorietate provizorie bazată  pe alte consideraţii. În Olanda, această  campanie a arătat că marii olandezi nu au fost Rembrandt sau Van Gogh, care au dat ţării prestigiu peste secole, ci Johan Kruif, un fotbalist, despre care peste un secol nimeni nu va mai şti. În România, unde confuziile sunt atât de grave, să  ai o asemenea iniţiativă este un pericol foarte mare. Este trist şi păgubitor să  oferi unui popor, care nu e dispus să ia nimic în serios, ocazia de a face băşcălie de unii care au avut un rol în istoria noastră. L-am văzut trecut pe burtiera de la televizor, atât cât am suportat să mă uit la această inepţie televizată, pe Bulă  lângă Constantin Brâncoveanu şi Avram Iancu. L-am văzut trecut alături şi pe Gigi Becali. Asta m-a revoltat cel mai tare.

Care sunt efectele imediate ale cinismul mediatic?
Am citit recent o carte care vorbea despre imbecilizarea prin televiziune, care simulează postgândirea. Constat că televiziunile noastre prin gunoiul electronic pe care-l aruncă zilnic în casele noastre face apel la ce e mai jos în psihologia noastră. Nu ducem lipsă astăzi de mitocănie, nu ducem lipsă de grosolănie, nu ducem lipsă de vulgaritate. Televiziunile se străduiesc însă  să  accentueze  această latură negativă a societăţii noastre. Se practică un linşaj. Nu mă  aşteptam ca societatea românească să fie atât de cinică. E jalnic, înseamnă că  nu avem criterii, respect pentru valori. Înseamnă că nu avem valori şi nu credem în valori. Trăim, din nefericire pentru noi, o criză a valorilor care ne poate costa, împingându-ne să glisăm în afara istoriei.  ( Interviu realizat pe  2 iulie 2006. Interviul a fost publicat în volumul "30 de interviuri eveniment", de Simona Chiţan, Editura Tritonic, 2008).