Şi nu doar mie mi se întâmplă lucrul acesta, ci întregului clan al visătorilor, care în ultima vreme e mai numeros decât clanul politrucilor, de exemplu. Întrebările vin de la pietrele rămase în urmă şi se lungesc artistic până în arhive.

Pe lângă magazinul Unirea, pe firul Dâmboviţei în jos, tăia pe vremuri o tipă cu gură mare, vecina unui vel stolnic, o văduvă pe nume Ioana, cărei desigur, nu mai trebuie să vă spun că i se zicea Ioncica, aşa cum li se spunea tuturor Ioanelor capabile să ridice mahalaua în picioare. Numele ei a rămas într-un document consemnat la 28 aprilie 1794, publicat mai târziu de V. A Urechia, în vol al VI-lea din Istorie.

Ionicica se plânge că vecinul ei, marele stolnic, şi-a extins curtea, păpând din uliţa publică, care a-nceput astfel să se mute în curtea ei. Şi ca să înţelegem trebuie să vedem uliţa: largă, de vreo trei metri, cum erau pe-atunci standardele (adică un stânjen-jumate), cobora prin mijlocul mahalalei Popescu, până la Dâmboviţa, fiind una dintre cele mai populate din acel areal. Mahalagiii, echipaţi cu găleţi, împingând la sacale, târând după ei hârdaie pe roţi ori cobiliţe cu polovece, băteau zilnic drumul acesta, ca să-aducă apă pentru spălat, pentru animale, pentru udatul grădinilor, încât, dacă o dronă ar fi trecut pe deasupra acestei ulţie, ar fi putut să filmeze o mişcare pitorească de oameni, fuste pestriţe, şorţuri albastre, fesuri roşii, măgari înhămaţi la sacale, gâşte mânate cu un băţ ori raţe întorcându-se supărate din aglomeraţia infernală a acelei zone, în care Dâmboviţa făcea bălţi, aducea mâluri şi mai suporta şi mizeriile purtate de Bucureştioara, care se vărsa nu departe, aducând toată istoria meselor de măcelari şi a pescăriilor de prin spatele actualului Teatru Naţional.

Prin urmare, uliţa era foarte umblată, iar Ioncica avea de partea ei mahalaua, plus doi copii mari, pe Cristache şi pe Păuna, care moşteniseră gura bogată a mamei lor.  Uliţa se întindea între casa stolnicului, înconjurată de un gard înalt, aproape nou, şi casa Ionicicăi, fără gard, din care motiv găleţile îi treceau pe sub ferestre, transformându-i viaţa într-un coşmar.

Stolnicul e iniţial enervat, dar cum o cunoştea bine, anterior acestui scandal, întocmise un documente imbatabil: o carte de blestem, citită în mai multe biserici şi întărită de mâna şi de glasul mitropolitului.

Cărţile astea de blestem erau atât de numeroase, încât ocupă şi astăzi bună parte din arhivele care s-au păstrat. Când un om nu avea argumente, scria o carte de blestem şi aştepta să treacă cele 40 de zile, cât textul era citit prin biserici. Cele mai multe sună cam la fel: „să-i crape ochii şi să-i moară familia dacă minte”. Iar în cele mai multe cazuri, în vreo lună cel mult, Dumnezeu dădea un semn, răspundea cumva la scrisoare.

În vremuri mai vechi, pe când Ionicica era mai tânără, s-au făcut măsurătorile cuvenite, iar stolnicul a chemat nişte preoţi ca să scrie o astfel de carte de blestem, prin care vecina îşi lua angajamentul să respecte măsurătorile. Sub jurământul vecinilor, uliţa s-a păstrat multă vreme, până într-o zi a anului 1794, când stolnicul şi-a făcut gard nou, iar Ionicica a deschis din nou gura. Scandalul s-a întins pe câteva luni, iar pentru ca lucrurile să fie restabilite, a fost scoasă de la păstrare cartea de blestem, în care erau însemnate hotarele. Iar între semnele acestui drum, păstrat cu blestem, se afla un roşcov sălbatic, un copac falnic, care cânta. Vara, mai ales dimineaţa, când adia un vânt blând, roşcovele, rămase de anul trecut, susurau din cauza mişcărilor fine ale seminţelor, iar pe la prânz, când totul părea îngheţat, se auzea doar oftatul câte unei păstăi.

 Nu mai contează cum s-a sfârşit tot scandalul, pot doar să vă spun că Ionicica a fost obligată să-şi facă gard, lucru fără importanţă pentru povestea noastră. Căci în ceea ce mă priveşte, vechiul roşcov, care ţinea hotarul unui drum frecventat, mi se pare mai important decât Ionicica sau decât stolnicul. Un copac vede multe la viaţa lui, iar dacă are noroc mai şi povesteşte, cum făcea roşcovul ăsta, care ducea tot felul de zvonuri din mahalaua Popescului, unde era el, până în Lipscani, unde ştiţi că se afla la vremea aia marele tecar, despre care am scris în Mâţa Vinerii, de exemplu.

Bătând străzile pe la Unirii, am aflat şi eu nişte poveşti, m-am întâlnit cu nişte roşcovi sălbatici  şi nu mă îndoiesc că oricine trece pe-acolo are şanse să le asculte. Mai ales, de-a lungul Dâmboviţei, mai sus de Biblioteca Naţională. De-acolo în sus nu mai vorbim despre o hartă normală, ci despre un peisaj născut din visele roşcovului, în care Ionicica şi uliţa blestemată nu sunt decât puncte firave, pe care le văd numai visătorii, iar între ei Bogdan Calciu, care a desenat harta  postată mai sus.