Scriitorii îşi amintesc despre „casele vieţii“ lor

Scriitorii îşi amintesc despre „casele vieţii“ lor

Gabriel Liiceanu, la 4 ani, în casa din Cotroceni.   FOTO: Arhiva Personală

Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu şi Dan C. Mihăilescu sunt printre cei care povestesc despre locuinţele unde şi-au petrecut ani esenţiali din viaţă, în volumul „Casele vieţilor noastre“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Andrei Pleşu scrie despre omul „care trăieşte normal şi firesc când se poate mişca în casa lui şi pe verticală“. 
Gabriel Liiceanu povesteşte despre casa în care a construit prima rimă „Gabriel-poet/ Şade pe closet/ Şi din scăfârlie/ Scoate-o poezie“. Dan C. Mihăilescu descrie casa de chirpici: „cu ploşniţe, gândaci, podea gudronată şi covor de iută“, pe care o păstrează în suflet. Ana Blandiana îşi aminteşte de liniştea regăsită, după cutremurul din ’77, în casa din Comana, „unde timpul avea două dimensiuni: scrisul şi grădinăritul“. Ioana Pârvulescu umanizează casa copilăriei: „cu ochii (n. r. - geamurile) nu stătea tocmai bine“. 
 
Prozatori, eseişti, traducători, critici de artă şi critici literari au povestit despre „casele vieţilor“ lor. Printre aceştia se numără: Adriana BittelAna BlandianaAndrei PleşuAntoaneta RalianBarbu CioculescuDan C. Mihăilescu, Gabriel LiiceanuGabriela TabacuHoria-Roman Patapievici, Ioana PârvulescuMicaela GhiţescuMonica PillatRadu ParaschivescuTania RaduVictor Ieronim Stoiciţă. Proiectul a fost iniţiat de arhitecta Gabriela Tabacu. 
   
Sunt în această carte case triste şi case care privesc lucrurile cu umor, sunt case gălăgioase sau liniştite, sunt case fricoase, neastâmpărate sau bătrânicioase. Sunt case care au istorie şi, uneori, fac istoria. Sunt, adesea, case care au rezistat vremurilor şi care i-au ajutat pe oamenii din ele să reziste. Dar sunt şi case dragi care au fost despărţite cu forţa de cei care erau „ai lor“. Clădirile şi paginile cărţii au pivniţe şi subconştient, au poduri şi idealuri, au vecinătăţi şi nenoroc, au fisuri, au familii şi bucurii, trec prin cutremure şi evenimente care seamănă cu un cutremur, scrie Ioana Pârvulesc, în prefaţa antologiei.
FRAGMENTE
 
Adriana Bittel: De zeci de ani, acasă înseamnă Caimatei numărul 14
 
„E o stradă bună de plimbat câini, de aceea e bine să fii atent pe unde calci. De zeci de ani mă duc şi vin pe trotuarele ei, pe lângă grilaje fier forjat şi tencuieli măcinate, peste paşii unor oameni dragi care nu mai sunt. (...) De zeci de ani, acasă înseamnă Caimatei numărul 14, un imobil cu trei etaje, construit pe la 1930, în stilul modernist care privilegia «aspectul sănătos al liniei simple»“.
 
„Când ne-am mutat noi aici, la începutul anilor '70, priveliştea, verdeaţa şi vecinii civilizaţi ni s-au părut un vis. Veneam de pe strada Academiei, din blocul Dragomir, rebotezat Romarta, unde stătuserăm cinci persoane în două camere care dădeau spre Comitetul Central“.
 
Un singur personaj tulbura calmul provincial: nebunul cartierului (şi în sens de bufon), Gheorghiţă, un hăndrălău alcoolic cu o voce răsunătoare şi cu o pasiune bizară pentru C.A. Rosetti, cel din mijlocul pieţii. Uneori, iarna, când era ger, se căţăra cu agilitate pe soclul statuii şi îi punea o căciuliţă cu moţ pe creştetul de bronz sau o pătură pe spate. Alteori i se aşeza în poală, îl lua de gât şi îi cânta, între două sorbituri din nelipsita sticlă, «Noi suntem români».
„Sunt peste tot senectometre care nu lasă loc de amăgire. Timp de mulţi ani, a venit la bloc o femeie din comuna Berceni, cu brânză şi smântână. Ne striga de la poartă, să coborâm cu recipientele: «Coniţaaa!». Acum vine nora ei şi ne strigă: «Coană mareee!»“.
 
Ana Blandiana: În casa de la Comana, timpul avea două dimensiuni: scrisul şi grădinăritul
 
„Era o casă de paiantă formată din două încăperi legate între ele printr-o tindă, unde se intra din prispa ce umbrea fereastra pe două laturi, şi se termina într-un fel de magazie mansardată peste pivniţă (i se spunea «aplecător»). (…) În faţa intrării în casă, creşteau doi gutui bătrâni, cu frunze pieloase şi purtând încă atârnate de crengi, la acea oră de început de primăvară, asemenea unor lampadare stricate, câteva fructe mari cât nişte capete de copil, pe jumătate descompuse“.
 
„Ajunseserăm pentru prima oară în Comana (sat din Câmpia Dunării) cu câţiva ani în urmă, duşi de Ioana Postelnicu, fosta debutantă de la «Sburătorul» şi care, cu şi mai multe decenii în urmă, fusese colegă la şcoala primară din Poiana Sibiului (satul din Plecarea Vişinilor) cu mama lui Romi. Insistase să-i vedem casa din Comana, pe care o avea de mai mulţi ani şi pe care voia să ne-o vândă, deşi îi mărturisiserăm că nu se pune problema să putem face rost de bani“. 
 
„Când, peste vreo doi ani – în care ne apucaserăm să face economii, fără să ne mărturisim nici nouă înşine scopul -, am aflat că Ioana Postelnicu s-a răzgândit şi nu-şi mai vinde casa, ne-am simţit frustraţi, ca şi când ni s-ar fi făcut o nedreptate, şi am început să căutăm, oarecum absurd, o altă casă în acelaşi sat“.
 
„Apoi a venit cutremurul din 1977. (...) Eu nu eram acasă, eram de mai multe zile internată în spital, dar Romi a fost subiectul unui miracol: a fost găsit la nivelul etajului 3, deci a căzut patru etaje, iar deasupra lui au căzut alte patru“. (...) Îmi amintesc că am scris în prima pagină pe care am publicat-o după cutremur «Am descoperit că eram mai iubiţi decât credeam, din moment ce ni s-a mai dat încă o viaţă» şi îmi amintesc că am fost eu însămi mirată de concluzia pe care o formulasem“. 
 
Ne-am mutat la Comana nu numai pentru că după cutremur am primit un apartament tot la etajul 7 al unui bloc, iar Romi ani de zile nu a mai vrut să intre în case cu etaj, ci şi, mai ales, pentru că hotărâserăm să optăm pentru ceea ce ni se părea esenţial: de la singurătate la linişte, de la scris la grădinărit. Aşa cum în vechime ţăranii schimbau numele copiilor bolnavi ca să le schimbe astfel destinul şi să-i salveze, noi am hotărât să ne schimbăm viaţa ca să dăm un sens faptului că fuseserăm salvaţi. 
 „În casa, curtea, livada, via de la Comana, timpul avea două dimensiuni: scrisul şi grădinăritul. Scrisul era măsurat prin cărţi, ceea ce ţinea de pământ, prin anotimpuri...“.
 
Andrei Pleşu: „O casă trebuie să lase loc pentru mister“
 
„Eu cred că omul trăieşte normal şi firesc când se poate mişca în casa lui şi pe verticală. O casă firească e o casă care are pivniţă, care are spaţiu de locuit, mansardă, pod, aşadar elementele necesare unui parcurs în care înălţimea şi adâncimea au un anumit rol“.
 
„Locuinţa de bloc, dimpotrivă, este o locuinţă care, în ciuda faptului că este integrată unei verticale, e o succesiune de orizontale şi, pentru mine, faptul că omul din bloc e învăţat să-şi conceapă traseul zilnic, viaţa întreagă, «în plan», strict în plan, pe orizontală, lasă urme în alcătuirea sa sufletească. O casă trebuie să lase loc pentru mister: să aibă spaţii nevăzute, colţuri tainice, sublimităţi şi subterane. Să aibă chip, aşa cum şi omul are un chip“.
 

„Pe urmă, mă gândesc la felul cum comunică o casă cu ambianţa naturală în care este plasată. Casa trebuie să intre în dialog cu pomii, cu clima, cu vegetaţia în general; nu trebuie să le substituie. De pildă, Mântuleasa. E un cartier încă verde, la propriu, şi cu case foarte frumoase; poate că nu se vede că sunt frumoase, pentru că sunt neîngrijite“. 
 
Casa în care stau este casa în care m-am mutat după căsătorie şi care aparţine bunicilor soţiei mele. E o casă construită în anii ’20, în stilul eclectic, cvasi-românesc, care se practica atunci. (...) Îmi plac, într-o casă, lucrurile vechi, cele care fac din trecut o prezenţă. (...) O casă cu baie proastă e pentru mine inutilizabilă, chiar dacă e plină de memorie şi de mister. 
E important şi lumina unei case. Eu ţin foarte mult la casa în care lucrez acum, la Colegiul Noua Europă, şi la biroul meu, pentru că are o lumină excelentă. Lumina e prezenţa lumii din afară în mediul tău interior şi atmosfera în care te reclădeşti zi de zi
 
Antoaneta Ralian: Da, e limpede că între casă şi om există o interdependenţă
 
„Şi am locuit în casa bunicului meu, din Roman, de la inconştienta vârstă de opt luni până la superconştienta vârstă de nouăsprezece ani, când, după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, am plecat la studii la Bucureşti, unde am rămas până azi, cu scurte interludii de întoarcere la Roman, în vacanţe. Un detaliu bizar: deşi la Roman am petrecut mai puţin de nouăsprezece ani, iar în Bucureşti locuiesc, aproape neîntrerupt, de şaptezeci de ani, visele mele nocturne sunt localizate, în marea lor majoritate, în casa parintească-bunicească din Roman“.
 
„Casa din Roman deţinea însă numeroase alte atracţii şi locuri pline de mister. În fundul curţii mari erau grajdurile celor trei cai, încununate de un pod plin de fân, cu miros reavăn de 

iarbă cosită, în care astăzi mi-ar plăcea să trag un pui de somn aromat; dar pe atunci eram total lipsită de fantezii rurale“.

Da, e limpede că între casă şi om există o interdependenţă, o simbioză, ba chiar, de la o vreme, asemenea împătimiţilor proprietari de câini care, se spune, ajung la un moment dat să semene cu câinii lor, şi locatarii seamănă cu casele în care au locuit îndelung.
 
„Posedam şi o mică faună personală, cu care mă jucam: câinii de curte – Roica cea neagră şi Bălan, câinele blond (nu eu le dădusem numele, pentru că aveam cu totul alte predilecţii onomastice) -, precum şi animăluţele mele de casă: Epaminonda, iepuraşul alb cu botic ca o boabă de zmeură, şi Empedocle, mieluşelul alb, lânos, cu ochi melancolici. Le dădusem nume extravagante şi pentru că-mi plăce sonoritatea lor vocalică şi, mai ales, din snobismul de a-mi dovedi amplitudinea cunoştinţelor istorice şi filozofice“. 
 
Dan C. Mihăilescu, despre casa de chirpici
 
„Am copilărit claustrofil. Cu tavanul în cap, însă cerul aproape, cu o fereastră cât deschiderea braţelor unui preşcolar, soba la picioarele patului (în care am dormit cu maică-mea de la patru la paişpe ani), wc-ul în curte (plus uriaşa oală de noapte, ascunsă sub pat cu vinovat-inocentă oroare) şi cişmeaua la colţul străzii“. 
   
Casă de chirpici, cu o curte cât să-ntinzi două cearşafuri pe sârma belaliu susţinută de prăjina înjurată sistematic de unchiu-meu cum că aluneca invariabil şi-i murdărea izmenele. Inconturnabilele zorele plus viţa-de-vie sălbatică pe gardul cu suliţe, apoi coteţele găinilor şi câinilor, pivniţa cu cartofi, varză, funii de ceapă, murături şi şobolani cât pisica, başca magazia cu acoperiş gudronat, înlăuntrul căreia tronau undiţele noastre şi de unde avea să ne fie răpit de hingheri motanul Mişu, blănosul boier greu recuperat de la negricioşii bandiţi, cu şpagă şi bonus câteva sticle de ţuică. (…) am avut, slavă Domnului, parte de tot ce face farmecul copilăriei pe pământ, plus frisoanele şi micile mari grozăvii ale mahalalei sudist-bucureştene
    
Cameră de trei pe trei, lipită de dormitorul-bucătărie al bunicilor. Un şifonier scorojit, un lighean ruginit, o lustră cu trei becuri de patruzeci, fără bibliotecă, fără tablouri, garderobă, bibelouri şi macrameuri, dar cu ploşniţe, gândaci, podea gudronată, covor de iută, şoricei printre lemne şi cărbuni. Plus doi fazani, o egretă, un stârc şerpar, o prigorie şi-o gaiţă: trofee de vânătoare semeţ împăiate şi atârnate triumfal pe pereţii coşcoviţi, de bunicu-meu, mare vânător şi pescar, meşterul vrăjitor al copilăriei mele. 
Cerdacul e un semn vital pentru deschiderea sufletească, pentru disponibilitatea afectivă 
şi solidaritatea întru nevoinţă a ortodoxiei valaho-moldave faţă de închiderea trufaşă, 
de burg şi fortăreaţă catolică, a porţilor ardeleneşti.
 
„Într-un astfel de cerdac mi-a fost dat să stau, vară, primăvară sau toamnă, ani de-a rândul, la Stroieşti-Vâlcea. Chiar dacă acum scriu pe-o tastatură de plastic undeva la etajul cinci, între pereţi de beton, printre claxoane, sirene de salvare, poliţie, pompieri şi înjurături de gunoieri, bând cafea decofeinizată şi vorbind la telefonul mobil, ştiu sigur că fiinţa mea e în altă parte, că inima mea e dusă de mult «acolo», într-o locuire imaterială, în acel văzduh al sufletului pe care nimeni, niciodată şi nicicum nu ţi-l poate confisca“. 
 
Miuţe demenţiale şi senzuale partide de ludic tactil, pseudoerotic, la zece ani, pe maidanul «de la butoaie» . Să te ascunzi în fugă, excitat ca naiba la «faţa-ascunselea», împreună cu nimfeta Gabi, printre cauciucuri uzate, munţi de gunoaie, fiare vechi, dulapuri delabrate şi mortăciuni de tot felul“. (...)
 
 Gabriel Liiceanu: „Sunt îmbrăcat cu un costumaş de catifea“
 
„1946, 24 decembrie. Se crapă de ziuă. Am patru ani, sora mea e cu cinci ani mai mare decât mine. Avem camera noastră, care dă spre curticica laterală a casei. (Pe-acolo vor trece hoţii, un an mai târziu – anul marii secete -, în drum spre cămara din spatele casei, de unde vor fura un borcan mare de carne în untură). Dormim în acelaşi pat şi mă trezesc zgâlţâit de umăr. Mă desprind greu din somn şi aud ca prin vis: «Gabriel! Gabriel! Trezeşte-te! Vino să vezi! A venit Moş Crăciun!»“. 
 
Abia seara vom putea desface cadourile primite de la Moş Crăciun. Mă aşez în pat şi încep, cu glasul sugrumat de emoţie, un adevărat interogatoriu. Întrebările vin în cascadă şi n-am răbdare să primesc răspunsurile. Aşadar, Moş Crăciun fusese în camera de alături în timp ce dormeam? Cum intrase? Dar cum putea să ajungă într-o singură noapte în casele tuturor copiilor din lume? Şi unde ţinea jucăriile pentru toţi copiii din lume?  Într-o cameră mare de tot? Se duce mereu «acolo» să-şi umple sacul? Şi sacul – sacul cum arăta? Ca acela în care ţinea mama cartofii în cămară?“.
 
Amintirile din cei cinci-şase ani petrecuţi acolo (n. r. - strada Dr. Nicolae Tomescu) le pot număra pe degete. E dimineaţă, sunt abandonat pe oliţă în baie, îmi frământ degetele, mă legăn şi cânt. După o vreme intră mama şi mă întreabă ce tot mormăi acolo. Am vocea ciudat de groasă pentru un băieţel şi vorbesc rar. O privesc serios şi spun: «Gabriel-poet/ Şade pe closet/ Şi din scăfârlie/ Scoate-o poezie»
Îmi aduc încă aminte ultima şedinţă foto, cea de la patru ani... Sunt îmbrăcat cu un costumaş de catifea cu pantaloni scurţi, prinşi în bumbi de metal de vesta adânc răscroită, care lasă să se vadă o bluză albă cu gulerul garnisit cu dantelă şi cu un jabou, de asemenea dantelat. Am inocenţa desăvârşită  a vârstei şi aerul acela  de pui de om protejat, pe care l pierdem de îndată ce, scoşi din lumea căminului, facem primii paşi în lume.
 
Acest prim jet liric al vieţii mele o ia pe mama prin surprindere şi va avea o vreme un oarecare destin. Cu ocazia diferitelor mese de familie, este invocat, ca semn de precocitate, până spre anii târzii ai adolescenţei şi, cu trecerea timpului, inspiratul meu puseu liric îşi capătă locul pe care-l merită în folclorul ce însoţeşte întâmplările mai de soi survenite în viaţa oricărei formaţiuni tribale.
 
„Într-o zi, într-un extaz de plictiseală, mă reazem cu nasul de poarta metalică a curţii şi privesc în neştire pe strada goală. La un moment dat, de partea cealaltă a porţii se opreşte, apărut ca din pământ, se opreşte un căţel. Evenimentul îmi animă dintr-odată singurătatea. Scot repede piciorul pe sub poartă în chip de salut. Căţelul mă înhaţă într-o clipită de gleznă şi mă muşcă zdravăn. Urmarea: merg cu mama în fiecare zi la spitalul Colentina. Fac şaisprezece injecţii în burtă“. 
   
 Gabriela Tabacu: „Baia apartamentului putea fi vizitată doar urcând o scăriţă de lemn“
 
„Casa trebuie să fi intrat în viaţa familiei noastre încă de prin ’58, când tata a primit o detaşare la Bucureşti. El a fost cazat temporar în «bloc», la parter, în nişte camere mari şi goale, în care aveam să ne mutăm cu toţii mai târziu, când a devenit limpede că naveta Bucureşti-Oradea  nu era cu putinţă la infinit. Atunci ai mei au luat hotărârea să îşi lase casa lor, construită de părinţii mamei cândva prin anii ’30, pe strada Damjanici, în orăşelul paşnic şi curat din Ardeal, ca să se mute cu totul în Capitală, şi anume în patru din încăperile sus-numitului parter. E drept că eram destul de mulţi – şase – şi că una din camerele cu pricina era holul de intrare, un spaţiu de trecere fără ferestre, străpuns de patru uşi şi un glasvand, care nu putea fi nicicum transformat în dormitor“. 

E drept, mai exista o problemă: baia apartamentului putea fi vizitată doar urcând o scăriţă de lemn  care se afla în dormitorul bunicelor, dar faptul că pe scara asta era o defilare continuă nu părea să le deranjeze prea tare, fiindcă bunicele noastre zăboveau în camera lor doar atât cât dormeau, adică nu mai mult de patru-cinci ore pe noapte, răstimp în care toată familia era cunfundată în somn.
 
Ioana Pârvulescu: „Casa noastră se născuse în acelaşi oraş cu mine“
   
„Pe atunci pentru mine casele aveau faţă. Faţă de om, vreau să zic. Aşa le şi desenam: totdeauna cu două ferestre, care erau ochii, iar la mijloc, jos, o poartă boltită, care era gura, bosumflată. În ochi le puneam uneori şi ghivece cu flori roşii. Niciodată florile nu aveau altă culoare: lumea era simplă şi se repeta fără să mă plictisească. Desigur, când mă plimbam pe străzile vechi ale oraşului în care mă născusem, casele mi se arătau în mai multe feluri, însă tot chip de om aveau“. 
 
„Casa noastră se născuse în acelaşi oraş cu mine. Locuiam împreună pe strada Vladimir Maiakovski, un nume pe care nimeni nu ştia să-l scrie corect. Unii îl scriau cu doi «chi», alţii cu «chi» şi «k»,  mulţi puneau la urmă «y». Doar pentru cei mai bătrâni, numele Maiakovski se scria foarte simplu, Sfântu Ioan, şi astfel, deşi n-ai fi zis că se poate, casa noastră cu pivniţă şi pod îşi schimbase de două ori în viaţă adresa: o dată prin 1950, când se mutase de pe Sfântu Ioan pe Maiakovski, a doua oară în 1990, când revenise la ea acasă, de pe Maiakovski pe Sfântu Ioan“.  
Cu ochii nu stătea tocmai bine, avea unul în plus sau în minus, depinde cum voiai s-o iei: doi la parter, cam înghesuiţi, şi trei la etaj. Dacă te uitai bine, acoperişul cu ţigle avea şi el doi ochişori bulbucaţi, dintre care numai unul se lumina seara, în mod misterios. Gura îi era subţire şi dreaptă, exact cât să poată înghiţi, la nevoie, în burta ei, o maşină. Însă asta se întâmpla rar, când veneau musafiri din alt oraş, de-obicei se îndopa doar cu oameni, patru familii şi noi, cei patru copii ai casei. 
 
„Eram două fete şi doi băieţi, fraţi şi verişori, în ordinea sosirii pe lume: Dina, Dorin, Matei şi Ana. Ana sunt eu. (...) Dimineaţa, casa ne dădea drumul prin aceeaşi gură, în ordinea plecării la şcoală şi grădiniţă, care întâmplător corespundea cu cea a sosirii pe lume. Eu ultima“.
 
Radu Paraschivescu: „Nici nu mai ştiu de câte ori m-am mutat“
 
„Ca unul căruia i s-a părut mai importantă călătoria decât punctul de plecare sau de sosire, nu m-am lipit niciodată de locuinţele mele unde mi-am cazat visele şi visurile, armele şi bagajele, iluziile şi decepţiile, obsesiile şi spaimele, dorinţele, putinţele şi neputinţele. Într-un fel insidios, fiecare dintre ele m-a făcut să mă simt ca un canar în colivie“. 
 
„Există oameni – puţini, tot mai puţini – care-şi iau în căsătorie mai întâi locuinţa şi abia pe urmă un partener de viaţă. Oameni hăituiţi de ambiţia de-a închide ochii în locul unde i-au deschis. Încerc să-i pricep, cu detaşarea celui care nu s-a fixat niciodată într-o incintă, oricât de confortabilă şi de atrăgătoare i s-ar fi părut. Şi nici nu mai ştiu de câte ori m-am mutat. De şase? De şapte? De opt? Mă rog, n-are importanţă. Am luat-o de fiecare dată de la capăt, mi-am strâns viaţa în cârcă şi dus am fost“. 
Şi, fiindcă despre o cutie cu pereţi nu pot să spun altceva decât că e o cutie cu pereţi, îmi revine să evoc cele două obiecte care mi-au marcat viaţa în Bucureşti. (...) Primul obiect e fotoliul din sufrageria apartamentului părintesc, în care mă cufundam ca să citesc după ce veneam de la şcoală, pliat în jurul cărţii şi al nelipsitei pungi cu bomboane vărsate. (...) Îmi amintesc şi astăzi combinaţiile de cărţi şi dulciuri din vremea gimnaziului: «Tom Jones» al lui Fielding (patru volume, să tot citeşti) se asorta cu pralinele uşor sidefate, de un leu patruzeci suta de grame, pe când «Regina Margot» al lui Dumas mergea bine cu bomboanele cu lapte de un leu cincizeci, mici paralelipipede cafenii, cu un soi de imprimeu glazurat, «made in Kandia», Timişoara. 
 „Al doilea obiect de care m-am lipit ca un sentimental caraghios ce mă aflu a susţinut şi susţine o mulţime de lucruri din viaţa mea. Inclusiv tastatura pe care-o folosesc pentru rândurile acestea. Mi-a fost alături cel puţin treizeci şi cinci de ani bucureşteni în Piaţa Chibrit, Ghencea, Ozana sau Titan. Ţin minte că la una dintre schimbările de domiciliu l-am dezasamblat, l-am cărat la Biblioteca Naţională, unde lucram, şi l-am ţinut acolo într-o carantină de cinci-şase luni, trecând în fiecare zi pe la el ca să-i arăt că nu-l uitasem şi că nu aveam de gând să-l las acolo“.
 
Horia-Roman Patapievici: Ţigăncile descoperiseră deja furtul
 
În sâmbătă aceea, după ce, ca de obicei, am intrat prin efracţie în boxa domnului Paraschivescu, am descoperit imediat, după zgomote, că în curtea interioară a blocului se întâmpla ceva. (...) Doamne, erau ţigănci! Ţigănci cu nesfârşite zorzoane şi înflorituri pe ele se tot foiau prin curtea interioară a blocului nostru, ducându-se care-ntr-o parte, care-ncotro, zborşindu-se unele la altele şi drăcuind (...). În urmă lăsaseră panerele cu flori.  Într-o străfulgerare de geniu, am hotărât să le furăm. (...) Când am ajuns a doua zi în curte, ţigăncile descoperiseră deja furtul
 
Noi ne-am dus tiptil în pivniţa domnului Paraschivescu, căreia ştiam să-i deschidem lacătul cu un şperaclu. Şperaclul îl aveam de la  un tip pe nume Fierăscu – cel care îi fura mereu bicicleta lui Loţi. Era mai mult o boxă decât o pivniţă, dar întunericul şi teama noastră de a nu fi prinşi  îi dădeau dimensiuni de labirint fermecat,  cu bortă pecetluită
 
Pe când părinţii noştri, ai celor doi băieţi de zece ani care au declanşat scandalul, se uitau belfereşte la serialul-de-sâmbătă-seara, noi ne-am dus tiptil în pivniţa domnului Paraschivescu, căreia ştiam să-i deschidem lacătul cu o cheie retezată. Cheia o aveam de la un tip pe nume Fierăscu – cel care îi fura mereu bicicleta lui Loţi.
 
Era mai mult o boxă decât o pivniţă, dar întunericul şi teama noastră de a nu fi prinşi îi dădeau dimensiuni de labirint fermecat, cu bortă pecetluită. La capătul de sus, dacă te căţărai pe rafturile etajerei care fusese înfiptă în perete cu nişte dibluri gigantice, puteai ajunge la o ferestruică zăbrelită, dincolo de care, după o adâncime de zid gros, de cărămidă roşie, se deschidea planşeul razant al curţii interioare.
 
 Nu era, de fapt, curtea blocului – o vilă interbelică de trei etaje, în stil cubist –, era o împrejmuire betonată neglijent, cu ziduri înalte, care dădea spre noi printr-o uşă mereu încuiată cu lacăt şi ieşea în strada Sfinţilor printr-un pârleaz aparent inaccesibil, dar, de fapt, datorită unei bare de covoare, foarte uşor de sărit (Copyright Editura Humanitas, „Casele vieţilor noastre“). 
Fotografiile provin din arhivele personale ale autorilor.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: