Poveşti din Bellu

"Poveşti din Bellu" e ilustrată cu capodoperele arhitectonice din cimitir

Despre cartea "Poveşti din Bellu", cea mai recentă apariţie la Editura Vremea, autoarea Trică Cristiana spune: "Poveştile acestea sunt adevărate. Sunt poveştile de viaţă ale unor personalităţi retrase în istorie: Cantacuzino, Văcărescu, Dalles, Bălăceanu, Poroineanu, Otetelişanu... Dar le-am numit poveşti ca să nu se creadă că sunt cine ştie ce evocări scrobite, cu pretenţii didactice. Nu este cazul".

De ce a fost reconstituit cursul unor vieţi stinse demult pornind de la monumentele lor funerare din Bellu? "Pentru că în Bellu se mai păstrează, încă, dovezi că aceşti oameni au existat cu adevărat, că Dalles nu e doar o sală de spectacol în centru, că Poroineanu înseamnă mai mult decât un parc în Caracal şi Cantacuzino nu e doar numele unui spital. În plus, monumentele lor funerare – impunătoare, spectaculoase sau înduioşător de simple – sunt un ultim mesaj peste timp de la cei care le-au construit", punctează autoarea Trică Cristiana.

FRAGMENT

 „Pentru ce Poveşti din Bellu?”

"Pentru bietele epitafuri, poezii stângace, cu pretenţii mai mari decât pot duce rimele şchioape, cuvinte stâlcite, săpate în piatra veche cu siguranţa neştiutorului.

Pentru fotografiile şterse de vreme sau, dimpotrivă, tulburător de vii, deşi a trecut veacul peste ele.

Pentru crucile mari, arogante şi reci, şi pentru crucile mititele, de pe care nu se mai poate citi nimic, pierdute în ierburile înalte, ori acoperite de iedera milostivă, care aşterne frunze verzi peste nimicul rămas.

Pentru statuile măreţe, semnate de artişti mari şi scumpi (unii doar scumpi!) ori sărmanele plăci de mozaic pe care s‑a scris cu vopsea ieftină un nume care a fost cândva drag, care a însemnat pentru vreun suflet tot universul vieţii.

Pentru băncile de piatră sculptată, ori de marmură netedă sau de lemn scorojit pe care cei rămaşi le‑au pus cu gândul că vor veni şi vor adăsta lângă mormânt. Băncile pe care n‑a mai stat nimeni de ani sau pe care s‑au aşezat numai trecătorii, osteniţi de plimbare şi impresionaţi de tăcere. Toate băncile de la Bellu au o poveste, începând cu micuţa construcţie de piatră aşezată de Bogdan Petriceicu Hasdeu în faţa cavoului unicei lui fiice...

Pentru felinare, minunatele felinare de fier forjat, măiestrit împletite, înroşite de rugina atâtor ani cu ploi şi cu zăpezi. Străjuiesc cuminţi, demult fără lumină. Unele se apleacă, altele – puţine – se mai ţin încă drepte, dar majo­ritatea sunt superbe alcătuiri metalice condamnate la nebăgare în seamă. În unele cazuri, sunt mai frumoase decât monumentul lângă care stau, soldaţi credincioşi şi modeşti. Au apărut şi unele mai noi, dar nu merită a fi pomenite. Sunt banale, nu au rost decorativ, ci numai de umil adăpost al cuvenitei candele sau smeritei lumânări.

Pentru arbori – singurii cu adevărat măreţi în lumea asta de dincolo de viaţă. Numai ei sunt monumente. Restul sunt încercări ale oamenilor de a fi mai presus de alţi oameni, mai importanţi, ori mai bogaţi, ori mai norocoşi. Sau încercări ale oamenilor bogaţi, importanţi, norocoşi de a trece în neuitare pe cineva care le‑a fost drag. Numai că sub razele soarelui sau în bătaia vântului ori a ploii, tristeţea marmurii prăfuite, a lemnului putrezit de vechime ori a pie­trei înverzite de timp sunt la fel.

Pentru că Bellu este cuminţenia de azi a unui trecut care numai cuminte n‑a fost pe când era prezent. Şi, mai ales, pentru că se spun cu surprinzătoare largheţe tot felul de lucruri despre cei care nu se mai pot apăra". (Text de Trică Cristiana, Copyright Editura Vremea)