Poetul Nicolae Coande, secretar literar al Teatrului „Marin Sorescu“ din Craiova: „Silviu Purcărete a fost privit în teatru aidoma unui zeu“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Poetul Nicolae Coande                                             FOTOGRAFII: Albert Dobrin/ Arhiva personală
Poetul Nicolae Coande                                             FOTOGRAFII: Albert Dobrin/ Arhiva personală

Scriitorul Nicolae Coande, secretar literar al Teatrului „Marin Sorescu“ din Craiova,  povesteşte despre poezie ca mod de a fi, despre perioada de aur în care Silviu Purcărete a pus în scenă spectacole în Bănie şi spune că meseria sa adevărată este să facă oamenii să se întâlnească.

Nicolae Coande (56 de ani), în calitate de secretar literar, se identifică de mulţi ani cu Teatrul „Marin Sorescu“ de la Craiova. Prezenţă discretă, el scrie poezie, organizează întâlniri literare, îl sprijină pe Emil Boroghină în organizarea Festivalului Shakespeare. Ştie poveşti cu actorul Ilie Gheorghe, cu regizorii Silviu Purcărete şi cu Bob Wilson, care a montat „Rinocerii“, după Eugen Ionesco, la Craiova. Cea mai frumoasă perioadă din istoria Teatrului Naţional Craiova a fost aceea în care Silviu Purcărete a pus în scenă spectacolele „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, „Titus Andronicus“, „Phaedra“, „Danaidele“ şi „Orestia“. În 1996, la 50 de ani de la fondarea sa, Festivalul d’Avignon  şi-a marcat jubileul cu spectacolul „Danaidele“, coproducţie realizată cu Teatrul „Marin Sorescu“. Silviu Purcărete a fost distins, recent, cu Doctor Honoris Causa la UNATC.

"Weekend Adevărul": Aţi debutat cu placheta de poeme „În margine” (Ed. Ramuri, 1995) şi aţi obţinut premiul Festivalului de Literatură „Nichita Stănescu”, Turnu Severin (preşedinte de juriu, Cezar Ivănescu). Ce v-a determinat să începeţi să scrieţi poezie?

Nicolae Coande: Nu ştii când începi să fii poet, dar poate vei şti când termini. Nu ştim cum ia naştere poezia în lume. Nefiind ştiinţă, poate doar abatere (Clinamen clinamen atît nenoroc/ Aşteaptă-te mereu la abateri), ea poate fi apanajul oricui, aşa că m-am trezit şi eu scris de ea. Mai întâi vorbit, căci prima limbă a poetului înfloreşte în plină oralitate. Spui poemele altora de parcă ar fi ale tale. Apoi, scrii şi tu încovoiat de cuvinte şi sentimente pe o pagină care-ţi refuză poezia. Nu toţi flecarii sunt poeţi, nu toţi poeţii sunt flecari. Am scris primele poeme cât de cât bune pe la 24 de ani, iar de debutat am debutat la 33 de ani, în 1995. Am citit la Cenaclul Ramuri al lui Marin Sorescu, dar nu frecventam lumea literară craioveană şi nici pe cea din ţară. Cel puţin, lumea tranzacţionismului literar îmi este necunoscută. Mi se părea că sunt solitar şi aş vrea să fiu aşa şi azi, dar lumea are mrejele ei şi te atrage neîncetat. Cei care intră în poezie ies din lume – şi invers. Am debutat târziu şi când am făcut-o mi se părea că e o glumă. Foarte târziu m-am luat în serios, poate nici nu mai eram poet atunci.

Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră? Ce modele literare aţi avut?

Nicolae Coande poet

În manualul de literatură al elevului lungan şi deşirat care eram la Osica de Sus îi citeam pe importanţii Ana Blandiana, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu (habar nu aveam că ultimul e oltean), poeţi cu faimă, deja canonici. Mazilescu, Foarţă, Cezar şi Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Cristian Simionescu sau Marius Robescu lipseau, nu mai vorbesc de prea junii optzecişti, dar cât putea şi un biet manual de clasa a opta să conţină? Târziu am dat de ei, stimaţi şi preţuiţi de unii, de alţii înjuraţi (vezi intrarea optzeciştilor, respinsă frenetic şi scatologic de E. Barbu în Săptămâna”), dar toate se petrec la timpul lor. Poemele patriotarde publicate la loc de frunte în manuale, nu ştiu de ce, nu mă atingeau. Am ieşit din ele ca gâsca din apă (cum zicea Ion D. Sîrbu în jurnalul său despre felul în care scapă românii teferi din ideologii). Mic, prea mic fiind pentru marea poezie românească, mi-era mai accesibilă mitologia: grecii antici şi zeii lor au fost prietenii mei, dar mi-a plăcut şi Panciatantra. Acolo era poezie şi ero(t)ism cât pentru o viaţă întreagă. Unde mai pui că erau şi femei (şi zeiţe) frumoase…

Cum a evoluat poezia dumneavoastră de  la „Vînt, tutun şi alcool” , la „Femeia despre care scriu” şi la „Nu m-au lăsat să conduc lumea”? 

 Am debutat cu În margine”, în 1995, şi am avut norocul să fiu premiat de Cezar Ivănescu la un festival dedicat lui Nichita Stănescu în Turnu Severin (localnicii îi spuneau Nichita Stănescu – sexul iubirii!). Cu domnul Cezar Ivănescu mă întâlneam, cum constatase şi dumnealui, din şapte în şapte ani (şapte ai tăiai la pia/ şapte ai tăiai la pia/ să-i fac morţii loc să trea) şi îmi dădea câte un premiu: a fost preşedinte de juriu al USR în 2003, când m-a premiat pentru fundătura homer”. Dar m-au sprijinit şi cei de la Craiova, de la revista Ramuri” (Marin Sorescu şi Gabriel Chifu, alături de Marius Ghica şi de Romulus Diaconescu; primisem un premiu pentru poezie încă din 1988), iar apoi am conştientizat că trebuie să fiu atent: intrasem în poezie şi joaca devine joc. Nu te schimbi ca om, dar titlul” de poet, rejectat de unii, prea aclamat de alţii, te face să fii mai atent la lume şi la cei din jur, la cuvintele tale. Am scris Fincler”, a doua mea carte, o odă ironică adresată Craiovei, fapt care l-a făcut pe Marin Mincu (care nu-mi ştia placheta de debut) să declare că sunt un urmaş al lui Ion D. Sîrbu, dar că mă complac în siteavul Isarlîk”. Oi fi, n-oi fi, dar uite că tocmai am încheiat sărbătorirea lui Ion D. Sîrbu la Centenarul său, unde l-am evocat, pomenit, comentat, alături de Mihai Şora, prezent printre noi la cei 102, 5 ani ai săi, cum cu umor tandru şi precizie sorbonardă îi preciza vârsta Luiza Şora!

Când am scris „Femeia…” s-au mirat megieşii mei că sulfurosul, incisivul Coande poate scrie poheme delicate, ode şi epode dedicate geniului muieresc, iar la „Nu m-au lăsat să conduc lumea” eram deja edificat: nu mă vor lăsa s-o conduc niciodată. Trăiesc în rezervaţia destinată poeţilor, alături de poate cei mai buni poeţi din Europa, măcar unii dintre ei. Sunt mândru de asta şi nu voi să conduc nimic.                                                                                                        

Ce vă inspiră? Femeia este un motiv recurent, ce rol joacă ea în creaţia dumneavoastră?

Mă inspiră tot ce îmi este constitutiv: naivitatea, încrederea în oameni, tandreţea faţă de cei slabi, mânia împotriva puternicilor zilei, mila pentru aceşti puternici, propria mea coroniţă de nervi pe care mi-o fac singur, în joacă, împotrivirea mea la propriul eu care uneori se complace în a contempla când trebuie să acţioneze. Mă inspiră autori mult mai importanţi decât mine, maeştri care au lucrat cu un spirit pe care nu-l mai avem azi, pitici cum suntem urcaţi pe umerii uriaşilor de altădată. Nici femeile nu mai sunt ce-au fost (ca să glumim cu Mircea Dinescu, ehei, femeile din secolul trecut!), de parcă bărbaţii n-au decăzut… Mă inspiră amintirea unei femei pe care am ţinut-o cândva de mână şi azi nu mai am mâna ei.



Nicolae Coande, alături de fiii săi, Andrei şi Ducu

Nicolae Coande copii

Ce registru literar aţi îmbrăţişat pentru volumul din 2017, „Plagiator. 1962”? Ce proiecte literare aveţi în continuare?

Nicolae Coande poet

Toţi cei care cred că poeţii de azi sunt doar palizi epigonii ai marii poezii clasice (pe care destui o cunosc doar din surse de mâna a treia sau pe sponci), se înşeală. Există printre noi poeţii importanţi, maeştri ai stilului (care e omul însuşi, musai), iar când zic Brumaru sau Foarţă sper că nu am nevoie de dovezi. Am scris 33 de cvasi-sonete şi un epitaf într-o carte pe care am botezat-o „Plagiator. 1962”, tocmai în răspăr, în dezacord cu această grăbită etichetare a amatorilor cu părerea înfiptă în buricul chestiunii. Nu am lucrat sonetul ca la mama lui, nu am fost tipicar, de aceea le-am numit cvasi-sonete, dar am păstrat forma de 14 versuri, iar maniera trecea de la sonetul petrarchist la cel elisabetan, cu destule abateri însă căci am dorit să fiu... Coande. Fără vreun orgoliu al deriziunii sau vreo umilinţă jucată, am considerat că nu sunt decât un urmaş al acelor maeştri ai artei sonetului, un biet plagiator, născut în 1962 (într-o vreme cînd toţi erau morţi/ Ascunşi uitaţi sau nu gîndeau prea curat), dar marele nostru plagiat este viaţa însăşi, nu arta. Arta se poate lucra, este meşteşug, viaţa este inimitabilă. Anul acesta mi-a apărut o nouă carte, la editura lui Claudiu Komartin şi a Anei Toma, Casa de Editură Max Blecher.

„Memoria unui mort este memoria mea” este o carte de poeme dedicată marelui poet Cristian Simionescu, trecut de puţină vreme la cele veşnice. Chiar aşa, îşi mai aminteşte cineva de „Maratonul” său? E o carte unică în poezia românească.  

Cum se scrie astăzi? În ce mod afectează tehnologia şi eclectismul lumii contemporane creaţiile literare? 

Fiecare generaţie/promoţie de poeţi are propria ei provocare literară. Fiecare individualitate are marele său challenge. Fără această împotrivire nu va putea deveni el însuşi. În istoria sa dedicată civilizaţiilor, Toynbee remarcă acest fapt: dacă nu există o adversitate, o presiune externă, o civilizaţie nu se poate înălţa din propria ei istorie călduţă. Riscă să rămână provincială. Totul e ca această provocare, adversitate să nu fie prea puternică, altfel acea civilizaţie riscă să fie sufocată. La fel, poetul. Nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin, dar el lucrează mai mult decât oricare alt individ uman cu straniul. Acel ceva care-l priveşte din altă dimensiune, pe el îl priveşte. Provocarea nu este doar a limbajelor (care se schimbă natural rapid), ci a originarului din fiecare dintre noi: acel ceva, de nespus, pe care tocmai tu, biet poet, îl vei grăi în sfârşit. E o iluzie poate, dar Eminescu, care ne ajută şi aici: „Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,/ S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;/ Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă.” Aşadar, indiferent de tehnologii şi eclectism, dar ţinând cont de ele, poezia se arată. Vor diferi şi noile limbaje poetice, şi receptorul, foarte sensibil la schimbările care au loc, dar poezia este aceeaşi: un semn venit din viitor pentru cei care văd prezentul în oglinda multiversului.

poetul Nicolae Coande

Alături de Mihai Şora   FOTO Albert Dobrin

Cum vă împărtiţi între dragostea de teatru şi cea de literatură?

Dragostea e pentru oameni, pentru ceea ce faci tu trebuie profesionalism şi dăruire, eficienţă şi luciditate. Unii iubesc cărţile mai mult decât oamenii, la alţii e invers. Mulţi iubesc în cerc restrâns, familia, neamul, alţii pot atinge şi alte trepte. Am avut noroc că am putut lucra, citi, scrie într-un teatru unde literatura e preţuită, nu doar pentru că este jucată pe scenă (cea dramatică, în speţă), dar şi pentru că aici am putut aduce mulţi scriitori pe care i-am pus în relaţie cu actorii. Cred că asta e meseria mea adevărată: să fac oamenii să se întâlnească.

De când sunteţi secretar literar al Tearului Naţional „Marin Sorescu

 Lucrez din 2006 la Naţionalul din Craiova. Am fost întâi referent literar, iar din 2008 sunt secretar literar. Ştiţi, deşi aici au lucrat în această funcţie oameni ca Liviu Rebreanu, Ion D. Sîrbu sau Patrel Berceanu, eu cred că e o meserie ca oricare alta. Ştiu, nici secretarul literar nu mai e ce-a fost. Aceşti predecesori ai mei făceau repertoriul alături de directorii Gârleanu şi Dincă (mai modeşti azi ca notorietate decât secretarii lor literari), dar eu nu mă ocup de repertoriu, ci de afişe. Fac şi revista „SpectActor”, da.

Azi funcţia mea e echivalentă cu cea de şef serviciu Dramaturgie, o nouă denumire pompoasă care-mi permite să semnez tot felul de acte şi referate. Evident, citesc piese de teatru despre care îmi dau cu părerea, dar regizorii vin de fapt cu piesele lor care urmează să fie jucate, după cum ştiţi.
poeul Nicolae Coande

Ilie Gheorghe şi Nicolae Coande

Să ne povestiţi despre ce au însemnat Silviu Purcărete, Ilie Gheorghe, Valer Dellakeza pentru istoria teatrului?

Eu nu am apucat perioada de glorie internaţională a acestui teatru, condus de Emil Boroghină la o strălucire planetară. Doar auzeam veşti despre ei şi asta se întâmpla în Craiova. Domnul Boroghină a tot povestit despre asta, aşa că nu mai reiau eu. Pe domnul Silviu Purcărete l-am văzut de două ori lucrând aici, la „Măsură pentru măsură” şi la „O furtună”, ambele după W. Shakespeare. Elegant, profesionist, dedicat cu inteligenţă şi subtilitate artei sale, domnul Purcărete, în ciuda a ceea ce spun unii, pune în valoare actorul. Marele său favorit a fost Ilie Gheorghe, dar şi Sorin Leoveanu a făcut un excelent rol Lucio, în „Măsură pentru măsură”. Silviu Purcărete a fost privit în teatru aidoma unui zeu, acel zeu care trecând printre oameni te-a privit şi, cum spune inspirat Ion Mureşan, „văzându-te te-a şi uitat”. Este prea important ca să spun eu altceva despre domnia sa. Domnul Ilie Gheorghe a fost cu adevărat cel care mi-a arătat prietenie, chiar m-a căutat în ultimii ani ai vieţii sale. E păcat că s-a dus aşa. Era în formă, lucra, avea proiecte, urma să plece cu „Faust” la Budapesta. N-a fost să fie. Am jucat alături de el într-un spectacol-lectură pe scena sălii „Ion D. Sîrbu”. Se chema „Brâncuşi-Titulescu, suflete pereche”, o adaptare după texte şi lucrări de Vintilă Russu-Şirianu, Nicolae  Titulescu (cuprinse în cartea „Brâncuşi-Titulescu – suflete pereche”, Ed. Măiastra, Tg Jiu, 2012), Petre Pandrea, Benjamin Fundoianu. Am fost cu spectacolul la Târgu Jiu şi voia să-l mai reprezentăm în ţară. L-am acompaniat pe scenă la 75 de ani de carieră şi 50 de teatru, într-un spectacol de trei ore unde a fost inepuizabil, înălţător, uman, neobosit. Avea o inimă vitează şi a slujit ca nimeni altul limba română şi teatrul acestei ţări.

Nicolae Coande poet

Ce a însemnat experienţa cu montarea spectacolului Rinocerii” de Bob Wilson la Craiova?

Am, pe nu mai ştiu unde, o fotografie cu domnul Robert Wilson pe unul dintre holurile teatrului ţinând în mână revista „SpectActor”. Publicasem un interviu cu marele regizor american, la câteva luni după premiera cu „Rinocerii” şi la revenire i-am dăruit revista care era majoritar dedicată evenimentului. „Fantastic!”, a exclamat el (cu acel accent texan despre care nu ştii dacă e ironic sau serios), iar Alexandru Boureanu, care era pe atunci director artistic, ne-a făcut o fotografie. Directorul Mircea Cornişteanu a făcut un pariu mare cu el însuşi şi l-a adus pe Robert Wilson la Craiova (foto: Robert Wilson, alături de Eugene Ionesco), să regizeze „Rinocerii”. Wilson fusese anterior invitat în Festivalul Shakespeare de Emil Boroghină, cu un inubliabil „Sonetele lui Shakespeare”, produs de echipa de la Berliner Ensemble, dar şi cu spectacolul „Femeia mării”, cu marea Angela Molina în rol principal. La Craiova un cuplu Ionesco-Wilson este cu adevărat irezistibil! Cei doi se ştiau încă de pe când Wilson era o tânără stea în devenire în mediile culturale ale Parisului. Wilson a fost la Ionesco în casă, cred că ţi-am trimis fotografia în care apare şi un căţel al familiei Ionesco! A ieşit un spectacol grandios, în care străluceau multe nume grele ale teatrului nostru, dar şi tineri excepţionali: Ilie Gheorghe, Claudiu Bleonţ, Valentin Mihali, Valer Dellakeza, Mirela Cioabă, Constantin Cicort, Raluca Păun, Tamara Popescu, Iulia Lazăr, Angel Rababoc. Nu-i înşir pe toţi, dar au fost cu toţii o echipă excepţională, cu un maestru care i-a modelat ca un adevărat demiurg. Tehnica de lucru a lui Wilson e specială, după cum ştii, iar actorii noştri au făcut un efort de adevărată metanoia: s-au schimbat pe ei înşişi pentru a intra în rolurile destinate de Wilson. Repet, este meritul lui Mircea Cornişteanu că a riscat un asemenea pariu. În actul acesta, a avut detentă internaţională.

Nicolae Coande poet

 Sunteţi realizator şi moderator al „Întâlnirilor SpectActor”, un eveniment cultural găzduit din 2009 de T.N. „Marin Sorescu”. Sunteţi editor fondator al revistei TNC, „SpectActor” (2006). Ce înseamnă  „SpectActor” pentru dumneavoastră? Ce înseamnă sa fii cronicar de teatru, ce înseamnă aceste întâlniri?

Iniţiativa acestor întâlniri, care poartă numele revistei teatrului, i-a aparţinut domnului Cornişteanu. La finele lui 2008 mi-a cerut să fac posibile aceste întâlniri. Abia în 2009 am putut demara (sunt cam leneş, pornesc greu, dar am anduranţă de maratonist) şi, împreună cu directorul, am făcut aici un program unde au putut fi văzuţi oameni de valoare, de la Radu Beligan, Dorel Vişan la Ioan Holender sau Emil Hurezeanu. Ba, şi Emil Constantinescu a trecut pe aici! Revista am gândit-o iniţial împreună cu regretatul Patrel Berceanu, scriitor şi secretar literar până în 2006 al teatrului. Atunci, într-un aprilie cu adevărat crud, a suferit un anevrism şi nu a mai fi putut fi salvat. Avea 55 de ani şi credea în mine, sper că nu l-am dezamăgit. Am făcut singur revista, mi-am ales colaboratorii, în majoritatea scriitori din Craiova, pe care i-am reciclat la teatru! Cel mai bun cronicar al meu este Marius Dobrin, entuziast şi neobosit, vede teatru şi în ţară şi îi iubeşte cu adevărat pe actorii noştri. Îi iubeşte mai mult decât o pot face eu: ce vreţi, resurse limitate, dar cineva trebuie să rămână lucid. (foto: Alături de Mircea Albulescu)

Eu iubesc lucrul bine făcut şi cred că „Dumnezeu este teroristul miracolelor”.

Echipa e alcătuită din Cornel Mihai Ungureanu, excelent prozator, Mihai Ene, subtil eseist, Lia Boangiu (da, fiică-mea!), iar marii mei colaboratori externi sunt George Banu (care îmi permite să-i spun pe numele mic) şi Adrian Mihalache (căruia mi-am permis eu singur să-i spun astfel). Mă ajută să tipărim revista exuberanta (uneori sceptica) Andreea Uvegheş, directoare de marketing, şi mă susţin directorii Alex. Boureanu şi Vlad Drăgulescu, doi tineri oameni de teatru care vor face lucruri faine pe aici (acum când scriu rândurile astea suntem în plin Festival TNT, cu tineri talentaţi, coordonaţi de Bobi Pricop, regizor la noi). Apropo, ştiai ca începând de anul ăsta Radu Afrim este regizorul teatrului nostru? Ne întărim şi parcă văd că vom juca în finala Champions League în curând!

Ce înseamnă Ion D. Sîrbu pentru dumneavoastră?

L-am întâlnit de două ori în viaţă, iar cei care spun că avea o personalitate cu adevărat magnetică au mare dreptate. A fost secretar literar al teatrului din 1964 până în 1973, după care s-a pensionat pe caz de boală. A dorit de fapt să-şi scrie cărţile sale. Doamna Elisabeta Sîrbu, muza bună de gură Olimpia din romanul „Adio, Europa!”, mi-a povestit câteva lucruri faine despre el. Unul îl reţin cu precădere: mulţi, prea mulţi ai acestui Isarlâk compozit l-au ponegrit şi l-au detestat pe omul ăsta! Şi în viaţă şi după moarte. O viaţă şi atât nenoroc… L-am sărbătorit la centenar acum câteva zile, am făcut o dramatizare după „Adio, Europa!”, iar regizorul Bogdan-Cristian Drăgan a făcut un spectacol foarte bun, cu Angel Rababoc, Constantin Cicort, Nicolae Vicol, Anca Dinu, Petra Zurba şi Gabriela Baciu în roluri frumoase. Spectacolul l-a văzut inclusiv Mihai Şora, care a intrat pe scenă pentru a-i felicita, l-au văzut invitaţii din întreaga ţară veniţi la omagierea acestui scriitor despre care Craiova, cu mici excepţii, nu ştie mai nimic. Alături de Sorescu, fost unul dintre acei uriaşi pe umerii cărora ne urcăm şi noi, ca să vedem până departe.

Rinocerii Craiova

Finalul spectatorii "Rinocerii", alături de Robert Wilson, pe scena teatrului din Craiova

Vă simtiţi provincial în Craiova? De ce aţi ales acest oraş? Cum se vede Bucureştiul din Craiova?

Nu mă simt provincial la Craiova, nu uita că noi suntem Vestul în raport cu Bucureştiul! Iar Timişoara e Vestul nostru... Am venit dinspre Caracal, unde am făcut prima treaptă de liceu, şi m-am stabilit aici (am stat şi la Timişoara un ana, în adolescenţă). Şcolile mele sunt aici. Cărţile toate aici le-am citit (cu un scurt preludiu la biblioteca din Osica). Avem un teatru de excepţie, scriitori foarte buni (Ciupureanu e un mare poet, iar Ion Buzera e un important critic literar), filarmonică, teatru liric, teatru de copii şi tineret, chiar şi echipă de fotbal, măi! Spiritul pandur, altoit pe cel poetic, atât de drag lui Brâncuşi şi lui Petre Pandrea, nu se predă uşor! Nu uitaţi cine a fost Arghezi: cel mai mare poet al secolului al XX-lea, care s-a încheiat cu poezia lui Virgil Mazilescu (din Corabia de Olt). Dacă tot m-ai provocat, Bucureştiul este (Pandrea dixit) „statul ilfovean fără zid de apărare/ în care turcii intră de-a-n călare”. Rima îmi aparţine, Pandrea  spus-o în proză. Pe de altă parte, cred că oltenii care suntem reprezintă simbolul adevăratei Românii: suntem foarte ordonaţi în dezordine şi dezordonaţi în dezideratul ordinii. Asta înseamnă nu un minus, ci o versatilitate care poate duce la realizări importante. Suntem aşezaţi la umbra unei cruci pe care tot noi urcăm – ca umbre.

Ce lecturi de vară recomandaţo? Care sunt autorii dumneavoastră preferaţi?

Vara să fie caniculară sau răcoroasă? Există o „meteorologie a lecturii” şi în funcţie de asta pot propune anumite cărţi! Dar eu nu fac topuri şi nu silesc oamenii să intre în clasamentele mele. Mai bine îţi spun ce citesc (sau îmi propun să) citesc vara asta: Michel Houellbeq, „Neîmpăcat”, antologia de poezie, „Unsprezece scrisori către Gh. Grigurcu” (Paul Goma, Radu Petrescu, între alţii), Michel Deguy, „Poeme”, „Jurnal scris în a treia parte a zilei”, Angela Marinescu, „Berlin-Hamlet”, de Szilard Borbely, Frank Bidart, „Miile de tehnologii ale extazului”, Anne Sexton, „Poezii”, Paul Auster, „4, 3, 2, 1”, Joseph Raztinger, „Isus din Nazaret”, Simon Sebagh Montefiore, „Romanovii”, Mihai Gheorghiu, „Reversul istorie, eseu despre opera lui Mircea Eliade”, David Abulafia, „Marea cea mare, o istorie umană a Mediteranei”, Patrel Berceanu, „şase feluri de frică, şapte feluri de curaj” şi, n-ai să crezi, Mihail Nosov, „Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi”, ultima împreună cu fiul meu. El citeşte cu voce tare o pagină, eu citesc la fel cinci. Acesta e raportul, deocamdată. El are 9 ani – eu 57.

Moderator la întâlnirile „SpectActor“

poetul nicolae coande

Numele: Nicolae Coande

Data şi locul naşterii: 23 septembrie 1962, Osica de Sus, judeţul Olt

Studiile şi cariera:

Are un master în filosofie la Universitatea din Craiova (2010).

Este realizator şi moderator al Întâlnirilor „SpectActor“, un eveniment cultural găzduit din 2009 de Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, al „Duminici-lor de Poezie în teatru“, precum şi „Scriitori la Tradem“ (2010-2015), organizator al „Colocviilor Ion D. Sîrbu“. Cel mai recent proiect în care este implicat: „Adunarea Poeţilor şi a SpectActorilor Craioveni – Acasă la Sorescu“ (din 2016).

A debutat cu placheta de poeme „În margine“ (Ed. Ramuri, 1995), pentru care a primit premiul Festivalului „Nichita Stănescu“, Turnu Severin (preşedinte de juriu, Cezar Ivănescu).

A mai publicat volumele de versuri: „Fincler“ (Ed. Ramuri, 1997); „fundătura homer“ (Ed. Dacia, 2002); „Folfa“, (Ed. Vinea, 2003), „Vînt, tutun şi alcool“ (Ed. Brumar, 2008), „Femeia despre care scriu“ (Ed. Măiastra, 2010), „VorbaIago“, antologie de versuri (Ed. Măiastra, 2012), „Nu m-au lăsat să conduc lumea“ (Casa de Editură Max Blecher, 2015), „Plagiator.1962“ (Ed. Măiastra, 2017).

A primit două premii ale Uniunii Scriitorilor din România (USR), pentru plachetele de versuri „În margine“ (Ed. Ramuri, 1995) şi „fundătura homer“ (Ed. Dacia, 2002), Premiul Filialei Craiova a USR pentru cartea de versuri „Fincler“, (Ed. Ramuri, 1997).

Are poeme apărute în antologii şi reviste din Germania, SUA, Belgia, Serbia, Turcia, Albania, Slovacia.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Din 2008, este secretar literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova.

Locuieşte în: Craiova

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite