Jurnalul Monicăi Lovinescu, republicat de Editura Humanitas la 14 ani de la moartea vocii feminine a exilului românesc

0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO: Monica Lovinescu la Paris, februarie 1996.© Louis MONIER/Gamma-Rapho/Getty Images
FOTO: Monica Lovinescu la Paris, februarie 1996.© Louis MONIER/Gamma-Rapho/Getty Images

Monica Lovinescu, fiica scriitorului şi criticului literar Eugen Lovinescu, a murit la vârsta de 85 de ani, pe 20 aprilie 2008, la un spital din apropierea Parisului. Însemnările sale din perioada 1981-2002 au fost publicate pentru prima dată în 2010 de către Editura Humanitas, acum fiind disponibilă cea de-a doua ediţie, îngrijită de Cristina Cioabă, cu o prefaţă de Ioana Pârvulescu.

„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceaţă care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţă nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care şi le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative.“ MONICA LOVINESCU

Lucrul esenţial pe care l-a înţeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea şi reproducerea lui; ţine de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Şi pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea şi reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta şi după apariţia lor tânjea. „Trăiţi frumos“ însemna, pentru ea, trăiţi drept, trăiţi în acord cu exigenţele demnităţii. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viaţa Monicăi Lovinescu. Acesta a fost „curajul fizic în faţa morţii“ pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viaţa. HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Fragmente din prefaţa scrisă de Ioana Pârvulescu

Jurnalul esenţial al Monicăi Lovinescu, aflat la a doua ediţie (prima e din anul 2010), reprezintă o selecţie, făcută cu mult discernământ şi cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele şapte

jurnale scrise între 1981 şi 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viaţă, asemenea esenţelor de parfum greu de uitat. Şi este, în acelaşi timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

(…)

Redus la miez, decojit de redundanţe şi de fraze‑parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile veneţiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzişuri, frumos şi curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înşine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puţini alţii, vocaţia şi, mai ales, vitejia lucidităţii şi a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s‑a înşelat, că n‑a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i‑ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor şi a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană şi în acelaşi timp o „deformaţie“ profesională de jurnalist corect, de om conştient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.

(…)

Se întâmplă uneori să nu reciteşti o operă clasică decât atunci când apare într‑o nouă traducere şi să constaţi, din nou, cât de importantă e cartea pe care o uitaseşi în raft, şi ce bucurie este s‑o reiei. Această „nouă traducere“ este, în cazul de faţă, concentrarea celor şapte jurnale ale Monicăi Lovinescu într‑unul singur. Impresia la o nouă lectură este chiar mai puternică decât la prima. Cu fiecare lectură, prin trecutul care e tot mai departe, prin timpul care se adună „în urmă“, însemnările câştigă o nouă dimensiune. Acum se vede bine ansamblul, evoluţia şi transformările României în ultimele decenii. Cu cât e mai aproape de prezentul jurnalului, lectura e mai bruiată de curiozitate, tentaţie inevitabilă în cazul jurnalelor contemporane: cine ce‑a spus şi ce‑a făcut, cum „iese“ cutare sau cutare, micile istorii individuale. (Şi la acest nivel apar noutăţi de perspectivă prin evoluţia biografiei tuturor personajelor din jurnal, care obligă mereu la comparaţii.) La o nouă lectură bruiajul e mai estompat, iar documentul istoric se decupează net din cotidian. Iese acum la iveală şi adevărata statură a autoarei. Într‑una din consemnările anilor ’80, Monica Lovinescu se amuză că diverşi oameni din ţară, care n‑o văzuseră, dar o auziseră, şi‑o închipuiau mare, serioasă, îmbrăcată eventual în taior, şi că s‑au mirat aflând că e micuţă şi poartă blugi!

humanitas

(…)

În paginile acestea sunt surprinse, mai bine ca în oricare din cărţile apărute după 1990, furtunile psihologice colective pe care le suportam în perioada ceauşistă, cu toată grozăvia lor, dublată pe‑alocuri şi de comic, şi de absurd. Cum se agăţa lumea de zvonuri despre comploturi, lovituri de stat, atentate, boli şi operaţii ale dictatorului, cum se puneau în circulaţie, pentru a teroriza psihic oamenii, ipotetice măsuri orwelliene, cum se spera mereu într‑o salvare picată din cer. (…)

Pagini cu deosebire emoţionante sunt legate de prima şi a doua întoarcere în ţară, după aproape 50 de ani de exil. Acum Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca îşi verificau opţiunea şi sacrificiul întregii vieţi şi, din fericire, au văzut că a meritat. Un singur exemplu: la aeroportul Otopeni funcţionara care trebuie să pună viza pe paşaportul celor doi, „o fetişcană“, izbucneşte în plâns când citeşte numele, apoi iese din ghişeu şi îi îmbrăţişează.

Deşi trăieşte în exil, nu marii noştri exilaţi sunt figurile principale (dar, când apar, e ca într‑o minunată piesă de teatru, cu un Cioran ataşant, un Ionesco fragil, un Eliade complicat, toţi „strălucind de nefericirile Istoriei“), ci, culmea, în centru sunt oamenii din România, cu toate ale lor. De fapt, personajul principal al jurnalului este România. Eul propriu e neglijat – e unul din punctele în care autoarea nu seamănă deloc cu interbelicii, dar ar fi stupid să nu vezi, după cortina discreţiei, adâncimea sentimentelor ei bune şi a marilor ei dureri, între care moartea mamei, căreia ar fi vrut să‑i asigure mormântul unei cărţi, s‑o aibă îngropată frumos în paginile unei cărţi scrise despre ea. Remuşcările fiicei care nu a putut‑o apăra de cruzimea istoriei sunt cronice. În preajma autoarei e mereu V., Virgil Ierunca. Monica şi Virgil, Pamina şi Tamino în tinereţe, Baucis şi Philemon după ce se trezesc că le‑a trecut viaţa şi că nu mai doresc decât să moară împreună.

„Doi oameni restabilind «binele» împotriva unui întreg stat organizând răul“, cum a spus Imre Tóth despre ei, în 1982. Formulă care e şi cea mai concisă prezentare a Jurnalului esenţial.

Monica Lovinescu (19 noiembrie 1923–20 aprilie 2008), jurnalistă şi critic literar, fiica lui E. Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, este cea mai importantă voce feminină a exilului românesc. După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Artă Dramatică şi colaborează la diverse publicaţii (Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Vremea, Democraţia lui Anton Dumitriu) cu pagini literare, cronică dramatică etc. Obţine o bursă a statului francez în 1947 şi pleacă la Paris în condiţii dificile şi riscante. Imediat după abdicarea forţată a regelui Mihai I, la începutul anului 1948, cere azil politic în Franţa. În primii ani de exil face diverse încercări regizorale. Publică articole şi studii în diverse reviste: East Europe, Kontinent, LAlternative, Preuve, France Catolique, Temoignage etc. Semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle („Encyclopédie de la Pléiade“, Gallimard). Traduce câteva cărţi din româneşte, sub pseudonimele Monique Saint- Côme şi Claude Pascal. Împreună cu Eugen Ionescu, traduce trei piese din teatrul lui Caragiale în limba franceză (volum publicat în 1994, la L’Arche Editeur). Colaborează deopotrivă la revistele de limba română din exil: Luceafărul, Caete de Dor, Fiinţa romanească, Ethos, Contrapunct, Dialog, Agora etc. Din 1951 se dedică activităţii radiofonice şi „ţării din gând“: realizează, până în 1975, emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere (va lucra aici până în 1992, la închiderea postului). Are emisiuni săptămânale ascultate cu enorm interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală romanească, precum şi Teze şi Antiteze la Paris. În ajunul zilei sale de naştere, în 1977, se face asupra ei o încercare de asasinat politic de către un terorist aflat în solda lui Nicolae Ceauşescu.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu Virgil Ierunca, fiind amândoi unele dintre cele mai iubite şi respectate figuri ale exilului românesc. După 1990, cărţile i se publică constant la Editura Humanitas, în principal cronicile literare citite la radio (şase volume de Unde scurte: 19901996), precum şi cele scrise pentru Romania literară (volum intitulat Diagonale, 2002, 2010). La apa Vavilonului (1999, 2001, 2008, 2010) este una dintre cele mai importante scrieri memorialistice de exil. Eseurile sale politico-istorice au fost antologate în volumul Etica neuitării (2008). Cele şase volume de Jurnale, publicate în timpul vieţii (2002–2006), au fost urmate de ediţia postumă, într-un volum, intitulată Jurnal esenţial (2010) şi de Jurnal inedit, 2001–2002 (2014). În 2014 a apărut şi O istorie a literaturii romane pe unde scurte, 1960–2000 (antologia celor mai importante texte ale autoarei despre literatura română sub comunism).

Monica Lovinescu a scris primul roman distopic din literature română, Cuvantul din cuvinte, şi este de asemenea autoarea unui volum de Intrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler (1992).

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite