Jurnalistul Liviu Iancu, autorul romanului „Xanax“: „O carte nu trebuie să-i placă editurii, criticilor şi nici măcar autorului. Trebuie să placă cititorilor“

Jurnalistul Liviu Iancu, autorul romanului „Xanax“: „O carte nu trebuie să-i placă editurii, criticilor şi nici măcar autorului. Trebuie să placă cititorilor“

Jurnalistul Liviu Iancu este autorul unui "boom" editorial: "Xanax"

În „Xanax“, volum apărut în luna februarie şi publicat deja în trei tiraje, primul dintre acestea epuizat din librării în mai puţin de o săptămână, personajelesunt curve, moguli de presă, oameni obişnuiţi. După acest succes neaşteptat, autorul Liviu Iancu spune că nu se crede o mare valoare şi nu se ofileşte la propria sa umbră.

Ştiri pe aceeaşi temă

Liviu Iancu (43 de ani), jurnalist economic, a lucrat la agenţia de presă Mediafax şi la revista „Business Magazin“, iar în prezent semnează pe site-ul Profit.ro. În calitate de reporter care a însoţit numeroase delegaţii oficiale, a acumulat experienţe memorabile pe care le-a consemnat în romanul „Xanax“, apărut în luna februarie la Editura Trei. Scene de umor sublim sau grotesc descriu fără menajamente, în cele 500 de pagini, incompetenţa, ignoranţa, imoralitatea, servilismul şi jocurile de culise ale unor miniştri, secretari de stat sau oameni de afaceri. Sub funcţiile grele de demnitari, cititorul descoperă apetenţa pentru onoruri publice ale unor personaje precum Elena Udrea sau Dan Matei Agaton, foşti miniştri ai Turismului. Un mogul de presă despotic şi tomnatic care îşi hrăneşte egoul umilindu-şi angajaţii, ziarişti cu morgă şi ziariste frumoase, dar şi oameni simpli, naivi sau inteligenţi, bătuţi de soartă sau norocoşi din România rurală a anilor ’90, se regăsesc în cartea lui Liviu Iancu. „Xanax“ are o doză masivă de umor care dă dependenţă. Deopotrivă, există scene de o sensibilitate care te dărâmă.

„Weekend Adevărul“: A fost un success aşteptat sau neaşteptat cu „Xanax“? Cine a fost prima persoană care te-a sunat să te felicite?

Liviu Iancu: Mă aşteptam să se vândă repede primul tiraj, dar pentru mine asta nu înseamnă deloc că a fost un succes. Să vinzi în câteva zile 1.500 de cărţi nu e nicio performanţă, chiar dacă unii o consideră aşa într-o piaţă minusculă precum cea românească, unde cei mai mulţi autori nu vând atât nici într-un an sau doi. Eu cred că succes e atunci când vinzi milioane de volume şi când au auzit de tine cititori din toată lumea, când îţi atârnă paparazzii în fiecare zi după gard şi când Penelope Cruz te aleargă pe stradă ca să facă selfie cu tine. România e plină de „mari poeţi“ şi de „mari romancieri“ de care n-au auzit mai mult de câteva sute de oameni, dintre care jumătate sunt rude şi prieteni, iar ceilalţi sunt confraţi. Primul care m-a felicitat a fost Silviu Dragomir, directorul Editurii Trei, deşi ar fi fost mai potrivit să-l felicit eu pe el, în condiţiile în care a decis pe loc să-mi publice „Xanax“, după ce alte două mari edituri au ţinut câteva luni manuscrisul la sertar, fără ca măcar să se uite pe el.

Personajele şi situaţiile din carte sunt sută la sută reale? Sau există şi o doză de ficţiune?

Eu nu sunt o stenografă care a consemnat mot-a-mot ce a văzut prin lume. Personajele şi situaţiile sunt reale, în linii mari, însă liniile mici fac diferenţa. Crezi că mai ţin minte exact discuţiile din liceu ori din facultate? Oamenii ăia există, întâmplările au existat şi ele, dar asta e ca şi cum ai avea doar pereţii şi fundaţia unei case. Tencuiala, uşile, ferestrele, acoperişul, zugrăveala şi mobilierul sunt ale mele, iar toate astea fac o casă frumoasă sau urâtă, primitoare sau respingătoare, şi nu zidurile. Un roman nu e un puzzle pe care să-l dezlegi încercând să recunoşti actorii. Mai interesează pe cineva dacă personajele din „O scrisoare pierdută“ sau „Groapa“ erau sau nu reale? Important e că ele au fost atât de vii, încât au supravieţuit şi trăiesc şi acum, după multe decenii sau un secol şi ceva.

O sinceritate dezarmantă

„Xanax“ este scrisă la persoana întâi. Când ai decis că vrei să faci o astfel de confesiune publică?

Mi s-a părut mai confortabil să o scriu la persoana întâi, pentru că e o carte despre lucruri care mi s-au întâmplat mie şi mi s-a părut cumva un semn de paranoia să vorbesc despre mine la persoana a treia, aşa cum fac sceleraţii: „Jurnalistul bătu la uşa bordelului şi de acolo ieşi o tânără superbă, care îi admiră din prag pletele blonde“. M-am gândit serios acum vreo doi ani să scriu cartea, deşi aveam multe texte adunate şi păstrate în ultimii zece ani. Am venit, cum ar spune un economist, în întâmpinarea ofertei, pentru că după câteva poveşti publicate în Profit.ro, mulţi cititori mi-au scris şi m-au sfătuit să public o carte.

Colegi din presă, miniştri, oameni de afaceri sunt evocaţi în carte sub pseudonim, însă cei mai mulţi dintre ei sunt recognoscibili. S-a supărat vreunul pe tine că ai scris despre el, că ai deconspirat situaţii uneori comice, alteori jenante, alteori revoltătoare?

Da, Lucică, unul dintre personajele din carte, mi-a reproşat: „M-ai pus într-o lumină proastă, am părut un tip superficial şi leneş, deşi eu eram un tip serios şi muncitor“. I-am spus că şi eu devoram pe vremea aia o carte la două-trei zile, dar dacă aş fi povestit despre lecturile mele nocturne, s-ar fi plictisit cititorii după două pagini. Îmi pare rău că s-a supărat vechiul meu prieten, deşi cred că ar trebui să fie bucuros că am vorbit despre el în carte.

Dacă „Xanax“ va rămâne peste 100 de ani, lucru pe care nu-l cred posibil, dar mi-l doresc, el va supravieţui acolo, în carte, ca tânărul poznaş şi pus pe glume, mult timp după ce chiar şi ultimul lui strănepot îl va fi uitat.

Nici pe tine nu te-ai iertat, în sensul că ai devoalat lucruri despre care oamenii nu vorbesc decât la psiholog. Nu ai avut o reţinere la gândul că cei apropiaţi ţie se vor scandaliza când vor citi că făceai unele lucruri inacceptabile socialmente?

Ce-ar fi însemnat ca Ion Creangă să nu povestească despre furtul de cireşe de teamă ca nu cumva lumea să-l considere infractor şi, cine ştie, să nu-i bată poliţia la uşă peste ani? Cred că atunci când scrii ceva trebuie, în primul rând, să fii sincer şi cu tine, şi cu cititorul.

Nu pot să mă aşez la masă şi să inventez povestea unui medic din Congo, pentru că n-am fost niciodată medic şi niciodată în Congo. Poate alţii mai talentaţi ar reuşi s-o facă, dar eu nu şi nici nu vreau. E atâta poezie şi atât spectacol în jur, încât nu trebuie să mă pun în pielea unui medic congolez ca să scriu ceva interesant.

Ce înseamnă scandalos

Nu ţi-a fost jenă să spui că fiul domnului Iancu, respectabil profesor de matematică la şcoala din comun Cobia de lângă Găeşti, în tinereţea sa zvăpăiată, se deda la orgii bahice şi plătea femei pentru sex în cele mai rău famate cartiere din Bucureşti?

Dar ce e atât de scandalos că un tânăr de 25 de ani se îmbăta şi mergea la curve? Mie mi se pare mult mai scandalos ca un politician să fure bani de la copiii săraci şi apoi să se afişeze relaxat la tribuna Parlamentului sau o analfabetă să conducă un guvern. E scandalos că nu suntem în stare să construim autostrăzi, că pleacă românii scârbiţi în alte ţări şi că de ani şi ani nu suntem în stare să curăţăm clasa politică. E scandalos că bătrânii ajung să cerşească şi că Guvernul moare de grija hoţilor şi criminalilor din puşcării.

Cum a fost primită „Xanax“ în comuna în care te-ai născut şi despre care vorbeşti în prima parte a cărţii?

Înţeleg că au cumpărat-o unii vecini, dar n-am primit încă reacţii. Nu mi-a spart nimeni geamul maşinii şi nu mi-a aruncat pisici moarte peste gard. Oamenii muncesc şi n-au mult timp să citească. Cartea e groasă, are 500 de pagini, aşa că până vor afla că am scris despre unii dintre ei, voi fi un moşuleţ respectabil pe care le va fi jenă să-l mai înjure. A citit mama cartea şi i-a plăcut, deşi cu unele pasaje triviale n-a fost deloc de acord. Mi-a şi zis că ea, ca fostă profesoară, mi-ar fi curăţat vulgarităţile din roman dacă i l-aş fi dat înainte de publicare să-l corecteze. Oricum, chiar şi după ce l-am citit şi răscitit de câteva ori şi eu şi editorul, şi a mai trecut şi pe la doi corectori, mama tot a mai găsit în „Xanax“ câteva mici greşeli. Pe o parte dintre ele le-am corectat în tirajul II. Soră-mii i-a plăcut fără rezerve. Costel Rădulescu, prietenul meu din copilărie, încă nu a citit cartea, dar el ştie, oricum, mare parte dintre întâmplări, pentru că le-am trăit împreună. Îl ţin la curent cu vânzările şi ştirile despre carte. Mi-a zis într-o zi: „Auzi, bă? Dar dacă eşti mai mare decât credem noi doi?“.

Prima parte a cărţii este o cronică rurală a anilor ’90 văzută de un adolescent care îşi caută un sens în propria existenţă. Dintre personajele evocate în carte – precum bunul tău prieten Costel – mai sunt şi altele cu care ai ţinut legătura de-a lungul anilor?

Cu Costel vorbesc aproape zilnic de când a apărut telefonia mobilă, şi dacă ne-ar asculta SRI-ul, şi-ar da seama că, dincolo de cărţile şi documentarele pe care ni le povestim, am rămas aceiaşi copii de la ţară cărora le place să râdă de tot ce văd în jur. Lui Costel îi datorez jumătate de carte, pentru că lucrurile alea le-am trăit împreună sau pe unele mi le-a povestit el, care locuieşte încă la ţară şi e prieten cu oamenii de-acolo. Mă sună şi, uneori, dacă sunt ocupat, insistă. Atunci ştiu că are o informaţie preţioasă: „Notează asta, poate o bagi în carte“, îmi spune. „Ce să notez?“. „Păi uite, unui vecin care lucrează la uzină i-au dat pe mână o maşină de găurit tabla, care are două butoane şi un mic ecran unde i se afişează diverse lucruri. A venit acasă după prima zi de lucru cu maşina respectivă şi ne-a zis nouă, vecinilor: «Hai, bă, că nu e chiar atât de grea informatica asta»“. Mai ţin legătura cu Ciprian, care şi el apare în carte şi care lucrează într-un domeniu unde salvează oameni, asumându-şi multe riscuri, iar în timpul liber protestează în Piaţa Victoriei.

Un prieten comun, care a ajuns mare şef pesedist, m-a sunat să-mi spună că i-a propus lui Ciprian un job mai liniştit şi mai bine plătit, dar Ciprian l-a refuzat: „Marş, bă, de-aici, că eu nu primesc nimic de la hoţi“. 

„Am intrat în presă din greşeală, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară“

Ai început să faci jurnalism la Mediafax. Poveşte puţin despre parcursul tău în presă.

Am intrat în presă din greşeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar m-am lămurit rapid că e mai interesant să scrii ştiri decât să vinzi case. De acolo am plecat la tabloidul „Naţional“, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce m-a făcut să migrez după un an în echipa care a lansat pe piaţă „Business Magazin“, iar supă o vreme am ajuns la „Capital“. După câţiva ani m-am întors la Mediafax, de unde am plecat după şapte ani, temându-mă că agenţia, intrată între timp în insolvenţă şi relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară.

Ai o tehnică anume de a scrie? Cizelezi mult o frază, tai, rescrii sau naraţiunea curge la fel ca atunci când povesteşti? Trebuie spus că umorul tău este molipsitor şi atunci când povesteşti prin viu grai, nu doar în scris.

Nu am nicio tehnică, pentru că nu sunt scriitor. Unele pasaje le-am scris şi le-am rescris de 20 de ori şi abia atunci mi-a plăcut cum sună, iar pe altele le-am terminat rapid. Oricum, de câte ori mai arunc un ochi pe „Xanax“, găsesc fragmente pe care acum le-aş scrie altfel.

Cehov, deasupra tuturor

Care sunt autorii tăi preferaţi?

Sunt foarte mulţi, peste 100, dar pe primele locuri sunt Gabriel Garcia Marquez cu cel mai mare roman scris vreodată, „Un veac de singurătate“, cei mai mari povestitori americani: John Cheever, Raymond Carver şi Flannery O’Connor, dar şi Thomas Wolfe – cu minunatul roman „Priveşte, înger, către casă“, Annie Proulx cu senzaţionalul „Ştiri de acasă“, Cormac McCarthy, Saul Bellow, John Updike, Thomas Pynchon, Kurt Vonnegut, Truman Capote, Alice Walker – „Culoarea purpurie“, Bernard Malamud – „Cârpaciul“, Sinclair Lewis – „Babbitt“, John Irving – „Lumea văzută de Garp“, Richard Yates – „Revolutionary Road“, David Foster Wallace, Jonathan Franzen cu „Corecţii“, Jeffrey Eugenides – „Midllesex“ şi mulţi alţii. Literatura nord-americană e preferata mea, dar cea mai bună carte pe care am citit-o în ultimii cinci ani e, de departe, „2666“ a chilianului Roberto Bolaño. Îmi mai plac Céline – „Călătorie la capătul nopţii“, Andrei Platonov – „Cervengur“, Italo Svevo – „Conştiinţa lui Zeno“, Dino Buzzati şi foarte mulţi alţii, iar undeva, deasupra lor, stă Cehov.

Primele texte – fragmente din „Xanax“ – au apărut pe Profit.ro. Ai spus într-un interviu că nu vrei să fii numit scriitor, ci jurnalist. De ce atâta modestie, totuşi?

Cu o singură carte scrisă, care s-a vândut, deocamdată, doar în câteva mii de exemplare, nu mă consider scriitor. Dacă mă duc să cânt o melodie la Vocea României, asta nu mă face cântăreţ. Un profesoraş de limba română oarecare nu devine critic literar dacă se apucă de comentat cărţi şi nici un comic care urcă de trei ori pe scenă nu devine actor. Scriitori sunt cei pe care i-am pomenit mai sus – Carver, Cheever, Bellow, Marquez...

Ai mai zis undeva că nu numele tău trebuie să rămână în memoria cititorilor, ci cartea. Un scriitor rus celebru spunea că artistul trebuie să fie mai puternic decât opera lui, pentru a putea să o apere…

Nu ştiu ce scriitor a spus asta, dar mi se pare o idioţenie. Cum să-ţi aperi opera? I-ai dat drumul în lume şi gata, are destinul ei propriu, e la casa ei. Cum să te amesteci în viaţa ei ca o soacră care se bagă în căsnicia copilului? Poţi să o promovezi, poţi să o faci cadou, dar cum s-o aperi şi împotriva cui? Dacă n-ai fost suficient de talentat, încât cititorul să înţeleagă ce scrii acolo, ce faci, te duci din casă în casă şi o explici? Sau o vinzi cu un manual de folosinţă alături? O carte nu trebuie să le placă tuturor. Mie, de exemplu, nu-mi plac deloc Vargas Llosa sau Dario Fo sau Herta Müller, toţi câştigători ai premiului Nobel pentru Literatură. O carte nu trebuie să-i placă editurii, criticilor şi, nici măcar, autorului. O carte trebuie să le placă cititorilor, pentru că, în definitiv, pentru ei a fost scrisă. Când a fost făcută coperta romanului, am insistat ca titlul să fie scris cu litere cât mai mari, iar numele meu cu cât mai mici.

Nu sunt un tip îndrăgostit de sine, nu mă cred o mare valoare şi nu mă ofilesc la propria-mi umbră. Sunt doar un om obişnuit care a scris o carte extraordinară.

În ce oraş ţi-ar plăcea să trăieşti?

Pentru că nu ne-am hotărât încă ce oraş să alegem dintre New York, Roma, Madrid şi Hong Kong, eu şi prietena mea, Raluca Hatmanu, locuim încă în Bucureşti, alături de cei trei câini, Jep Gambardella, o la „grande bellezza“ de pointer şi doi braci germani – Irma şi Aramis. ;

Mai multe facultăţi începute şi neterminate

 Numele: Liviu Iancu

Data şi locul naşterii: 8 mai 1975, Găeşti, Dâmboviţa

Studiile şi cariera:

A terminat liceul Vladimir Streinu din Găeşti, după care a început, pe rând, mai multe facultăţi – Cibernetică, Transporturi şi Sociologie, fără să termine niciuna dintre ele.

 A intrat în presă, la Mediafax, în 2000.

În prezent, este jurnalist la Profit.ro, unde a publicat o serie de editoriale-poveşti originale în peisajul presei economice româneşti, foarte apreciate de către cititori. Câteva dintre acestea se regăsesc şi în „Xanax“, romanul său de debut.

Locuieşte în: Bucureşti.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările