INTERVIU Victoria Dragu Dimitriu, scriitoare: „Bisericile ţes un sistem de autoapărare a Bucureştiului“

INTERVIU Victoria
Dragu Dimitriu, scriitoare: „Bisericile ţes un sistem de autoapărare a Bucureştiului“

Victoria Dragu Dimitriu a ajuns la cel de-al 11-lea volum din seria sa de istorii ale locuitorilor Capitalei: „Povestea unei doamne din Bucureşti, Tatiana Mărgescu“, publicat la editura Vremea, în colecţia „Planeta Bucureşti“. Autoarea vorbeşte despre atmosfera de pe această planetă a Bucureştilor, supusă capriciilor fiecărei epoci prin care-a trecut.

Ştiri pe aceeaşi temă


Victoria Dragu Dimitriu e îndrăgostită de Bucureşti şi pace. Când se plimbă pe străzile marelui oraş, aude tot felul de şoapte şi poate vedea imagini ascunse neiniţiaţilor, nouă. Are abilităţi supraomeneşti de a vedea dincolo de faţadele clădirilor şi dincolo de betoanele care încorsetează Capitala. Poveştile pe care le-a adunat în cele 11 cărţi despre bucureştenii de ieri şi de azi, istoriile, bucuriile şi dramele unor oameni care s-au dedicat oraşului. Cine altcineva să păstreze amintirile unor familii de seamă, precum Greceanu, Zamfirescu, Mărgescu, Mincu, Racoviţă sau Rosetti? Cine să ne spună istoria tuturor statuilor din oraşul acesta? Victoria Dragu Dimitriu e îndrăgostită de Bucureşti şi pace.

 

A scris 11 cărţi despre Bucureşti

Numele: Victoria Dragu Dimitriu

Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Filologie, Universitatea din Bucureşti.
A fost realizator la Redacţia Culturală a Radiodifuziunii Române, unde a semnat emisiunile „Atlas Cultural“, „Eminesciana“,” Bucureşti, istorii scrise şi nescrise“, „Arhipelagul Bucureşti“.
A publicat mai multe volume de poezie şi romane.
Din 2004, publică la editura Vremea o serie de lucrări închinate Bucureştilor, volume de convorbiri cu locuitori de seamă ai Capitalei.. Cel mai recent volum este „Povestea unei doamne din Bucureşti, Tatiana Mărgescu“.

Locuieşte în: Bucureşti


Aţi scris 11 cărţi cu istorii vechi, poate chiar nostalgice, din Bucureşti. Cea mai recentă: „Povestea unei doamne din Bucureşti, Tatiana Mărgescu“. Cum vi se pare că, acum, cel mai cunoscut punct de întâlnire din oraş e un fast-food?
Înseamnă că s-a mutat mai la sud. În mod sigur, oraşul se schimbă, chiar e o dinamică năucitoare şi nu cred că e cineva în oraşul acesta care să ştie cât de repede merge înainte. Fiecare individ, că e sau nu interesat, descoperă treptat şi pe felii Bucureştiul – eu cred că nici instituţiile plătite pentru asta n-au o vedere de ansamblu. Aşa că eu sunt conştientă că tot timpul am de aflat noutăţi din prezent şi din viitor, aşa cum am de aflat din trecut. Orice stradă pe care te-ai opri în Bucureşti are un trecut pe care, dacă vrei să-l descoperi, te vei lega automat de locul acela.

V-aţi născut aici şi aţi văzut oraşul transformându-se. Ce schimbări vi se par mai importante?
În primul rând, redimensionarea. Deşi n-apucai să mergi în toate cartierele într-o zi, totuşi puteai avea oraşul întreg în minte. Or, acum s-a lăţit, s-a lungit, s-a adâncit, s-a înălţat. Pe urmă, în mod paradoxal, în ciuda faptului că evoluăm într-o societate în care tehnica-şi spune cuvântul, oraşul s-a sălbăticit. E mai greu de trăit aici, deşi tot atât de interesant. Generaţia mea era întotdeauna interesată de schimbări. Ştiam că se construieşte la Sala Palatului, că pe bulevardul Republicii s-a reparat un bloc sau s-a construit altul. În plus, eu am învăţat departe de casă, aşa că în fiecare zi străbăteam oraşul de la Biserica Armenească până pe strada arh. Ion Mincu. Făceam această axă nord-sud receptând schimbările nu întotdeauna foarte fericite. Dispariţia statuilor, de exemplu.

Pe astea Constantin Doncea, fost primar, comunist ilegalist, le-a mai dat jos.
Doncea într-o perioadă. Lui Doncea i se atribuie în primul rând demolarea statuii regelui Ferdinand, care era la şosea, acolo unde e acum Omar Khayyam şi unde a mai fost multă lume. Erau şi statui care poposeau acolo în drum spre locul lor, ca să le vadă lumea. Chiar şi Ostaşul Sovietic, în drum spre cimitir, a fost păstrat aici.

Ostaşul căruia-i miroseau picioarele?
Da, cel despre care-a scris Păstorel Teodoreanu (n.r. – epigramist: „Soldat rus, soldat rus,/ Te-au ridicat atât de sus?/ Ca să te vadă popoarele/ Sau fiindcă-ţi put picioarele“). Mi se pare că era făcut de Constantin Baraschi. Apoi acolo a fost Ferdinand şi vizavi de el, în mod curios, era Statuia Infanteriştilor, de Ion Jalea. O statuie foarte impozantă, cu un soclu imens. Pe diferite trepte ale soclului erau puşcaşi, ceva frumos. A dispărut însă atunci când a fost adus Ferdinand, pentru că puşcaşii erau în poziţie de atac, în faţa regelui.

De ce spuneţi că s-a sălbăticit?
Pentru că e aglomerat, că e o circulaţie neomenoasă, că maşinile staţionează în aşa fel încât foarte multe categorii de pedeştri sunt împiedicate serios. Că se vorbeşte foarte urât. De fiecare dată când cineva e nemulţumit de celălalt se exprimă dezagreabil. Pare o lipsă de educaţie fundamentală. Chiar cu privire la relaţia omului cu oraşul lui. Exista la un moment dat – cred că în clasa a IV-a a mea – un manual despre Bucureşti. Copiii învăţau despre oraşul şi despre cartierul lor. Învăţau să respecte lucrul pe care-l vedeau zilnic. Foarte mulţi dintre cei care folosesc oraşul nu se sinchisesc de el.

Păi, ne trebuie să ştim, de pildă, cine-a fost cel care a împrumutat numele străzii pe care locuim? E acesta un criteriu pentru a fi un bun cetăţean?
Nu în mod necesar, pentru că foarte multă lume nu cunoaşte istoria locului, dar cetăţeni civilizaţi şi cu respect faţă de cei din jur trebuie să fim cu toţii. Eu mă consolez uneori spunându-mi că bunul-simţ poate înlocui cultura. Dar de unde apare bunul simţ? E un dat natural? Nu ştiu.

Bisericile – sistem de autoapărare al oraşului

Oraşul s-a schimbat semnificativ în comunism. Cartiere întregi au fost construite, iar altele – demolate.
Am trăit foarte conştient şi îndurerată dărâmarea Muzeului Simu, construit în formă de templu antic, pe Magheru de astrăzi, vizavi de Cinema Patria. În locul lui, s-au construit cele două blocuri gemene. Silozuri. Sunt sigură şi azi că nu trebuia să fie dărâmat. Mai ales că era un complex superb, cu trei-patru case, printre care casa lui Titu Maiorescu la Bucureşti. Case de sfârşit de secol XIX. Era o zonă de oraş foarte civilizată şi nu înţeleg de ce prin anii ’60 a fost dărâmată.

Cum era în cartierele astea noi?
La un moment dat, erau materiale în presă cu oameni care-şi aduceau găinile pe balcon şi purceluşii-n baie. Erau mahalagii, din gospodării foarte bune, cu boltă de viţă, cu fântână în curte şi floricele. Se trezeau dizlocaţi şi aduşi la oraş. Dacă se construia în zone noi, oamenii erau mulţumiţi. Numai că nu mai voiau cartiere-dormitor. În plus, în anii ’70, s-a construit în multe locuri foarte neglijent. Apoi, Bucureştiul a avut întotdeauna multe biserici şi capele de la spitale ori şcoli, care funcţionau ca nişte biserici adevărate. O vreme, nu s-a mai construit nicio biserică. Deşi observasem că bisericile din Bucureşti, în primul cerc, până la Mihai Bravu, pe linia de altădată a tramvaiului 26, ţes un fel de sistem de autoapărare al oraşului. Fiecare biserică avea o zonă în care radia. Mă gândeam că sistemul acesta păzeşte oraşul. Din păcate, bisericile s-au dărâmat şi, odată cu ele, s-a dărâmat şi oraşul. Erau biserici sacre – iar prima dintre ele este, desigur, Biserica Văcăreşti, un centru cultural fabulos! Acestea sunt drame ireparabile. Când mă nimeresc în Parcul Izvor, am tendinţa de a admira locul. Şi-apoi mă gândesc: dar ce casă a fost aici, cine-a plâns, cine a murit de durere pentru că i s-a luat locuinţa?

Dacă tragem linie, ce s-a întâmplat cu Bucureştiul acesta în comunism? Cum să judecăm?
E important să-i întrebăm pe oamenii care n-au decât ochii lor, fără vreun fel de informaţie, fără să se gândească în termeni de pierdere şi câştig. La McDonald’s e un fel de groma romană, locul unde se întâlnesc cele două axe N-S şi E-V. Pe de altă parte, când sunt acolo, eu îmi amintesc: aici era biserica Sfânta Vineri! Ştiţi cum era biserica aceasta?

Nu ştiu, de unde să ştiu?
Era ca o acropolă! Altă acropolă era Patriarhia. Dar au făcut două cortine de blocuri şi trebuie să te suceşti mult ca să găseşti unghiul de frumuseţe. Nu vă mai spun ce minunăţie erau Arhivele Statului, dispuse oblic faţă de Teatrul Municipal, cum se vedeau ele de pe Dâmboviţa! Îţi ţineai răsuflarea de frumuseţe. A fost rasă înălţimea aceasta. În concluzie, cred că mergem înainte, în mod fatal, şi cu pierderi, şi cu câştiguri. Fiecare clipă aduce altceva.

„Lângă biserici, erau cocini de porci şi bordeie amărâte“

Dumneavoastră aţi scris poezie şi roman. Cum aţi făcut trecerea la istorii?
E lucrul care mă interesează enorm. E mult mai important să scriu cărţile astea decât să-mi văd de ale mele. Aici e un tezaur de informaţie, care altfel s-ar fi pierdut. Cu fiecare individ se pierd biblioteci. Or, eu am reuşit să le salvez. M-am străduit foarte mult să fie frumoase, dar, mai important, să fie pline de informaţiile care, de obicei, se duc împreună cu omul. Câte ceva am izbutit să salvez. Cele mai vechi materiale sunt cu Alice Magheru, făcute în anii ’80. Le-am dat atunci la emisiunea „Atlas Cultural“, nu mai ţin minte cu ce pretext. Alice Magheru era medic fără arginţi, de laborator. Era colaboratoarea lui Ion Cantacuzino şi lucra la Institutul Cantacuzino. George Magheru , soţul ei, era nepotul lui Gheorghe Magheru şi al lui Ion Ghica. Alice Magheru era dintr-o familie nobilă românească prin căsătorie. Din partea tatălui, înalt funcţionar la Banca Naţională, avea o familie extrem de cultivată şi bogată. Pe la 1913 şi-au făcut casa lor superbă din strada Justiţiei, nr. 36. Povestea casei lui Alice Magheru s-a închis atunci când am scris cartea Grecenilor, care-i veneau nepoţi. Au vizitat-o pe ea până târziu. Casa a fost vândută în octombrie ’89 pe bani foarte puţini. A fost cumpărată de o firmă care a restaurat-o excelent, iar asta am aflat de la Greceni. Chiar şi acum, despuiată de glicină, se vede o arhitectură neoromânescă absolut superbă.

Aţi coborât în arhive ca să completaţi istoriile personale?
Cam toţi oamenii cu care am discutat mi-au oferit foarte multe documente. Îmi aduc aminte acum de doamna Nina Cionca, nepoata pianistei Ana Cionca şi nepoata lui Ciprian Porumbescu. Locuia în casa Anei Cionca şi, dacă te uitai de sus, casa avea formă de pian. Dar, pe lângă documentele oferite de cei intervievaţi, am controlat şi eu cât se poate.

Cât de relevante sunt poveştile personale pentru a vedea marea schemă?
Cred că asta e sarcină a viitorului. Noi facem bucăţelele de mozaic şi cineva, oricine şi oricând, după fantezia proprie, poate să le aranjeze, să descopere legăturile dintre ele, să vadă că persoana care apare într-un loc doar licărind, în alt loc dobândeşte mai multă carnalitate. Sigur că eu nu pot cuprinde întregul mozaic, nu mă pot aşeza la pupitru, la Dalles, şi să povestesc.

Cea mai veche casă de locuit din Bucureşti e abia de la 1760. La scară istorică, oraşul e tânăr.
Bucureştiul e un oraş care a fost pus la pământ de nenumărate ori. Cutremure, incendii, năvăliri, inundaţii până când Dâmboviţa a ajuns încorsetată – chiar aşa, dacă ştiţi statuia doctorului Davila, aţi observat că are o mână la spate. E legat de inundaţiile Bucureştiului. Când a ajuns în oraş, el a primit o locuinţă foarte modestă pe unul dintre dealurile din Uranus. O cămăruţă umedă şi mizerabilă. La inundaţii, el a colindat prin oraş să vadă dimensiunile dezastrului. A răcit foarte tare atunci, a făcut un reumatism cumplit, care i-a înţepenit mâna. El, care era doctor, făcea şi chirurgie, nu mai putea s-o desfacă din cot. Atunci, unul dintre doctori i-a fixat mâna într-o anumită poziţie, ca s-o poată folosi. Asta era tot ce putea să facă.

Oraşul nu e unitar. Spunem că îi este specific eclectismul.
Este o realitate. Niciodată n-a fost unitar. Asta observau şi călătorii străini, care veneau dinspre Giurgiu şi opreau pe Dealul Văcăreştilor. Acolo era o bibliotecă extraordinară, iar Mavrocordaţii făcuseră un loc de referinţă din punct de vedere cultural. Drama locului a venit la 1864, când locul a fost transformat în închisoare. Totuşi, clădirile au rămas în picioare. Ei bine, călătorii care veneau acolo, de la Giurgiu, rămâneau încremeniţi de frumuseţea pe care-o vedeau înaintea ochilor lor. Fiindcă de-acolo de sus vedeau o mare de coroane de copaci din care ţâşneau turle de biserică, minunate, indiferent că erau biserici domneşti, negustoreşti ori simple. Totul era foarte frumos până coborau. Ei bine, lângă biserici, erau cocini de porci şi bordeie amărâte. Când a venit principele Carol la Bucureşti şi i s-a spus că e dus în Palatul Domnesc, lângă Biserica Kretzulescu, pe măsură ce se-apropiau, el tot întreba: „Unde e palatul?“. Palatul era o clădire nenorocită, lângă zidurile hanului Kretzulescu. Era o clădire boierească, a unei familii Colfescu. De la Colfeşti au cumpărat-o Goleştii, care-au pus-o la dispoziţia viitorului Carol I. În faţa ferestrelor princiare, într-o groapă plină de mâl, nişte purceluşi se simţeau foarte bine. Aşa era Bucureştiul: avea case superbe, dar lângă ele, alături, gard în gard, era mahala. Pe urmă s-au format şi zone în care erau mai puţin primiţi oamenii mahalalelor. Totuşi, Bucureştiul a fost tot timpul eclectic, din acest punct de vedere. Dar şi stilistic: lângă art-nouveau vezi art-deco şi între ele – un bloc modernist. Au apărut apoi blocurile socialiste şi acum – sticle şi aluminiu. Bucureştiul e, mai presus de orice, un oraş pitoresc. Când începi să-i descoperi latura asta, îţi rupe inima cât poate fi de frumos. Sunt colţuri minunate şi eroice. Iar acum e şi asaltul mitocăniei acesteia bogate: oameni care construiesc tot felul de grozăvii. Sunt, pe de altă parte, şi restaurări spectaculoase.

Cabina 15, izolată fonic

Spuneţi-mi despre familia dumneavoastră.
Tata a făcut parte din primul grup de diplomaţi români care au înfiinţat Legaţia română în Israel, după 1948, când s-a terminat războiul la ei. Tata era jurist, terminase Dreptul la Iaşi, unde-l avusese drept profesor pe Matei Cantacuzino. Tata, în schimb, venea dintr-o familie foarte săracă. Când a revenit în România, deşi fusese trimis în Belgia, s-a îmbolnăvit. A mai lucrat un an sau doi la Banca Agricolă, până când s-a pensionat. Mama era educatoare şi traducătoare. Ea se formase cu psihologul Egon Weigel, văr cu celebra actriţă Helene Weigel, soţia lui Bertolt Brecht. Ultimul ei serviciu a fost la Agerpress, traducea din germană. Ştia vreo trei limbi străine foarte bine.

După ce-aţi absolvit Filologia, aţi lucrat la Radio.
Da, la România Cultural. Am făcut emisiunile „Moment poetic“, „Ediţia radiofonică“, iar din ’72 – „Atlasul Cultural“. Era o emisiune care voia să surprindă aspecte din viaţa culturală a lumii. Existau nişte corespondenţe foarte bune de la alte radiodifuziuni cu care colaboram, dar invitam şi scriitori, oameni de cultură. Steinhardt şi Paler, de pildă, au avut rubrici la „Atlas cultural“. Emisiuni despre Bucureşti n-am avut voie să fac înainte de ’89.

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Eram cufundată în Cabina 15, izolată fonic. Când am ieşit, am aflat că Tovarăşul plecase. Nu fusesem în birou şi n-a venit nimeni în cabină să mă scoată  şi pe mine. Încă nu se trăsese. La Blocul Dalles aveam o foarte bună prietenă, Tanţa Vlădescu, o femeie care mi-a povesit foarte mult despre Bucureşti. Mi-a povestit de un drum care se chema Drumuleţul lui Radu Vodă. Era între două funduri de curţi, un loc neutru din care se câştiga. Dimineaţa, la 3.00, îmbrăcate în băieţi, îşi umpleau căruţele şi ieşeau la piaţă pe Drumuleţ. În fine, doamna Vlădescu mi-a spus că noaptea s-a dus în stradă şi a cules copii de-acolo, i-a dus acasă, le-a dat şi nişte cearşafuri pe care au scris lozinci. Redacţia culturală la Radio a fost mai izolată de schimbările de după Revoluţie, pentru că schema nu era rea, ci conţinutul.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: