INTERVIU Silvia Colfescu, editura Vremea: „Am detestat-o pe Madame Bovary“

INTERVIU Silvia
Colfescu, editura Vremea: „Am detestat-o pe Madame Bovary“

Silvia Colfescu, director editorial la editura Vremea, vorbeşte despre fericire – fericirea de a trăi printre cărţi, de a citi, în fine, de a avea mereu aproape Cartea. Aflaţi din acest interviu, aparte de savuroase istorii personale, cum se cultivă pasiunea pentru cuvântul scris într-o familie din acelea despre citim, de fapt, tot în cărţi.


Silvia Colfescu trăieşte între cărţi. Şi-a adus acasă editura Vremea, pe care-a-nfiinţat-o, împreună cu soţul ei, acum vreo 26 de ani şi căreia i s-a dedicat sincer, de bunăvoie, aproape fatal. Silvia Colfescu adună poveşti de ieri şi de azi, le urmăreşte, le ademeneşte şi le vânează cu sânge rece, de editor. Apoi, le închide între coperte şi ştie că, deşi vor pleca în şapte zări, nu vor mai ieşi niciodată de-acolo. Sunt copiii săi, iar pe copiii săi vrea să-i ştie mereu în siguranţă. Cărţi citite şi prăfuite în bibliotecile oamenilor. Cu istoriile personale e mai reţinută, dar ştie şi ea că poveştile reînvie doar atunci când sunt spuse. Aşa că ne spune şi Silvia Colfescu despre mătuşile sale fabuloase – una vindea roşii la piaţă purtând un colier extrem de preţios, alta dădea lecţii de pian şi alta era vopsitoare de ferestre şi calorifere, nişte aristocrate. Ne spune şi despre socrul Alexe Henegariu, şi despre cum i-a cunoscut acesta pe Lenin şi pe Troţki şi ne mai spune, de ce să ne ascundă, de ce-a dispreţuit-o atât de mult pe Madame Bovary. Silvia Colfescu ştie să spună poveşti. Poate că aşa se păstrează în această casă mirosul de carte caldă, tocmai scoasă din cuptor. Dar să vedeţi istoria casei...


Cum e copilăria într-o familie aristocrată?
Familia mea nu este aristocrată. Este o familie obişnuită, din clasa de mijloc. Dar, pe de altă parte, orice familie de oameni oneşti şi muncitori se poate considera aristocrată. Să ştiţi că, în interbelic, muncitorii de la Griviţa aveau cu toţii case frumoase, aveau boltă de viţă, se duceau acasă după lucru, se spălau, ieşeau în curte, sub boltă, beau un pahar de vin la răcoare şi erau boieri la casa lor.

Dar educaţia e alta.
Am avut parte de o educaţie care se dădea în general în familiile burgheze. Eu şi sora mea mai mică am fost învăţate să fim politicoase, să spunem adevărul, să nu vorbim tare, să citim – şi, ca atare, eram nişte cititoare pasionate –, să ne gândim mereu la ce simte celălalt. Fetiţele învăţau pian, franceză, să se poarte frumos şi să fie studioase. Ca atare, am şi învăţat bine la şcoală. În primii şapte ani, am fost prima în clasă. Apoi m-am deşteptat. Şcoala generală era pe Strada Cezar Bolliac, într-o vilă frumoasă, cu etaj şi arhitectură tradiţională. Apoi am fost la liceul de fete, nr. 16, pe Moşilor, fostul liceu ortodox de fete. O şcoală frumoasă, cu sală de spectacol. Îmi aduc aminte că acolo ni s-a proiectat filmul „Vagabondul“, care mi s-a părut o stupizenie înfiorătoare. Celebrul film indian „Vagabondul“ după care tot Bucureştiul era prăbuşit în anii aceia.

 

A fondat editura Vremea

Numele: Silvia Colfescu

Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Istoria Artei din cadrul Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu (azi, Universitatea Naţională de Arte).
Până în ’90, a fost profesoară de desen şi istoria artei.
În comunism, a publicat „O familie veselă“ (editura Ion Creangă) şi „Dicţionarul limbii române pentru elevi, secţiunea arte plastice“ (editura Didactică şi Pedagogică).
În mai 1990, a fondat, alături de soţul său, editura Vremea, unde a publicat „Bucureşti, ghid istoric, turistic, artistic“ (republicat în 12 ediţii actualizate!), „Două luni în Europa“, „Pisici din Bucureşti“ şi „Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene“.
La editura Vremea, îngrijeşte colecţiile de tradiţie ale editurii, precum „Fapte, Idei, Documente“ şi „Planeta Bucureşti“, traduce din franceză şi engleză şi e ilustratoare.

Locuieşte în: Bucureşti

Ce citeaţi?
În copilăria mică, poveşti de Perrault şi contesa de Ségur, dar şi poveştile româneşti clasice, apoi, bineînţeles, Jules Verne. Ca atare, am decis, fără nicio putinţă de schimbare, că mă voi face marinar. Eram ferm hotărâtă. E adevărat că nu ştiam să înot. După care am început să citesc de-a valma marii clasici, Dickens, Balzac, Victor Hugo, Charlotte Brontë, Mark Twain, Flaubert, Cehov, Zola. Îmi plăceau enorm Dostoievski şi Tolstoi, dar nu cred c-am receptat corect tot ce-am citit. O detestam pe Madame Bovary! O uram din adâncul sufletului. Stupidă, nesimţitoare, nerecunoscătoare. Mi s-a părut o mare măgărie să nu răspundă afecţiunii doctorului Bovary. Pe la 13 ani, am citit o carte care mi-a lăsat o impresie de neşters. 13 ani e o vârstă care nu iartă. Aveam o traducere în franceză a cărţii „Pe aripile vântului“. Am citit curioasă, apoi fascinată, apoi cu dependenţă. Aveam 13 ani, citeam „Pe aripile vântului“ şi nu mai făceam nimic altceva. Citeam pe stradă, citeam dimineaţa, ziua, noaptea. Apoi am recitit-o! De mai multe ori. Am şi acum cartea aceea. Şi întotdeauna m-au fascinat cărţile în care aventura are o parte foarte mare. Recunosc cinstit, deşi asta nu e un semn de bun-gust – şi poate semn de bun-gust nu e nici că, în anii ’80, eram fascinată de „Lordul inelelor“.

Părinţii v-au influenţat gustul pentru cuvântul scris?
Sunt un copil născut într-o casă cu bibliotecă. Părinţii mei, la fel. Şi eu las în casă o bibliotecă. Nu ştiu încă exact cui o pot lăsa. Tata a fost ofiţer de geniu în Armata Regală. În ’45 a fost dat afară. A trăit ca inginer constructor toată viaţa. Mama era foarte şarmantă atunci când îşi conducea trăsurica, ştia să cânte la mandolină şi citea o mulţime! După ce-am fost eliberaţi de Armata Sovietică, a fost documentaristă la Centrul de Librării. Apropiată de carte.

Aţi absolvit istoria artei. Ce v-a trimis în direcţia asta?
Întâmplarea. Eu voiam să fiu actriţă. La vremea aceea, toată lumea era înnebunită după meseria de actor. M-am pregătit cu regizorul Mihai Berechet, care era însurat cu actriţa Anca Şahighian, o femeie fermecătoare şi o admirabilă estetă. Stăteau în blocul Carlton. Când mergeam la pregătire, Anca ne dădea o mulţime de bunătăţi armeneşti. Deşi lucrasem cu Mihai Berechet, tot aveam emoţii în ziua examenului. Mama, ştiindu-mă agitată, mi-a dat o jumătate de pastilă de Oblivon, ca să mă calmez. Îmi amintesc că dădeam examenul la etaj, în clădirea de azi a Teatrului Bulandra. În liftul spre etaj, am înghiţit Oblivon. Vreo şase pastile – şterpelisem cutia din dulap. N-am intrat în examen imediat, am aşteptat. Mă liniştisem. Am recitat monologul Ziţei cu un calm olimpian, de-a dreptul soporific. Am picat la Teatru. Se înfiinţase în anul acela însă Institutul Pedagogic de trei ani. Mama mi-a spus că sunt o mulţime de facultăţi interesante, aş putea să fac un an acolo, în aşteptarea examenului de la Teatru de anul viitor. M-am înscris la Arte Plastice. La examen, am constatat că mi se pune în faţă un cap buclat al lui Bachus turnat în gips. Trebuia să-l desenez. În jurul meu, toţi erau experimentaţi. Eu mă uitam la Bachus cu nişte ochi de faianţă şi mă întrebam din ce parte să încep. Lângă mine era Valentina Boştină, care a devenit după aceea o sculptoriţă cunoscută. Era şi foarte frumoasă. „Nu ştii să desenezi, nu?“ „Nu.“ „Las’ că-ţi arăt eu.“

Aţi fost admisă?
Da. Am intrat la institutul de trei ani cu gândul ca, după un an, să dau din nou la teatru. La un moment dat, am avut o şedinţă unde ni s-a spus că trebuie să semnăm contract că, după absolvirea facultăţii, timp de cinci ani, vom merge acolo unde vom fi repartizaţi. Moment în care am încetat să mai vin la Institut. După vreo lună, au venit acasă vreo doi colegi care mi-au spus: „Să ştii că mâine e adunare în care or să fie daţi afară din UTC şi din toate institutele de învăţământ superior cei trei care n-au mai venit la facultate de când s-a anunţat contractul“. Diploma de bacalaureat a soţului meu are colţul ars, pentru că acolo a fost scris „Eliminat din toate institutele de învăţământ superior“. El a reuşit până la urmă, a făcut trei facultăţi. Dar eu nu ştiam ce va fi. M-am întors la facultate, am absolvit-o, am avut repartiţie în Bucureşti şi, când s-a ivit posibilitatea, mi-am completat studiile la Institutul de Arte Plastice, la Istoria Artei. Am muncit mult şi, la examenele care contează, am avut note foarte bune.

Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră?
La yachting, aveam 19 ani.

În studenţie, mergeaţi în Herăstrău, la yachting?
Atunci când eram elevă, am făcut canotaj la clubul şcolar sportiv. Eram cârmaci (foto). În calitatea aceasta, chiar am fost multiplă campioană a României. Dar mi-a plăcut mai mult sportul velelor. M-am înscris la clubul de yachting, am început să trepădez pe lângă adevăraţii mari sportivi.

Învăţaseţi să-notaţi?
Foarte discutabil.

Curiosul caz al industriaşului Alexe Henegariu, păstrat de Lenin la „Pravda“

Aţi fost repartizată în meseria de profesoară (foto).
Pe care am păstrat-o până în ’89. Am predat desen şi istoria artelor. Pictam într-adevăr mult şi aveam o oarecare fibră.

Păi, şi nu mai...
Am un pragmatism foarte românesc. Ca atare, apreciez rezultatul imediat, iar pictura nu părea a fi asta, chiar dacă sunt severă cu mine.

Cum trăiaţi în comunism?
Abia acum îmi dau seama că aveam o atitudine absolut schizofrenică. Viaţa mea era împărţită în două, foarte clar: viaţa personală, cu familia şi prietenii, şi viaţa cealaltă, rece, întunecată, neinteresantă, o ne-viaţă. Erau ca ziua şi noaptea. Făceam o separaţie foarte netă între viaţa societăţii „socialiste“ şi viaţa adevărată. Instinctiv, toţi am făcut aşa în comunism: ne-am menajat o parte personală a vieţii, iar la cealaltă eram cât puteam de retraşi.

Aţi publicat volumul „Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene“, despre câteva „femei cu suflet de oţel“ pe care le-aţi cunoscut în familie. Destinele lor au multă tragedie. Doamne de seamă, aristocrate, obligate să trăiască în comunism. Cum reuşeau ele să facă împărţirea asta?
O mătuşă era vopsitoare de ferestre şi calorifere la ICRAL. Alta a fost o măruntă funcţionară. Cea care-a plecat în Anglia s-a îmbogăţit. Dar niciuna nu şi-a pierdut curajul. De fapt, ele au părăsit o viaţă şi au intrat în alta, cu totul şi cu totul diferită. E ca moartea. Au murit într-o viaţă şi a trebuit să facă faţă în următoarea.

Nu prea mulţumitoare.
Poţi să fii foarte mulţumită când stai într-o singură cameră din casa ta, pentru că toate celelalte sunt ocupate de străini, poţi să fii mulţumită când ştii că în vila ta de la Sinaia stau acum îmbuibaţii partidului sau când, în loc să te trezeşti dimineaţa, să-ţi aducă bona cafeaua, să te aranjezi, să te fardezi, să pui o rochie de mătase naturală şi să pleci la plimbare la Lafayette, trebuie să te trezeşti devreme, să te duci la serviciu şi să înghiţi toate murdăriile şefului. Da, să fii mulţumită că trăieşti. Era pur şi simplu o luptă de a face faţă unui nou complex de condiţii, pentru care nu ai fost pregătit.

Aşa erau şi părinţii?
Au făcut faţă. Au crescut cei doi copii, s-au mutat din casă în casă, niciodată nu ne-au vorbit despre trecut. Nu ştiu care-a fost motivul pentru care părinţii meu au ars toate documentele de familie înainte să moară. Nu am nici măcar certificatele lor de naştere. Nu ştiu de ce şi-au ars corespondenţa. Nu ştiu de ce cumnata mea a ars toate actele de proprietate ale fabricilor pe care le-avea, de ce un unchi a tapetat o casă întreagă pe dinăuntru cu acţiuni peste care a tras glet şi a văruit. Probabil pentru că ei şi-au închipuit că acele vremuri au apus pentru totdeauna.

Care-i mătuşa preferată?
Erau persoane rezervate toate. Dar mi-a plăcut foarte mult Gia. Mi s-a părut un act atât de creativ să te duci la piaţă, să vinzi roşii la tarabă şi să porţi un colier extrem de preţios, năclăit cu vopsele, astfel încât să pară că nu face nici doi bani! Cred că jubila în sinea ei, şi asta o despăgubea de multe dureri şi umilinţe.

Cine e industriaşul Alexe Henegariu (foto), socrul dumneavoastră?
El a avut o viaţă de secol XIX foarte nostimă. S-a născut în satul Lancrăm – Lucian Blaga a scris două pagini foarte frumoase despre el în „Hronicul şi cântecul vârstelor“ –, era fiul unei familii de ţărani înstăriţi, care aveau bolda locului, adică magazinul sătesc. Tatăl lui fusese strajameşter în armata austriacă, venise de la armată şi se căsătorise în sat. Făcuse şapte-opt fete şi un băiat. Averea s-a dat fetelor, iar băiatul a fost trimis la învăţătură. La liceu, la Sebeş, apoi la Viena, unde a plecat ca wanderbursch – aşa cred că se numea, ucenic călător. Stătea cu doi prieteni la o gazdă şi învăţau la diverse ateliere. Lui i-a plăcut fotografia. În cele din urmă, a făcut studii aprofundate, pe care le-a continuat la Berlin. Asta era la muchia secolului XX. Când a terminat şcolile în Berlin, i s-au oferit două cariere: una în Venezuela şi una la Moscova. În câţiva ani, a făcut avere la Moscova: îşi făcuse o tipografie care mergea foarte bine şi se însurase cu fata unei familii de mici nobili funcţionari, o frumoasă. Când s-a dus s-o ceară de nevastă, părinţii au izbucnit în plâns. Au fost foarte jigniţi că le cere fata de nevastă un român, adică un ţigan. Era în 1912. După care, au înţeles că, de fapt, este un neamţ (n.r. – Transilvania era în Austro-Ungaria) pravoslavnic, adică de dreaptă credinţă, aşa că i-au dat fata cu plăcere. Soţul meu a moştenit smochingul în care tatăl lui s-a căsătorit la Moscova, în 1912. Era dintr-o stofă englezească de nedescris. Tot din acel smoching mi-am făcut şi eu un taior! La Moscova s-a născut primul lor copil, o fată. Fratele ei, soţul meu, s-a născut în Bucureşti mult după aceea, e o familie cu foarte mari diferenţe de vârstă. În 1917, la revoluţia bolşevică, lui Alexe Henegariu i-au confiscat tipografia, dar l-au lăsat director. Tipografia a devenit prima tipografie a Pravdei.

Omul potrivit.
Din această calitate, socrul meu i-a cunoscut pe Lenin, pe Troţki, pe toată floarea marilor revoluţionari. Lucru care mie mi-a ocazionat, după 80 de ani, un moment de intensă trăire. Eram pe la PNŢ, în holul din faţa cabinetului domnului Gabriel Ţepelea, împreună cu Marius Ghilezan. Holul era plin. Marius s-a repezit: „Daţi-mi voie, domnule profesor, să v-o prezint pe doamna Silvia Colfescu de la editura Vremea. E soţia domnului Nicolae Henegariu“. „Henegariu?“, a tunat Ţepelea, „este băiatul lui Alexe?“. „Da“, spun eu încântată pentru că-l cunoştea pe socrul meu. „Prietenul lui Lenin!“, răcneşte. În secunda următoare, toţi cei din holul PNŢ-ului s-au uitat la mine cu un dezgust amarnic.

A rămas la „Pravda“ Alexe Henegariu?
A stat acolo un an ca director, după care l-au trimis acasă. A plecat cu câteva văscioare de argint, cu hainele şi cu o icoană mare de argint cu email. După vreo 80 de ani, ajungând în Lancrăm cu soţul meu, am fost întâmpinaţi de preot. Am observat pentru prima oară că deasupra uşii de la intrarea în biserică, într-o nişă, era o icoană rusească superbă. „Ce icoană frumoasă, de unde-o aveţi?“ „De la socrul dumneavoastră“, spune părintele.

Cum a ajuns în România?
A venit într-un tren din care vagonul din spate şi cel din faţă au fost bombardate, dar al lui – nu. El era ferm convins că icoana l-a protejat. S-a întors în ţară, unde a avut instinctul de a face din nou avere. Naţionalizarea l-a prins cu fabrică de componente metalice, cu tipografia Olimpul. I-au confiscat tot şi l-au vârât în lagăr, unde a stat câţiva ani. Era tipul de industriaş ardelean, zdravăn, ţanţoş, cu mustăţi. Cumnata mea mi-a povestit că, după ce n-au mai ştiut nimic de el timp de ani, a sunat la uşa lor un moş în zdrenţe, foarte slab şi jigărit, cu o cipilică şi o trăistuţă. Ei i s-a strâns inima când l-a văzut şi i-a spus: „Stai aici, moşule, că-ţi aduc imediat ceva de mâncare“. Moşul s-a uitat la ea şi i-a spus: „Galia, eu sunt!“. A murit ca modest fotograf pe strada Brezoianu, într-un atelier de câţiva metri pătraţi. Sora soţului meu a scris cartea „Alexă a’ boldaşului“, un roman axat pe lumea satului ardelean, apărut în ’45. Despre tinereţea lui. Cartea a luat marele premiu „Herescu Năsturel“ al Academiei, apoi, imediat, a fost interzisă.

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Evident c-am ieşit în stradă.

Ce era acolo?
Am avut această viziune romantică, da, am mers pe mâna speranţei. Fără să mă gândesc că oamenii şi locurile pot rămâne aceleaşi. După ce, în 23 decembrie, atunci când în tot metroul urlau difuzoarele „Adunaţi-vă, bucureşteni, la o manifestaţie împotriva comunismului“,  Doina Cornea a apărut la televizor şi a spus că a dispărut comunismul, în primele zile ale lui ’90, am fost la Cluj, la Doina Cornea. Cu trenul. Întâmplător, şi ea fusese în acelaşi tren. I-am spus: „Doamnă, nu-i lăsaţi! Ne păcălesc. Faceţi un partid, veţi fi urmată de oameni, sunteţi un simbol anticomunist“. Ea ne-a spus: „Eu mi-am făcut datoria, e rândul vostru“. Dar noi nu aveam credibilitatea ei. În momentul acela am pierdut multe speranţe. Am început să-nţeleg mai bine ce se întâmplă în 28 ianuarie ’90. Pendulam între Piaţa Victoriei, unde strălucea soarele şi se ţineau discursuri, şi acasă, unde, la televizor, se spunea că e ceaţă. Seara, eram acolo când au început să vină detaşamente de muncitori cu bocanci şi pas identic, cu lanţuri şi bâte. A doua zi m-am dus la Casa Scânteii, la Arhiva Foto, pe coridor cu legătoria. Doamnele de la legătorie chirăiau: făcuseră nişte lozinci mari – „Coposu vrea osu’“. Am plecat şi-am dat nas în nas cu camioane încărcate cu muncitorii care urlau „Noi muncim, nu gândim“ şi „Moarte intelectualilor“. Şi „Coposu vrea osu’“. În momentul acela am început să-nţeleg că aşteptările mele romantice s-ar putea să fie foarte înşelătoare. Iar când tovarăşul Iliescu a participat la alegeri, am înţeles că partida s-ar putea să nu fie câştigată niciodată.

„Bucureştiul are vocaţia distrugerii şi a frumuseţii“

N-aţi ascuns niciodată că iubiţi Bucureştiul. La editură, aveţi o colecţie care-i este dedicată. Şi spuneţi că fiecare stradă ascunde o mulţime de poveşti. Care e istoria străzii pe care locuiţi dumneavoastră?
Într-adevăr, străzile au identitatea lor. Noi publicăm de vreo câţiva ani o serie de cărţi: „Străzi din Bucureşti şi numele lor“, de Aurel Ionescu. Avem deja patru volume cu străzi şi cu istoriile celor care le-au dat numele. Strada pe care locuiesc are, cu siguranţă, o vocaţie politică. La început, s-a numit strada Brutari. Când a venit dreapta la putere, odată cu mania pentru dreapta italiană, s-a numit Mareşal Badoglio. Când au venit comuniştii, s-a numit Filimon Sârbu. După ce s-au dus şi ei, pentru că toate trec în Bucureşti şi rămân doar străzile cu toate numele diferite, a venit Revoluţia. Între alte partide reconsiderate a fost Partidul Liberal, care şi-a adus aminte că, pe această stradă, în această casă, a locuit doctorul Constantin Daniel. Acest distins domn, care a murit în 1984, era dintr-o familie cu tradiţie liberală. Era doctor psihiatru şi orientalist – traducea din sanscrită, din egipteana veche, din coptă. Când a fost să se schimbe numele străzii, pentru că Filimon Sârbu nu mai era de bonton, liberalii au cerut „Constantin Daniel“. Între timp, pe la primărie au trecut o mulţime de persoane culte, iar în mijlocul străzii a apărut o plăcuţă pe care scrie „Pictor Constantin Daniel“. Acum stăm într-un soi de hiatus: până la mijlocul străzii, regretatul Constantin Daniel e „Pictor “, apoi devine „Doctor“.

Constantin Daniel a locuit în sediul editurii Vremea.
Se poate spune şi aşa. Casa a fost construită în 1914-1915 de un inginer constructor, Soru, absolvent al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele de la Polizu, o şcoală extraordinar de serioasă şi vestită în plan european. Când a ieşit din facultate, acest inginer Soru şi-a făcut o antrepriză de construcţii, însă a abandonat-o după război, când a plecat în Franţa. Parterul a fost cumpărat, înainte de război, de doctorul Comorovski, vestit ginecolog, deloc iubit, dar foarte apreciat. Familia Soru locuia atunci la etaj. Fiul doctorului, care era coleg la liceul „Sfântul Sava“ cu soţul meu, a moştenit jumătate din casă, iar cealaltă jumătate a fost cumpărată de doctorul Daniel. Am cumpărat apartamentul de la ei.

De ce iubiţi Bucureştiul?
Pentru curajul lui. Pentru că e de neînvins. Oraşul acesta, dăruit cu vocaţia distrugerii, are o vârstă de mai bine de 550 de ani. Peste el au trecut inundaţii, incendii, cutremure, invazii, războaie, jafuri. Aici au venit ca invadatori şi tătarii, şi turcii, şi nemţii, şi ruşii. În această distrugere perpetuă, când rămâneau mereu fără nimic, săraci ca Iov, oamenii au avut întotdeauna puterea să-şi reînceapă vieţile. Din acest motiv nu se păstrează case vechi. Dar în toată această mizerie continuă există o coerenţă. Poate e dată chiar de caracterul disociativ al bucureşteanului. Ştiţi principiul unităţii în diversitate. Priviţi pe stradă: toate casele dintr-o epocă au podoabe şi ornamente ce provin din acelaşi fond, însă nu le veţi vedea pe nicio casă aşezate la fel. Şi asta dă oraşului o anume identitate. Şi ceea ce este specific Bucureştiului: curajul locuitorilor. Cred că trebuie să fii foarte curajos să stai aici. De exemplu, acum aşteptăm cutremurul următor.

Portret al Silviei Colfescu

Nu-l aşteptăm.
Ba da!

Ce-aţi făcut la cutremurul din ’77?
În ’77 şedeam în blocul din colţul bulevardului Elisabeta cu Cişmigiul. E unul dintre primele blocuri rezidenţiale din Bucureşti, foarte luxoase la vremea lui, desenat de arhitectul Arghir Culina şi construit de Emil Prager în 1927. Socrul meu a adorat un anume apartament de la etajul 6: era singurul cu balcon de jur împrejur, cu supralărgire pe bulevard şi cu supralărgire spre Cişmigiu. Ritmic, socrul meu se ducea la Societatea Dacia România, care avea proprietatea, şi se ruga să-i vândă apartamentul. Nu i l-au vândut niciodată. Până la naţionalizare, a fost proprietatea Societăţii Dacia, apoi a statului, după 1989 s-a vândut pe bucăţele locatarilor. Acolo ne-a prins pe noi cutremurul din ’77, pe scări, cărând un imens aspirator nemţesc, pe care-l împrumutasem de la mama. În dimineaţa aceea făcusem curăţenie, apartamentul strălucea ca un ban de aur. Am fost apoi cu nişte prieteni în Piaţa Amzei, la un restaurant unde am îndrăznit să beau o jumătate de pahar de vin roşu. Când am venit acasă, am ales să nu pun maşina în locul de parcare de la intrarea în bloc, nu eram sigură că reuşesc parcarea perfect după paharul de vin. Am pus maşina în poarta Bibliotecii Pedagogice, în fundul intrării Zalomit, la vila marelui avocat interbelic Istrate Micescu, proprietarul unei imense biblioteci care s-a risipit în toate vânturile şi avocat foarte scorţos. Acolo am lăsat maşina, am urcat la etaj, am luat aspiratorul gigantic, urma să-l înapoiem mamei, dar la coborâre, liftul n-a mai funcţionat, aşa că am început să-l car cu soţul meu pe scări. Pe la etajul 1, am simţit mişcare. „Trece un camion.“ „Nu! E cutremur“, a spus el şi-am luat-o la fugă pe scări cu aspiratorul pe care nu l-am abandonat nicio clipă. Valul mare de cutremur ne-a prins în holul blocului, al cărui tavan avea nişte ornamente foarte complicate de stuc, care s-au desprins şi au căzut peste noi. Momentul ni s-a părut infinit. Când am ieşit, am văzut că locul unde voiam să-mi pun maşina era plin cu bucăţi enorme de ciment, căzute de pe bloc. Am plecat cu maşina către părinţii mei.

Cum era oraşul?
Întunecat. Nu era nicio lumină. Deasupra scânteia o lună enormă ca o tavă de argint, rotundă. Era lună plină. Lumea părea absolut trăsnită. Forfotea. Umbla pe străzi hăbăucă, în lumina aceea rece şi sinistră a lunii şi a farurilor. Am călcat pe mâna unui om care ieşea de sub o grămadă de pietre. Nu realiza nimeni întinderea acestei uriaşe catastrofe. Oraşul s-a redresat. Bucureştiul are vocaţia distrugerii, dar şi a reînvierii din distrugere.

Când a fost ultima reînviere?
El reînvie perpetuu, aşa cum se schimbă pielea.

Spuneţi că iubiţi Bucureştiul acum pentru că altădată era frumos.
Nu. Îmi place Bucureştiul acum, aşa cum este el dintotdeauna. E un oraş care are şi vocaţia frumuseţii, pe lângă cea a distrugerii

Nu v-aţi dorit niciodată să plecaţi?
Prin anii ’80, am avut discutabilul noroc să pot pleca în Europa. Soţul meu avea o situaţie de sănătate care făcuse necesară tratarea lui în Franţa. Ca tot românul, pentru că nu ştiam când vom mai putea pleca din ţară, ne-am hotărât să vedem tot. Plus că îngrijirile medicale n-au ţinut două luni, cât am stat noi plecaţi. Aşa că am văzut muzeele şi monumentele de seamă europene. Am făcut foamea. A fost superb.

Cu maşina?
Îi mai spuneam „Dormitorul“.


1988. Cu „Dormitorul“ în Buşteni

Şi n-aţi fi rămas?

Prima oară când am ajuns în Elveţia, se făcuseră deja diligenţele s-avem 1.400 de franci ajutor lunar, apartament de două camere şi, pentru mine, postul de ilustrator la o editură. Cei care ne aşteptau ne-au zis: „Mâine dimineaţă mergem la poliţie!“. „Trebuie să daţi şi voi declaraţie atunci când vine cineva din străinătate?“, am întrebat. „Nu, nu. Ca să faceţi cererea de azil!“ Când au auzit că venim, nici nu şi-au pus problema că nu vom rămâne.

Şoc!
Chiar au fost indignaţi. Ne-au spus: „Voi ori sunteţi securişti, ori tâmpiţi“. Securişti nu eram.

Şi nu v-a părut rău?
Nu până anul trecut. Atunci am simţit prima dată asta. Corupţia omniprezentă, imposibilitatea de a se ajunge la un rezultat firesc, nisipurile mişcătoare din ţara asta care nu lasă nimic să se materializeze. Toate lucrurile acestea te înving în final. Pare că totul se pierde. Şosele care se evaporă, patrimoniu distrus sistematic, miniştri incompetenţi, politicieni care-şi văd neabătut de propriile interese, în detrimentul ţării, hoţi, escroci, nisipuri mişcătoare. Încerc să neg acest adevăr de foarte mult timp, dar mi se pare din ce în ce mai apăsător.

„Am ameninţat SRI-ul că-l dăm în judecată“

V-aţi făcut editură în anii ’90.
În mai ’90. Actele oficiale au ieşit la 20 august.

Cum era piaţa atunci?
Era o problemă aproape de nerezolvat să găseşti hârtie şi tipar.

Care-a fost prima carte apărută la editura Vremea?
„O familie veselă“, carte de copii scrisă şi ilustrată de mine.

S-a vândut?
100.000 de exemplare în trei luni! A apărut un articol simpatic în „România liberă“: „O familie veselă costă 29 de lei“. Era scumpă. Apoi am făcut traduceri din Conan Doyle şi din Edgar Wallace. Abia apoi am început să avem speranţa că vom reuşi colecţia „Fapte, Idei, Documente“. (aduce primele volume apărute în serie, începând din 1995).

Am în mână documente din procesul lui Pătrăşcanu, de la închisoarea Piteşti, de la procesul lui Toma Arnăuţoiu, primele cărţi din FID. Cum aţi obţinut documentele astea?
Am ameninţat SRI-ul că-l dăm în judecată dacă nu ne dă acces la ele (râde). La ora aceea nu se ştia nimic despre marile procese din comunism. A fost însă ambiţia soţului meu să adunăm în colecţie documentele din procese, despre care în epocă doar se şoptea. Ei bine, nu puteam cere actele de la Securitate. Dar am cerut actele proceselor de la Tribunal. Ne-au trimis la ministerul Justiţiei, la ministrul Mircea Ionescu-Quintus. „E de-ai noştri“, ne-am zis. Nu ne-a ajutat. Am ajuns până la şeful arhivelor: „Da’ ce vreţi voi, dragă, că erau nişte bandiţi“. În fine, ne-au răspuns că dosarele sunt la SRI, la dispoziţia Parlamentului, pentru instrumentarea procesului comunismului. Am făcut solicitare la SRI, în mai puţin de o lună ne-au răspuns că nu le putem avea. Le-am spus că ne vom adresa justiţiei.

Situaţia asta explică anii ’90.
Apoi ne-a telefonat o doamnă care ne-a spus că s-a făcut o greşeală, ni se dă voie. Ni s-a cerut să delegăm o persoană, aşa că am trimis o avocată. Era o încăpere plină până sus de dosare. A selectat vreo 12.000 de file, pe care ni le-au reprodus la Xerox cu condiţia să le dăm hârtie şi toner dublu.

S-au vândut cărţile?
Nu s-au vândut atât de bine. Probabil oamenii sunt mai dezinteresaţi. Dar noi am simţit că ne-am făcut datoria.

Era profitabil să ai o editură în ’90? Se citea drăceşte!
Am avut succes, dar a venit inflaţia care ne-a decapitalizat complet şi ne-a lăsat cu ce-aveam la început, adică mai nimic. În schimb, ne-a rămas experienţa.

FOTO 1. Anii '90, lansări de carte la editura Vremea. Silvia Colfescu, Gheorghe Ceauşescu, Lucia Hossu-Longin şi Romulus Rusan. FOTO 2. Editura Vremea e prezentă la târgul de carte de la Frankfurt, 1998.

Cum e piaţa acum? Mulţi se plâng că tinerii nu mai citesc. Dumneavoastră aveţi cel mai precis răspuns.
Nu eu am cel mai precis răspuns, ci statistica. De-acolo aflăm că suntem pe ultimul loc în Europa la cumpăratul de cărţi. Un exemplar pe cap de locuitor. Anual. Piaţa de carte din România e cât o treime din piaţa de carte din Ungaria, care are o treime sau o jumătate din populaţia noastră. Editorii nu pot decât să confirme. Există, într-adevăr, un foarte mare dezinteres faţă de citit. Oamenii nu mai aleg plăcerea cititului. Eu îi înţeleg într-un fel. Probabil că e mai comod să ai în faţă o imagine pe care-o citeşti rapid, e mai simplu decât să citeşti o carte. Dar creierul devine mai rudimentar.

Anii 2000, lansări de carte la editura Vremea. Acad. Dinu Giurescu şi Silvia Colfescu

Vă descurajează?
Ca editor, poate că da. Însă sunt un iubitor al cărţii care nu poate fi descurajat de nimic. Eu încerc să fac cel mai bine ceea ce pot. Pentru editură toate cărţile au însemnat ceva. Lupta este ca pentru cititor cărţile să însemne ceva. Iar asta e imposibil de ghicit. Uneori, pare o loterie. Sunt cărţi care au avut succes enorm în străinătate, dar care la noi nu se vând. Sunt altele care-ţi par anodine, dar care se vând. Cel mai îndelung vândut titlu de la noi e „Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus“. Acest lucru demonstrează perenitatea unei nevoi – destul de elementare – a publicului cititor.

Editaţi autori controversaţi precum Vintilă Horia sau Nae Ionescu.
Da, sunt oi negre.

Păi, şi de ce-i editaţi?
Pentru că în tezaurul cultural al unui popor îşi au locul toţi creatorii lui. E contraproductiv, e păgubos să-i înlături pe unii pentru că nu-ţi place opţiunea lor politică. Nu-ţi place, dar opera lor stă în picioare. În condiţiile astea, să castrezi cultura unei ţări de o parte valoroasă a ei, pe considerente politice, mi se pare o blasfemie. O crimă.

Să se publice ediţii critice, cu studii frumos adaptate rigorilor momentului, nu aşa se face?
În primul rând, memoriile nu au nevoie de o pletoră de note critice şi explicaţii. Ele zugrăvesc personalitatea unui om. Să explic eu ce s-a gândit Vintilă Horia şi care erau circumstanţele în care a făcut-o? Nu e nevoie, explică el însuşi. Pot să dau la început o cronologie. Asta în cazul memoriilor. Dar cred că trebuie să n-ai bun-simţ ca să-ţi închipui că poţi taxa opera unui mare creator! Vintilă Horia a scris romane! Dacă aş publica articolele politice ale lui Vintilă Horia din tinereţe, le-aş republica împreună cu un aparat critic solid, din care să reiasă condiţiile politice şi sociale ale României anilor în care el a scris, circumstanţele politice europene şi motivele pentru care un tânăr educat, dintr-o familie civilizată, poate adopta această atitudine politică. Dar nu pot amenda memorii şi romane şi cred că nimeni nu poate.

Fără să fie inchizitori, uneori oamenii resimt obligaţia comentariului.
Sunt oameni care şi-au făcut un crez de viaţă din combaterea unui anumit scriitor sau a unui anumit fenomen. Nu sunt dispuşi să înţeleagă contextul unei epoci. Există oameni care acum îmi scriu că Vintilă Horia a fost legionar. Mulţi oameni nu sunt informaţi şi nici dornici să afle adevărul. Ei află un poncif şi ţi-l repetă. Dar noi publicăm cărţi pentru oamenii care vor să ştie care-i adevărul, oameni sensibili la nuanţe, la cauze şi efecte, la fenomene. Dacă un om nu citeşte o carte ca să se informeze sau ca să vadă viaţa prin prisma unui creator înseamnă că n-are de ce să citească. La noi sunt foarte mulţi oameni de acest fel.

Alex Ştefănescu susţine că oamenii care nu citesc sunt urâţi. Nu mi-a spus numai mie asta. Ca marinarii, care fac scorbut pe mare, că n-au vitamina C.
Le piere strălucirea din privire. Le spui ceva şi nu-nţeleg. Observ că oamenii încep să se împartă: unii care vorbesc o limbă a culturii scrise şi citite, şi alţii, din în ce mai mulţi, care nu o mai înţeleg, uneori nici nu-i mai bănuiesc existenţa. Pentru ei, e mult mai uşor. Azi-noapte am făcut la stânga pe bulevard cu maşina. Scârţâind din roţi, lângă mine, un Lexus frumos, ferestre deschise, manele bubuind, iar patru băieţi, cu tatuaje corespunzătoare, răcneau ca la stână! Un sunet îngrozitor, imposibil de reprodus nici de cei din fundul pădurilor. Au bani şi sunt foarte fericiţi. Au ajuns în piscul vieţii. Geamuri deschise şi urlete de cavernă. Atât.

Să-ţi mai faci editură în condiţiile astea?
Dragul meu, dacă vrei să faci bani, fă-ţi o cârnăţărie. Dacă vrei să trăieşti o viaţă frumoasă şi variată, dacă vrei să nu-ţi pară rău că ai trăit, fă-ţi o editură. N-o să-ţi fie moale, o să fie mari avataruri şi mari necazuri, însă la sfârşitul vieţii o să fii fericit c-ai trăit-o.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: