INTERVIU Scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu: „Da, totul e real. Nimic nu e real“

INTERVIU Scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu: „Da, totul e real. Nimic nu e real“

Bogdan-Alexandru Stănescu FOTO: Cosmin Bumbuţ

Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor şi coordonator al colecţiei de literatură universală „Biblioteca Polirom“, a publicat recent volumul de proză „Copilăria lui Kaspar Hauser“. Autorul a vorbit, pentru „Weekend Adevărul“, despre carte, despre citit, scris şi despre cum stau faţă în faţă ficţiunea şi realitatea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Lavinia Bălulescu: Locuiesc în Bucureşti de cinci ani şi am o relaţie de dragoste-ură cu oraşul. Dar după ce ţi-am citit cartea am început să mă uit cu mult mai mult drag în jurul meu. Am impresia că, fără să vrei, chiar încărcând povestea cu tot felul de detalii ale unei lumi sumbre, ai „desenat“ oraşul atât de uman. E o nostalgie enormă cumva. Mai seamănă Bucureştiul cu oraşul copilăriei tale?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Îmi pare bine că începem cu întrebarea asta. A trebuit să vizitez de curând locurile din Berceni pe care le-am scos din amintire când am scris cartea asta. Nu eram singur, ci însoţit de un tip mai tânăr (nu ştiu cu cât mai tânăr, bănuiesc că avea vreo zece ani mai puţin decât mine), fotograf, pe care l-am plimbat dinspre Crematoriul din Tineretului înspre Parcul Copiilor, apoi în spatele blocului unde am crescut, cu un detur mic pe strada Stoian Militaru, unde era (încă este) şcoala 111. La un moment dat am vrut să-i arăt curticica în care intram să cumpăr borş şi gume Turbo. Nu mai era o căsuţă acolo, ci o ditamai vila, dar pe gardul vopsit proaspăt stătea scris cu litere maro cuvântul BORŞ. Mi s-a părut că se dărâmă cumva întreaga clădire a amintirii/deconstrucţiei, că ficţiunea face un pas în spate sau că sunt victima unei farse. Da, au rămas locuri neschimbate (în spatele blocului încă se vede conturul porţii de fotbal pe care-l zgâriasem noi cu un cui), ce a dispărut e copilul care le privea atunci. Au dispărut, bineînţeles, alimentarele, aprozarul, magazinele de mobilă şi au fost înlocuite de bănci sau farmacii.  

„Copilăria lui Kaspar Hauser“ (Editura Polirom) e şi nu e roman, e şi nu e un volum de proză scurtă. 12 poveşti, 12 capitole, un personaj ca un fir roşu. Ştiu, pe coperta cărţii scrie că „toate aceste variante sunt corecte şi, în acelaşi timp, departe de a descrie cu exactitate“. Oricât de neimportantă ar fi nevoia de a pune o scriere într-o categorie, tu, dacă ar trebui, în care „cutie“ ţi-ai aşeza cartea?

Sincer să fiu, din ziua în care am trimis cartea în tipar nu mi-am mai pus această întrebare. După mine, aşa cum am mai spus/scris, e un poem, unul epic, o extensie narativizată a celor două volume de poezie pe care le-am publicat. Spunea o mare scriitoare americană că proza scurtă e ceea ce observi, în trecere, cu coada ochiului. Mie mi-a plăcut atât să observ lucrurile mici, dar şi să stau mult asupra materiei, să storc din memorie toate amănuntele posibile, m-am lăsat şi purtat de starea fenomenală pe care ţi-o dă invenţia pură, dar am şi descris la propriu, am bătut cu piciorul locuri pentru a le pune cu exactitate la locul lor de hârtie. Deci ajungem de unde am plecat: e roman, e proză scurtă, e poezie. Pe mine m-a preocupat enorm calitatea stilistică a cărţii, am vrut să obţin un ton anume şi am vrut să dau personaje care „să facă umbră“.

Ce greu e să accepţi convenţia ficţiunii uneori şi să nu întrebi un scriitor cât e adevăr şi cât e ficţiune în cartea lui! Şi totuşi ce bine am făcut că am citit interviul pe care ţi l-a luat Andrei Crăciun, din care am aflat că cel puţin fabulosul personaj Tătuţu chiar a existat. Ţi s-a întâmplat să te întrebe cititorii (cunoscuţi sau necunoscuţi) despre cât din tine e în lumea din „Copilăria lui Kaspar Hauser“?

Într-adevăr, cartea asta mi-a adus, în plus faţă de celelalte patru pe care le-am publicat, un public mult mai divers, mai bogat. Mi-am dat seama cât de mult punem din noi în cartea pe care o citim şi că, dacă am reuşit ceva, acel lucru a fost o disponibilitate polivalentă a textului. Am discutat cu cititori care mi-au vorbit despre locurile din carte, care erau şi locurile lor, am vorbit cu oameni care au luat textul pur şi simplu ca pe un exerciţiu terapeutic, un fel de misery memoir, dar şi cu cititori care mi-au văzut Bucureştiul ca pe o replică la cel al lui Mircea Cărtărescu. Cât despre întrebarea respectivă, am simţit-o şi acolo unde nu era exprimată şi atunci am răspuns fără a fi întrebat: da, totul e real. Nimic nu e real.

Kaspar Hauser, un tânăr misterios, despre a cărui origine şi copilărie s-au speculat multe, de la faptul că a crescut izolat într-o cameră întunecată, până la faptul că ar fi fost rudă cu un personaj important, nimic confirmat de istorici. Senzaţia mea este că folosirea numelui lui în titlul cărţii vrea să spună ceva despre autenticitatea amintirilor, despre cât de multe adevăruri există, despre o perioadă extrem de complicată, dar am vrut să te întreb pe tine: de ce te-ai oprit la titlul acesta?

Am vrut un titlu care să poarte în el foarte multe interpretări, foarte multe întrebări nerostite. Am vrut să desenez o cameră obscură în care se developează la infinit aceleaşi imagini sub ochii unui adult, dar şi o cutie neagră, a copilăriei, care conţine, fără strop de determinism, toate cărările deschise în faţa unui om, cărări ratate sau unele pe care acel om a hotărât s-o apuce. Într-o primă variantă a primei povestiri/ a primului capitol, naratorul se certa cumplit cu Proust.

Copilăria lui Bobiţă, personajul principal al volumului, mă duce într-un fel cu gândul la „Băiuţeii“ fraţilor Florian, deşi e o cu totul altă formulă literară. Tu cum te raportezi la asta?

Oricât de mult mi-ar fi plăcut „Băiuţeii“, nu cartea asta am avut-o în gând cât am scris „Copilăria“. Am fost mai curând cu gândul la tonul folosit de Bruno Schulz în povestirile lui, am avut în minte foarte bine o demontare a mecanismului proustian (după a treia lectură integrală), am avut ca model cărţi mai violente, precum „Oraşul şi câinii“, al lui Llosa, sau „Groapa“ lui Barbu. Am avut „cu mine“ „Copilăria“ lui Gorki, scrisorile lui Flaubert, mult Carver, mult Cheever, mult Hemingway, mult Fitzgerald.

Ieri era să calc peste un şobolan făcut afiş pe asfalt de o maşină şi brusc mi-am amintit de cartea ta, dar nu a fost ceva neplăcut, ci din contră, aproape m-a pufnit râsul, am avut impresia ciudată că sunt în interiorul ficţiunii. Mi-au rămas în minte, după lectură, tot felul de imagini violente cu şobolani, gândaci şi ţigani care se luptă pentru supremaţie în cartiere. Ba mai mult, într-o noapte, după ce ţi-am citit cartea, am visat că aveam în baie nişte gândaci cât nişte broaşte ţestoase şi mă uitam cu părere de rău la ei/ele, cum stau sărmanii/sărmanele pe spate, cu picioarele în sus, neputincioşi/neputincioase. Ştiam că trebuie să le dau foc. Eu cred că lucrează în mine cartea ta. În tine mai lucrează toate imaginile astea pe care, înainte să le scrii în carte, le-ai visat sau le-ai văzut sau ţi le-ai imaginat?

Da, lucrează, pentru că fac parte din straturi adânci ale omului care sunt acum, nu le pot extrage de acolo fără a dărâma întreaga construcţie. Dar simt că s-au calmat, au ajuns într-o stază pe care nu reuşisem s-o obţin înainte de a le scrie. Nu sunt imagini surprinse cu coada ochiului, cum spunea Flannery O’Çonnor, ci imagini obsedante, stranii, dulcege, greţoase, care au uimit şi au paralizat imaginaţia unui copil. Aşa ceva nu se uită niciodată.

Ai scris cartea într-o bursă de o lună (iulie 2016), în Kosovo. Cum ai lucrat? Aveai o schiţă, o schemă a cărţii?

Prima versiune a primei povestiri era începută de câţiva ani, cum am spus, aveam acolo foarte mult balast teoretic, încercam să explic ce vreau să fac, cum declanşez memoria şi de ce, eram didactic şi schematic. La fel, exista o primă variantă a „Crematoriului“, unde iarăşi mă dădeam în stambă şi spurcam proza cu balast intelectual. În Kosovo am profitat de singurătatea absolută în care m-am trezit şi am hotărât să spun, pur şi simplu, povestea. Bineînţeles că asta e altă minciună, pentru că acolo nu e pur şi simplu o poveste, ci un drum à rebours. În ultimul poem din volumul „anaBASis“ am următorul vers: „mă răsucesc în propria memorie ca un vierme într-un boboc de trandafir“. Aici e totul, într-un vers-replică la celebrul poem al lui William Blake, „The sick rose“. Nu, nu am avut scheme, dar am ştiut clar care sunt poveştile/capitolele pilon ale viitoarei cărţi, care susţin cupola.

Ai povestit, în alte interviuri, diverse întâmplări amuzante cu tot felul de autori străini pe care i-ai cunoscut în calitate de editor. A fost vreun asemenea moment care te-a marcat, te-a impresionat puternic?

Cred că definitoriu rămâne momentul în care a trebuit să susţin o intervenţie de şapte minute în faţa unui auditoriu în mijlocul căruia se afla Philip Roth. Sunt un om timid, care urăşte apariţiile în public, aşa că folosesc acea întâlnire ca pe un talisman. Înainte de a vorbi în public, îmi amintesc că am performat în faţa lui Roth şi că nu a fost chiar rău.

Ai vorbit anul trecut, într-un interviu pentru Bookaholic, despre relaţia ta cu biblioteca ta de mii de volume şi despre mania“ de a scotoci anticariatele din toate oraşele în care ajungi. De fapt, ca o paranteză, interviul mi-a adus aminte de un eseu pe care l-am citit în cartea “Un cititor în pădurea din oglindă“, a lui Alberto Manguel, pe care chiar tu ai tradus-o pentru Editura Nemira. Manguel vorbea şi el despre cât de importantă este biblioteca, inclusiv despre cum şi-a ales o casă care să aibă o anexă în care poate ţine cărţile. De anul trecut şi până acum ce s-a mai schimbat în ceea ce priveşte biblioteca ta? Cam câte cărţi s-au mai adăugat?

E amuzant, pentru că de anul trecut ne-am mutat într-o casă mai mare, unde am luat cu mine 136 de cutii mari pline cu cărţi, dar asta numai după ce am donat, dăruit, aruncat foarte, foarte multe. Am descoperit titluri pe care le aveam şi în şapte ediţii. Ca în bancul cu rockerul care se spală şi găseşte tricoul cu Metallica. Aşa că, de fapt, biblioteca mea e acum mai mică, dar un pic mai îngrijită, mai ordonată, mai spilcuită. În plus, acum am un pod în care au aterizat vreo şapte saci cu cărţi pe care nu vreau să arunc, dar de care nici nu mă pot despărţi. Privind optimist lucrurile, cred că mă aşteaptă încă vreo patru decenii de bibliofagie, aşa că locul cel nou se va umple şi el. Deja am reperat un anticariat în apropierea casei. 

Ştiu că citeşti foarte mult. Dar cât de mult? Cât de des ţi se mai întâmplă să te entuziasmeze ceea ce citeşti?

Sunt liniştit dacă citesc 200 de pagini într-o zi. Dacă e mai puţin, devin deprimat, nervos, simt că trece viaţa pe lângă mine. Dacă alţi bărbaţi ajunşi în preajma fatidicei vârste de 40 de ani îşi plâng tinereţea pe cale de ducă, pe mine mă împinge în braţele disperării ideea că se scurtează timpul de citit. Cât despre entuziasm, el e mai curând unul bibliofil: mă entuziasmează ideea de a căuta o carte rară, cititul propriu-zis declanşează acum alte sentimente.

Ce sentimente?

Am fost multă vreme un cititor care căuta teritorii în care să se piardă, cititor care utiliza cărţile. Acesta era entuziasmul: identificarea unor hăţişuri care să nască reverii, zone pe care scrie „hic sunt leones“ şi care nu poartă deloc amprenta realităţii, care au capacitatea drogului de a te detaşa chiar de propriul corp. Vorbeam despre Bruno Schulz: mă întorc la el în fiecare an, chiar şi doar pentru a reciti prima povestire şi-mi dau seama că-l văd altfel acum, că în spatele butaforiei literare am început să percep rotiţele unui mecanism. E o alterare a lecturii care vine în urma anilor de citit în slujba altuia: când citesc un manuscris sau o carte eventual publicabilă trebuie să mă debarasez de balastul personal şi să încerc să identific acolo elemente care ar putea atrage un alt cititor, unul care poate nu are experienţa mea literară. Nu e foarte plăcut: e  ca şi cum ai vedea în permanenţă corpurile celorlalţi, ce ascund ei sub haine, sub machiaj, sub masca socială.

Dacă ar fi să recomanzi cititorilor trei cărţi pe care le-ai citit tu anul ăsta care ar fi acelea?

Roberto Bolaño, „Literatura nazistă în America“, Philip Roth, „Contraviaţa“, Aleksandar Hemon, „Iubire şi obstacole“.

Ai vreun ritual când scrii sau când citeşti?

Citesc oriunde şi oricând. Când scriu îmi place singurătatea absolută, pentru că vorbesc singur, gesticulez, fac marşuri forţate în jurul laptopului, înjur de mama focului, în fine, întregul arsenal de Charlot. De-aia scriu între 6 şi 7.30 dimineaţa, când copiii mei dorm.

Eşti coordonatorul colecţiei Biblioteca Polirom. Sunt curioasă de ce Polirom nu a mai reeditat şi nici nu a mai tradus altceva din scriitorul portughez José Luis Peixoto, altceva în afară de cele două cărţi. Am făcut un interviu cu el şi ştiu că în alte ţări e extrem de citit, a câştigat şi un premiu important destul de recent. La noi ce s-a întâmplat? Nu a prins?

José Luis Peixoto e doar un caz, dar unul perfect pentru a ilustra şi partea întunecată a vieţii de editor. Din nefericire, segmentul editorial nu este capul unei edituri, ci se subordonează unor departamente mult mai pragmatice, care au în minte un singur lucru: vânzarea. Nouă (celor din editorial) ni se cer cărţi ideale – extrem de vandabile, super-literare, cuminţi şi frumoase... Dacă o carte se dovedeşte un eşec comercial e vina editorialului, dacă se vinde bine e meritul întregii edituri. Cam aşa merg lucrurile: în cazul lui Peixoto, mă izbesc de o situaţie destul de ambiguă: i-am tradus şi publicat două cărţi („Nici o privire“ şi „Cimitirul de piane“), l-am invitat în România, a avut parte de expunere media, dar nu a reuşit să iasă din zona neagră a eşecurilor editoriale. Un director de vânzări pragmatic îmi va da (şi îmi dă) peste nas cu aceste date.

Un promo pentru noutăţile editoriale care sunt în pregătire acum la „Biblioteca Polirom“, colecţia de literatură universală pe care o coordonezi?

Cel mai recent roman al unui scriitor maghiar minunat, Attila Bartis, „Sfârşitul“, o nouă ediţie, adăugită, a „Poeziilor“ lui Borges şi „Confesiunile leoaicei“, o carte superbă semnată de un romancier angolez pe care nu-l văd departe de Premiul Nobel, Mia Couto.

Eşti de la finele anului trecut şi coordonatorul unei noi colecţii a Editurii Polirom: „Junior“. Spuneai atunci, la debutul colecţiei, că ideea ţi-a venit citindu-le copiilor tăi. Câte cărţi are până acum colecţia şi cum au fost primite de tinerii cititori? Dacă ar fi să recomanzi părinţilor o carte din colecţie, cu care să înceapă pentru a le deschide apetitul pentru citit, care ar fi aceea?

Din ianuarie au apărut 13 titluri şi vor mai apărea 7-8 anul acesta. E o colecţie destul de vie, pentru că aici venim toţi cu idei, încercăm să ne exploatăm nostalgiile şi să reedităm cărţi care ne-au plăcut nouă în copilărie, pe lângă cărţile de copii scrise autorii mari din Biblioteca Polirom. Aşa că orice recomandare aş face, ea va fi extrem de subiectivă: ezit între „Urfin şi soldaţii săi de lemn“, de A. Volkov, o poveste situată în universul Vrăjitorului din Oz, şi „Casa Heap“, prima parte a unei trilogii dark victoriene scrise de Edward Carey. Dar nu sunt cărţi pentru începători, ci pentru veterani ai lecturii, de vreo 8-9 anişori.

Va mai fi vreodată Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB)?

Nu. Nu în forma lui consacrată, nu organizat de mine.

A fost vorba de eterna problemă, lipsa banilor? Lipsa unei susţineri?

Da, a fost vorba despre bani, bineînţeles, dar, în primul rând, despre dorinţa noastră de a oferi un festival nonconformist şi independent. Ne-am ferit ca de ciumă de înregimentarea politică, nu am vrut fonduri care să vină din partea unor partide sau din partea unor instituţii prin care se sifonează bani. Cam ca-n vorba aia cu sufletu-n Rai... Aşa ceva nu este posibil în România de azi. În plus, obosiserăm: am ţinut acest festival timp de nouă ani, timp în care am cerşit, am făcut bartere, am făcut frumos, totul pentru nişte sume ridicole. Bugetul nostru era o fărâmă dintr-un eveniment cu căluşari, la o aniversare oarecare de oraş provincial.

Lucrezi la altă carte acum?

Da, lucrez la trei, de fapt. La două în mod efectiv, la a treia deocamdată scriu în minte. Un roman sau un volum de povestiri (iată, iarăşi nu ştiu ce scriu), un volum de eseuri despre literatură şi o monografie Paul Georgescu.

Şi în ceea ce priveşte tradusul lucrezi la ceva? Mie, una, mi-a prins foarte bine traducerea ta din Edward Hirsch publicată anul acesta la Polirom.

Da, traduc o cărticică splendidă a lui Paul Auster, care mi se potriveşte ca o mănuşă. E vorba despre „The invention of solitude“, pe care o traduc împreună cu Laura Albulescu pentru editura ART. E o combinaţie de proză, memorialistică şi eseu, total neîncadrabilă. Şi necomercială, aş adăuga de la mine.

Cine e de obicei primul tău cititor?

Hm. La „Copilăria lui Kaspar Hauser“, primul cititor al uneia dintre proze/al unui capitol a fost Lucian Dan Teodorovici. Al doilea a fost Marin Mălaicu-Hondrari. A treia a fost Iulia Popovici... Am norocul de a avea prieteni talentaţi.

Te-ai gândit vreodată să pleci din România? Unde te-ai duce dacă, prin absurd, ai hotărî să faci asta? Ştiu că ai o legătură specială cu SUA.

M-am gândit adesea, dar au fost mai mult reverii, nu proiecte realizabile. Sunt prea legat de limba română şi, aşa cum ai spus tu, sunt legat oarecum ambivalent de Bucureşti. E o relaţie dubioasă, adică mă enervez şi eu ca oricine când pun piciorul în aeroportul Otopeni, când mă urc în primul taxi sau când încerc să obţin un lucru minor şi normal din partea unei instituţii. Dar, în acelaşi timp, eu respir adânc, mă hrănesc cu aerul din spatele blocurilor, sunt în largul meu în pieţe, îmi plac străzile neumblate ale acestui oraş, „ruinurile“ lui romantice, înfricoşătoare, clădirile lăsate în paragină, vechile baruri care au supravieţuit tranziţiei, parcurile de cartier. În SUA am ajuns pentru prima dată în 1991 şi era normal ca un copil care-şi trăise cea mai mare parte a vieţii în Bucureştiul comunist să fie fascinat de New York. Am revenit acolo în studenţie, pentru doi ani la rând şi fascinaţia a rămas intactă. De curând am reuşit să străbat la pas Manhattanul, pe urmele copilului de atunci, şi am simţit că ceva s-a schimbat, iarăşi, în mine. Am îmbătrânit, cred că mai curând mi s-ar potrivi ceva mai liniştit. Dacă însă aş putea face aşa ceva, m-aş muta în New Yorkul romanelor lui Saul Bellow sau ale lui Philip Roth, deci undeva într-un trecut recuperat literar.

Cu ce ocazie ai ajuns în SUA în 1991, aveai rude acolo?

Tatăl meu a muncit şi a trăit acolo câţiva ani buni după Revoluţie şi obişnuia să mă cheme la el pe timpul verii. Locuiam într-un hotel de pe 34th Street, vizavi de un magazin imens de jucării. În 1991 la noi erau mineriade, apăruse sucul la dozator, se purtau deja blugii Pyramide, iar eu am ajuns în Manhattan, în faţa magazinului Toys R Us... Ce să mai zic? A fost un vis, n-o să uit niciodată zgomotele, culorile, mirosurile, oceanul.

Care e prima ta amintire din această lume?

Privesc dintr-un pătuţ de copil, în sus, spre mama. Care îmi citeşte ceva. Ştiu camera, ştiu unde era pătuţul aşezat, nu ştiu ce-mi citea şi n-o să aflu niciodată.

Ce face BAS într-o lume paralelă?

Conduce. Maşini. E şofer şi virează la stânga în intersecţia de la Tineretului, venind dinspre Cuţitul de Argint (ce nume frumos, cum să vrei să părăseşti oraşul ăsta?!).

Mărturiseai într-un alt interviu că ai făcut şcoala de şoferi, dar că ţi-ai dat seama că ţi-e totuşi teamă să conduci. Şi da, recunosc, Cuţitul de Argint sună bine. Dar de strada Brăţării, supranumită şi „Brăţara Morţii“, ce spui? 

Am făcut şcoala de şoferi în primul an de facultate şi am picat, aşa că m-am hotărât că nu-i de mine treaba asta. Încă sunt de părere că şofatul e pentru alţii, mai puţin picaţi din lună. Pe mine mă sperie ideea de a controla în viteză câteva tone de metal. Mai mult, mă sperie ideea că alţii le controlează. Suntem atât de fragili, atât de supuşi capriciilor propriului corp sau ale naturii încât orgoliul fiinţei pragmatice mi se pare că ţine de inconştienţă. În adolescenţă, vecinii mei de bloc din Berceni descoperiseră deliciile condusului (îi lăsau părinţii să le conducă Daciile pe la ţară), aşa că furau cheile maşinilor şi conduceau noaptea în mare viteză pe strada Stoian Militaru. Cred că de atunci am rămas cu ideea că în orice şofer zace un potenţial idiot, cu brăţara morţii prinsă la mână.

Trei lucruri care te fac fericit?

Familia mea într-o zi de sâmbătă, râsul sincer al bunicului meu în vârstă de 91 de ani, mirosul de brad când cobor într-o gară de munte. Şi, dacă mi-e permis un al patrulea şi cel mai rar lucru: echipa mea de suflet, Dinamo, jucând bine şi câştigând.
 

CV: Scriitor, eseist, traducător, editor

Numele: Bogdan-Alexandru Stănescu

Data şi locul naşterii: 29 mai 1979, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit, are doi copii

Studiile şi cariera:

  • Scriitor, eseist, traducător, editor, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB)
  • Din 2006 este coordonatorul colecţiei „Biblioteca Polirom“
  • În 2010, a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc“ (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul „Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul“ (Cartea Românească), volum nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013, a publicat la Editura Art volumul „Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam“, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, „anabasis“ (Editura Cartea Românească), carte nominalizată la premiile Radio România Cultural. În 2017 publică volumul „Copilăria lui Kaspar Hauser“ (Editura Polirom)
  • În 2014 a fost recompensat cu Premiul „Tînărul scriitor al anului 2014“, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a V-a
  • Din 2012 este doctor în literatură, cu teza „Emil Botta: Ars moriendi“
  • A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman şi Edward Hirsch.

Locuieşte în: Bucureşti.

ACEST INTERVIU A FOST PUBLICAT INIŢIAL ÎN „WEEKEND ADEVĂRUL”, NUMĂRUL DIN 25-27 AUGUST 2017.

Aflaţi mai multe AICI despre volumul „Copilăria lui Kaspar Hauser“, semnat de Bogdan-Alexandru Stănescu şi publicat la Editura Polirom.

CITIŢI ŞI:

Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător: „Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure, să chiuie, să ofteze“

Mircea Mihăieş, critic şi istoric literar: „A citi «Ulysses» este ca şi cum ai urca Everestul“

Ioan T. Morar, scriitor: „Scrisul e ca o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi să te surprindă“

Scriitorul Radu Pavel Gheo: „Îmi amintesc bombardamentele. Vedeam pe cer luminile exploziilor de peste deal, fiindcă peste deal era Iugoslavia“

Matei Florian: „Lumea asta e magică, pur şi simplu magică“

Scriitorul portughez José Luís Peixoto: „Cred că suntem condamnaţi să repetăm răul din istorie. Asta mă face să-mi fie teamă de viitor“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările