INTERVIU Nicolae Breban, scriitor: „Nu sunt conaţional cu toţi românii“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Scriitorul Nicolae Breban (79 de ani) vorbeşte despre parcursul său sinusoidal din secolul trecut, despre cei mai buni prieteni ai săi, Nichita Stănescu şi Matei Călinescu, şi despre opera sa greu de adunat pe un singur raft.


S-ar putea spune că academicianul Nicolae Breban a format, din incorectitudinea politică, un reflex necondiţionat. Nu mai face – dacă s-a străduit vreodată – niciun efort să menajeze, să ascundă cumva vechiul misoginism, frumoasa trufie ori divina forţă creatoare pe care o simte în retorica sa nebună. E o avalanşă. Iar replicile fireşti, înjurături ori îmbrăţişări, sunt la fel de nimerite, au aceeaşi valoare pentru el. Un lucru contează: există! E în cărţi. Le spune domnul Breban şi uite că îi place şi lui când le spune.

„Weekend Adevărul“: Domnule Breban, parcă nu e cale de mijloc cu dumneavoastră. Ori sunteţi elogiat, ori dispreţuit pe un ton categoric.
Nicolae Breban:
Înseamnă că sunt încă prezent. Mă bucur de înjurături. Am avut înjurături şi sub comunism – cea mai mare înjurătură a fost a romanului „Bunavestire“, făcută în Plenara Comitetului Central – am parte de înjurături şi-acum. Am fost atacat atunci de fostul meu amic, Titus Popovici. Şi, pe urmă, toată presa de partid din ţară şi toată presa literară a atacat acest roman. „Roman pornografic, anticomunist.“ Peste un an, eu fiind la Paris, romanul a primit premiul Uniunii Scriitorilor împreună cu un roman al lui Ştefan Bănulescu. Aşa am fost noi dintotdeauna. Noi, românii, nu clădim. Cu excepţia lui Breban, Sadoveanu, care clădesc, noi facem câte-un gard.

Când începem?
Orice lucru se învaţă prin exerciţiu. Dar pentru asta trebuie, cât de cât, aplicaţie – adică dotare. Şi, mai ales, voinţă politică. Eu cred că justiţia e ultimul loc în care democraţia se va instala în România. E şi normal, dragii mei: în România n-a existat niciodată o justiţie autonomă, n-a existat separarea puterilor în stat – principiul lui Montesquieu. E un vis enorm al acestei patrii. În 50-80 de ani, nepoţii dumitale se vor apropia de această autonomie. Chiar şi a patra putere, presa, trebuie să fie autonomă. Ştiţi cât de autonomă e, aţi văzut?

„SUNTEM O ŢARĂ TURCITĂ“
E o „profeţie“ sumbră. Silviu Brucan, „oracolul din Dămăroaia“, ne dădea mai multe şanse.
Eu cred că e optimistă. Nu-i vorba de 20 de ani. Se face democraţie sui-generis, de tip românesc. Românii nu sunt proşti, dar n-au caracter. Şi nu înţeleg ce înseamnă democraţie. Şi înainte de război s-a făcut la fel: o democraţie la mâna a II-a. Asta pentru că noi suntem o ţară turcită. Dumneavoastră, că eu nu-s de-aici, nu-s valah, m-am născut în Maramureş. Noi, ardelenii, am trăit sub austrieci, am îndurat alte vexaţiuni foarte brutale – tatăl meu a fost închis de unguri în ’40 că n-a fost de acord cu cedarea Ardealului! –, dar voi, aici, aţi trăit 500 de ani sub turci, dintre care 300 de ani de fanariotism, ceea ce e teribil!

Tatăl dumneavoastră a fost închis de armata horthystă?
Ascultă, asta e armata maghiară! Comuniştii, ca să nu zică nimic de unguri, că erau pe aceeaşi stradă socialistă, ziceau de horthyşti. Nu, ungurii i-au rupt pe români în Ardeal, ungurii au trimis evrei la Auschwitz, nu Horthy! Ungurii, dragă. Aşa cum nu comuniştii l-au dat afară pe singurul nostru mare creator de sistem filosofic neokantian, român ardelean, fiu de ţăran, Lucian Blaga. Nu comuniştii, românii l-au dat! Românii. Dacă polonezii ar fi avut un Blaga, nimeni nu l-ar fi dat afară în orice sistem! Când Brâncuşi a vrut să ne dea atelierul lui, noi am refuzat cu indignare „arta putredă“. Românii, nu comuniştii, sigur, în frunte cu măgarul de Sadoveanu, şeful Academiei şi cu alţi ovrei care dictau atunci în cultură.

INCREDIBILA TEORIE A „OASELOR GENETICE“
Putem acuza, în general, românii pentru pogromul de la Iaşi, de pildă?
O parte din români, da. Ieşenii au fost întotdeauna puţin mai antisemiţi. Chiar unul dintre marii mei maeştri, Ioan Slavici, marele prozator, era antisemit ca un prost. Dar era un mare scriitor şi un mare român. Prostii din astea avem acum mult mai grozave: preşedintele României îl înjură pe rege, omul ăsta care e un martir al naţiunii. Poţi să faci gafe, dar să nu le faci p-alea rele de tot. La comunişti era mai simplu: toate erau din vina lui Ceauşescu. Dar acum pe cine să mai pui mâna, că sunt 1.000 de Ceauşeşti, noi i-am ales, ne fură ca-n codru, acum vor să ne fure subsolul, ne-au băgat în nişte datorii enorme. Eu umblu din ’68 cu maşina. Păi, ungurii aveau autostradă din timpul căderii comunismului. O ţară de 10 ori mai săracă decât a noastră. Noi să n-avem o autostradă Arad-Braşov-Bucureşti, o arteră fundamentală pentru circulaţie! Repet, zona asta, a Valahiei, e extrem de turcită. 500 de ani ne-au intrat în oasele genetice. Ştii ce e aia un os genetic?

nicolae breban
Lumea e speriată că Breban scrie atât de mult. Toţi sunt nişte băieţi talentaţi, dar leneşi, care stau prin birturi. Iar Breban, care a publicat 20.000 de pagini, e nebun.

Nu ştiu, de unde să ştiu?
E o expresie inventată de mine acum. În oasele noastre genetice a intrat reflexul de a nu te opune puterii. Eu vin din 10 generaţii de popi ardeleni greco-catolici. Eram ţigani, ni se spunea „valah puturos“. N-aveam dreptul să urcăm pe nicio treaptă în administraţie, în politică. În secolul al XVIII-lea, când am trecut la papistăşime, cum spun ordodocşii, Vaticanul a promis burse de studiu intelectualilor care luptau pentru limba română şi sperau că Ardealul va fi românesc odată. Sute de copii de ţărani au primit burse şi s-au întors acasă ca notari, profesori, avocaţi şi au creat şcoala ardeleană. Au început să construiască. În satul Cicârlău, dac-ai să mergi, e o biserică mare, făcută de bunicul meu.

Toată averea şvăboaicei Esthera Böhmler

 
Cum era familia Breban?
Bunicul meu, fiul protopopuluiNicolae Breban, a făcut 13 copii cu o singură femeie! Iar tatăl meu, Văsălica Breban, era cel mai mic. Aşa e şi la ţigani: un impuls genetic de a te apăra. Faci mulţi copii. Noi, dacă nu mai facem mulţi copii, suntem la pământ. Procentul demografic este simptomatic formidabil pentru subconştientul unei populaţii. Şi uite că acum familiile nu mai fac mulţi copii.

Poate că sunt oamenii mai conştienţi de greutatea cu care se cresc copiii.
Nu, nu. Astea-s fraze. Dragul meu, lasă-mă pe mine să fac fraze, că e mai interesant. În general, populaţiile, peste tot în Europa, se citadinizează. Toată lumea trage spre oraş, apar polisurile astea enorme. În furnicarele astea îţi pierzi reflexul de a face mulţi copii, reflex al unei psihologii agricole.

Tatăl dumneavoastră a făcut doi copii.
Da, dar bunicul meu a făcut 13. Şi în toate satele din Ardeal erau familii care făceau 16 copii! Acum s-au redus şi acolo.

Aţi copilărit înainte de război. Cum se trăia atunci?
Mie, îţi spun sincer, mi-ar fi plăcut să trăiesc când trăiau Lucian Blaga şi Basil Munteanu la Cluj, când trăiau George Călinescu şi Tudor Vianu la Bucureşti. Erau spirite formidabile. Nu se acceptau doctorate decât în cazul în care conducătorul de doctorat avea, la rândul lui, un doctorat în Occident. La ora asta, orice şmecher de pe stradă poate să te susţină pe dumneata la doctorat pentru că are şi el un doctorat dat de alt şmecher. Sunt sute de mii de doctori care abia ştiu să scrie două fraze. Înainte, Bacalaureatul era mult mai aspru. Tatăl meu a fost printre primii care au prins Bacalaureatul. A făcut studii teologice, a fost preot.

Nicolae Breban şi mama sa

Ştim că voia să fie avocat.
Avocat sau actor. Dar bunicul i-a spus: „Fătul meu, eşti a 10-a generaţie de Breban. Niciunul dintre fraţii tăi nu s-a făcut preot, trebuie să păstrezi tu tradiţia familiei“. Tata n-avea avere. Averea era a mamei, Olga Constanţa Esthera Böhmler, şvăboaică din sudul Banatului – eu sunt pe jumătate neamţ. El n-a primit nimic la nuntă, iar mama a venit nu numai cu mobilă şi bani, dar şi cu batoză de treierat, cu tractor. Cei care au crescut-o pe ea erau comercianţi foarte bogaţi. Când s-a cedat Ardealul, mama a zis: „Să plecăm, să plecăm!“. Tata, un mic preot de ţară, avea dreptul la jumătate de vagon. Dar, într-o frenezie patriotică – poate tinerilor o să li se pară absurdă – a hotărât să rămână. A deschis geamurile şi în faţă erau 20-30 de ţărani îngenuncheaţi în faţa casei parohiale: „Domn’ părinte, cui ne leşi, unde mergem?“. Tata a spus: „Stau cu ei!“ „Eşti nebun?“

image
breban

Extraordinara fugă a părintelui Breban din Ardeal


Aveaţi 6-7 ani, mai ţineţi minte cedarea Ardealului?
Cum să nu! Fantastic! Aveam şase ani, am făcut prima clasă primară în sat după manualul maghiar, acolo am învăţat că soldatul maghiar e atât de viteaz că nici n-apucă să se lupte cu nimeni: cum îl văd duşmanii, fug de rup pământul. (râde) Bisericile în Ardeal erau pline pe vremea aia, iar autoritatea preotului era foarte mare. Au apărut odată nişte lichele în biserică purtând steagul maghiar pe rever. Tata vorbea în biserică – vorbea formidabil, avea o dicţie şi o retorică superbe. Imediat a improvizat o predică despre steagul bisericii, că acolo e un singur steag, al lui Iisus, că ar trebui să iasă afară cei care au alt steag. Tot satul s-a întors către unguri, iar ăia au ieşit afară.

Nu reacţionau la astfel de provocări?
Ţin minte cum au venit doi jandarmi, bărbaţi splendizi, cu pană de cocoş. L-au luat pe tata şi l-au dus la puşcărie. Atunci, mama a vândut rapid tot, avea în buletin cetăţenie etnică germană (acum nu mai există), s-a dus la consulatul german de la Cluj şi a primit paşaport. Am mers cu fratele meu şi cu o fräulein (n.r. – femeie care are grijă de gospodărie) la Cluj pe un frig enorm, am ajuns pe Dealul Feleacului, unde era un mic centru Crucea Roşie. După cinci ore de mers într-un asemenea ger, ţin minte şi-acum gerul acela, a venit un ofiţer român care purta rozetă tricoloră. Am început să plâng. Un copil de 6 ani. Deşi tata nu făcea caz de patriotism acasă. Ştiţi ce spunea tatăl meu despre când trebuie să fii patriot român? În clipa de primejdie. Altfel, eşti prieten cu evreii, cu ungurii. Atenţie, vorbesc doar de unii unguri, de unii români. Dar eu cred că nu sunt conaţional cu toţi românii. Sunt doar cu unii.

V-aţi refugiat în Regat, carevasăzică...
Era iarna lui ’41.

Tatăl unde era?
În puşcărie, la Oradea. Când am ajuns, am dormit la Turda, în casa unui evreu, pe jos, în sufragerie. A doua zi, mama a mers la tribunal, unde s-a întâlnit cu tata, care fusese eliberat să aştepte procesul. E senzaţională această întâmplare. El s-a dus în gară şi a vrut să treacă graniţa. Se opriseră toate trenurile între noi şi Ungaria, erau doar garnituri enorme care transportau material militar german pentru frontul care trebuia să înceapă în iunie ’41. Tata s-a dus la un mecanic român: „Eu sunt preot, ia-mă la noapte, am nişte bani“. L-a băgat pe tata într-unul din tenderele cu cărbuni şi a doua zi au ajuns la Turda. Când tata a vrut să-i dea bani, l-a refuzat. Aşa a ajuns el să se întâlnească la Turda cu mama total întâmplător.

Ce-au făcut?
Au venit în Lugoj – pe vremea aceea erau regimente de refugiaţi din Ardealul de Nord, dar şi din Basarabia. Aşa am făcut eu primara şi liceul la Lugoj până în ’51, când am fost dat afară din toate şcolile din ţară. Dar am avut la liceu foarte mulţi prieteni basarabeni – spendizi băieţi. Prietenul meu, unul, Nichita Stănescu, ai auzit de el?, şi el era basarabean, Păunescu – alt băiat din Basarabia.

Dar momentul  23 august ’44 vi-l amintiţi? Ce însemna pentru dumneavoastră?
Păi, aveam 10 ani, ce putea să-nsemne? Mata nu cunoşti psihologia infantilă deloc? Nu însemna nimic. Eu am un roman care a stupefiat pe toată lumea, se cheamă „În absenţa stăpânilor“ – nici nu l-a înţeles multă lume, dar acum spun că e cea mai bună carte a mea. Acolo e o nuvelă scurtă cu un copil, Herbert. Prima frază este: „Nimeni nu bănuieşte ce enormă plictiseală bântuie printre copiii de 10 ani“.

nicolae breban

„Am simţit ce-au simţit evreii cu steaua galbenă“


Când aţi devenit conştient de realităţile din jur?
Niciodată, nici până azi. Eu refuz şi ideea de realitate. Mulţi eroi de-ai mei din cărţi se îndoiesc dacă realitatea asta există. Ca şi unii filosofi. Eu sunt kantian ca structură. Cred că apercepţia de timp şi de spaţiu o avem născută aprioric. Ai făcut puţin Kant? Ştii cum se cheamă primul capitol din „Critica raţiunii pure“? „Estetica transcendentală“, ai grijă că asta e importantă! Noi, artiştii, nu credem în realitate sau credem în mai multe realităţi. Eu sunt un idealist ca formaţie şi credinţă. Scuza mea de a scrie atâtea cărţi este că eu propun o altă realitate. Când eram mai tânăr, mă amuzam cu Nichita la câte-o scenă spunând: „Eu scriu mai bine chestia asta!“. Realitatea face prost scena asta. Pentru mine, realitatea este Balzac. Ce-a făcut Balzac în cele 60-70 de romane? A construit. Romanul e o construcţie, nu e o povestire, nu e o nuvelă – asta o ştia Matei Călinescu, ultimul om inteligent din această ţară.

Ultimul?
Românii sunt deştepţi, nu inteligenţi. Deştepţii nu înţeleg nimic, ei repetă ce-au înţeles alţii. Kepler (n.r. – Johannes) sau Newton (n.r. – Isaac), ăia sunt inteligenţi, pentru că încearcă să înţeleagă ce văd, nu repetă ce-au văzut prin cărţi. Românii, la fel ca toţi cei din sudul Europei, nu sunt făcuţi pentru roman. Ei sunt făcuţi pentru povestire şi nuvelă.

De ce?
Ei, de unde să ştiu eu de ce eşti dumneata blond? Dar nici nu e interesant de ce eşti aşa. Constatăm cum este, primul timp e al constatării. Într-un roman al meu, spune un erou: „Descrierea înseamnă posesie“. Nu înseamnă doar să etalezi nişte elemente configurative. În clipa când descrii bine, adecvat, pertinent, un lucru, deja-l posezi. Scuză-mă, e o avalanşă de elemente pe care ţi le proiectez, dar e vina dumitale. Hai să continuăm!

MINUNATA LUME NOUĂ A MUNCITORILOR
Aţi fost exmatriculat când aveaţi 17 ani.
Era stalinismul cel mai barbar atunci, iar ei aveau nevoie de victime, de ţapi ispăşitori. Profesorii noştri dârdâiau de frică – profesori medii, la Lugoj, Liceul „Coriolan Brediceanu“. Mie şi încă unui băiat de chiabur, care avea şi el un rahat de 10 hectare, ne-au spus că putem să ne dăm examenele vara dacă muncim. A fost prima mea experienţă de a intra în această minunată lume a muncitorilor. Mi s-a părut un cadou splendid, în loc să înjur, cum fac toţi proştii din jurul meu când li se întâmplă un lucru rău.

Cum aşa?
Un lucru rău nu e tocmai rău, bre! Depinde ce faci cu el şi pe ce cade. Adeseori, lucrurile bune vin din lucrurile rele dacă ai puţin calm şi forţă. Nu să începi să te caci pe tine. Foarte multe accidente vin din panică: ce se întâmplă pe şosele mai poate fi evitat dacă nu apeşi aiurea pe pedală şi intri în pom. Deci, pentru mine, a fost formidabil: din coconul meu de-acasă, m-am trezit într-o făbricuţă. Dimineaţa, colegii mei mergeau la liceu. Eu, la 7.00, eram la serviciu.

CE L-A FĂCUT MAI PUTERNIC PE NICOLAE BREBAN
Ce lucraţi?
Era o mică fabrică de calapoade de lemn. După două luni, a venit de la minister revocarea deciziei şi am fost chemaţi la liceu. Am avut voie să dăm repede tezele. Un singur profesor a avut caracter – mai târziu a fost dus la canal şi el – şi mi-a spus înainte ce-mi dă la examen. Ceilalţi mi-au dat ca şi cum eu aş fi fost la cursuri. Atât de speriaţi erau.


Cum vă simţeaţi dumneavoastră cu stigmatul ăsta?
Eu veneam de la fabrică la ora 16.00, colegii mei, prietenii mei, se plimbau, nici măcar nu mă mai salutau, n-aveam voie să trec prin faţa partidului, eram oaia neagră. Am simţit ce-au simţit evreii cu steaua galbenă. Ştii cum zice Nietzsche: „Ce nu te ucide te întăreşte“. Putea să mă ucidă, dar pe mine m-a deschis. Am mers apoi la Oradea. Tata avea un frate acolo, şef de gară. El mi-a făcut rost de un post la o mică întreprindere. Acolo am terminat liceul, la fără frecvenţă.

„TATA AR VREA SĂ JUCĂM ŞAH?“
Relaţia cu tatăl dumneavoastră cum era?
De tip feudal. Vorbeam cu el la persoana augustă, nu mă adresam direct. Dacă îi spuneam „dumeavoastră“ ar fi fost o obrăznicie. Vorbeam cu el ca şi când n-ar fi fost de faţă: „Tata ar vrea să jucăm şah?“. Aşa se adresa şi el lui taică-său.

Ca unui rege.
„Măria Ta ar vrea să...“ Erau formele ardeleneşti.

Dar a fost un moment care să vă fi apropiat mai mult?
Nu, de mama am fost foarte apropiat. Norocul vieţii mele a fost mama. Tatăl meu nu m-a iubit prea tare niciodată pentru că nu semănam cu Brebanii. Eu semănam cu nemţii din partea mamei. Tata a simţit că frate-meu e Breban. Eram şi anemic, eram, dintr-o sensibilitate enormă, paralizat de existenţă, de lume. Atunci, ca şi acum, peste mine vine o cascadă enormă de impresii şi de evenimente. Un om normal, mai nesimţit, spune: „Bă, aşa e, e lumină, e zgomot“. Eu semănam atunci cu un copil retardat. Păream cretin. Aparenţa aceasta s-a menţinut.

image
image
nicolae breban

Profeţia unui muncitor albanez: „Bă, boilor, ăsta va ajunge mare!“


Când aţi venit în Bucureşti?
Am mers la facultate, cu tata, să mă înscriu la Litere. Secretara mi-a aruncat dosarul: „Poate la Piscicultură!“. Dac-aş fi intrat, aş fi fost coleg cu Nichita şi cu Matei (n.r. – Călinescu), că în anul ăla au intrat şi ei. Tata a zis: „Nu-i nimic, vino acasă“. Eu cântam la vioară, citeam „Estetica“ lui Tudor Vianu. „Anul viitor te mai prezinţi o dată şi şmecherim noi actele.“ „Nu, vreau să văd ce-i cu muncitorii ăştia.“ Auzisem că e domnia muncitorilor, aşa că m-am dus la cea mai mare fabrică, la „23 August“. Dar acolo nu m-au primit la strung din prima, ci la sudură. Până la urmă, am făcut şcoala profesională şi m-am calificat ca strungar-fier. Am şi acum diploma obţinută la 18 ani.

Cum era mediul acela?
Am întâlnit acolo mulţi consilieri de stat, miniştri care fugeau deja în fabrică pentru dosar. A fost al doilea moment în care am atins clasa muncitoare. Iar cei din hală, unde lucram eu, bineînţeles că erau foarte duri. Dar şi-au dat seama că eu sunt altceva. Oamenii ăştia te miros imediat – exact cum ne-au mirosit pe mine şi pe Nichita comuniştii, deşi noi ziceam ca ei prin anii ’58-’60. „Voi sunteţi o grupă împuţită, nu mă păcăliţi pe mine“, ne zicea o secretară UTC de la Uniunea Scriitorilor, căreia-i plăcea Maiakovski şi scria contra burgheziei. I-am spus lui Nichita: „Nu te agita, ăştia sunt ţigani care ne miros“.

Adrian Păunescu, băiat de sifoane. „Adrian Păunescu era băiat de sifoane pentru mine şi pentru Nichita. Era un tinerel. Vera Lungu, o femeie foarte frumoasă, una dintre cele mai frumoase din Bucureşti, mi-a dat telefon: «Nicolae, e un băiat aici, dat de maică-sa afară, am găsit în pivniţă un pat de spital. Poţi să-i aduci o pătură?». Tipul s-a lipit de mine şi de Nichita şi de Matei Călinescu. Nichita îmi spunea că e o lichea, dar eu îl vedeam energic şi inteligent. Scria foarte bine. Cultura cam zero, dar promitea. Era ţuţerul meu. Apoi l-a luat Geo Dumitrescu la el la redacţie, la «România literară», l-a făcut secretar de redacţie. I-am spus lui Păunescu: «Greşeala ta nu e că ai fost poet de curte, ci că nu ţi-ai ales curtea potrivită». Şi Tudor Arghezi a fost poet la curtea regelui Ferdinand.“

Şi ce dacă şi-au dat seama că sunteţi altceva în fabrică?
Au fost duri cu mine. Aveam un dulăpior de metal cu scule în care au închis o pisică două zile – s-a căcat pe scule! –, mă puneau să car lucruri inutile, tot felul de mizerii. Dar au văzut că nu reacţionez. Unul dintre ei, maestrul meu de-acolo, Petrică Naum, albanez, m-a menajat. Le răspundea ălora care spuneau: „Pe Breban de ce nu-l pui să care?“. „Bă, boilor, ăsta va ajunge mare! Tu eşti un derbedeu, treci şi cară!“ Bine, mă vedeau cu cărţi franţuzeşti.

„AVEAM MARI ŞANSE SĂ MOR“
Cum aţi intrat la Filosofie?
În ’53 am minţit în acte, la Filosofie. M-au prins acolo şi m-au dat afară. Dar şi din vina mea. M-a chemat decanul şi mi-a spus: „Tovarăşu’ Breban, dumneata eşti în anul I şi vii aici cu Platon în amfiteatru? Nu-ţi dai seama ce eroare e Platon?“. „Da, dar e foarte mare!“ „Crezi în Platon?“ Colegul meu de grupă era unul care a fost şef de cadre la Canal. Şef de cadre la Canal, securist. Alţii – muncitori. Trebuia să mă arăt prost, să joc teatru – cum n-am făcut niciodată în viaţă –, să mă strecor. Mi-amintesc că trebuia să conspectăm „Materialism şi empiriocriticism“ de Lenin, o cartea puţin dificilă. „Breban, discută înainte de seminar cu colegii de grupă“, îmi spunea profesorul. Proştii ăia nu înţelegeau nimic, toţi muncitori. Iar eu, ca un bou, în loc să mă prefac, le explicam. Am trimis prin amfiteatru fraze din Schopenhauer: „Marxismul e gunoiul din care se îngraşă filosofia“. Eu n-am fost niciodată deştept, am fost doar inteligent, ceea ce în societăţile balcanice e periculos. E ca şi când ai umbla cu un pistol la tine.

De ce v-au dat afară de la Filosofie?
Am făcut o boală reumatică la 20 de ani – o am şi astăzi. Am stat trei luni în spital şi aveam mari şanse să mor, dar m-a salvat conferenţiarul Dumitriu, care mi-a adus cortizon. După trei luni de spital, mi-a explicat că, oricum, la 40 de ani o să mor de stenoză mitrală. După trei luni de spital, măgarul ăsta care a fost şi preşedintele Academiei, Athanasie Joja, m-a dat afară. Acum sunt şi eu în Academie. „Ce roman a fost şi viaţa mea“, cum zicea Napoleon.

„TREBUIE SĂ POSEZI FEMEIA“
Spuneaţi că v-au plăcut femeile, dar ştim că şi ele pe dumneavoastră.
Da, pentru că arătam bine şi eram bun la pat. Nu ştiu cum ai să scrii treaba asta. Dar să ştii că pentru un prozator aşa cum sunt eu, orgolios să fac construcţii mari epice, trebuie să posezi femeia. Câţi ani ai?

25.
Eşti încă micuţ. Dar îţi fac un mic cadou: într-unul din textele mele am o frază despre un erou care, de fapt, eram eu. „Avea 24 de ani şi era atât de bătrân cum nu avea să mai fie niciodată.“ Nu ştiu dacă la dumneata se potriveşte. Dar eu fusesem dat afară din şcoli, refuzat la facultăţi, trecut prin „23 August“, unii dintre prietenii mei aveau deja cărţi. Eram ratatul tipic, în faţa mea nu era nimic.

breban

Cum l-a impresionat „lugojanul semidoct“ pe Matei Călinescu


                                                                      Matei Călinescu, Nicolae Breban, Ion şi Janina Ianoşi

Cum făceaţi cu damele?
Îţi zic o întâmplare. Era la „Gazeta literară“ o femeie foarte frumoasă, Georgeta Horodincă, foarte fină, care a scris o monografie a lui Sartre – un tâmpit fără margini! Sartre a fost şeful mişcării ’68, toţi studenţii l-au luat în serios, iar el a crezut, tâmpitul, că va face o revoluţie: s-a dus cu vreo 200 de studenţi la uzinele Renault. Iar ăia i-au închis porţile şi nu l-au primit. Penibil! Mă rog, era femeia asta foarte frumoasă, Georgeta Horodincă, multă lume i-a făcut curte. Eram fascinat de ea, Nichita m-a prezentat, el mult mai abil decât mine, băiat de Ploieşti, de un cinism splendid. Într-o iarnă, m-am dus cu troleibuzul la Uniunea Scriitorilor şi mă întâlnesc cu Geta, într-o blană superbă. M-apropii: „Sărumâna doamnă, ce faceţi?“. Nu ştiu ce i-am sporovăit eu despre Flaubert crezând că-i fac impresie, ea m-a ascultat şi m-a-ntrebat: „De unde eşti dumneata, Brebane?“. „Sunt născut în Ardeal.“ „Îţi dai seama că eşti puţin arierat?“ Am întâlnit-o peste vreo 30 de ani la Paris, când i-am amintit. Probabil că şi acum par, pentru unii, arierat, adică întârziat mintal.

image
Noi, grămăticii, scriitorii, cronicarii, dintotdeauna ne-am aranjat cu domnul, indiferent că era un porc. Dar Ceauşescu era nebun, nu te puteai aranja cu el.

Dar cum vă apropiaserăţi de „Gazeta literară“?
În anii ’58-’59, aveam un prieten, corector la „Gazeta literară“, unul, Nichita Stănescu. Râzi, dar el era atunci un băieţel. Nu ştiu de ce mi-a plăcut. Am văzut vreo 2-3 poezii în care lăuda Uniunea Sovietică, nişte porcării, l-au obligat să le scrie, să-şi facă un nume. Mergeam la „Gazeta literară“ – tatălui nu-i convenea că merg în „viesparul“ ăla –, la etajul I, deasupra „Vieţii româneşti“, un fost conac boieresc, unde secţia de poezie era într-o cămăruţă după closet. Şeful avea masă şi scaun, iar corectorul, Nichita, avea doar masă.

CRIMA PRIN ELUCIDARE
Cu cine vă mai împrieteniserăţi?
Timp de trei ani, ne vedeam cu Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag. Mircea trebuia să fie marele romancier al viitorului, Nichita trebuia să fie redactor-şef la „Gazeta literară“ şi Matei – ministru. Am ajuns eu. Nichita debutează în ’60, Matei în ’62, cu un volum de critică superb, iar eu în ’65. Am scos romanul care stătea de doi ani. Am avut abilitatea să stau cu romanele mele ani, fără să scot din text. Spre ura nu a activiştilor, ci a colegilor: „De ce mie mi se permit aşa texte mişto?“.                                          Cei mai buni prieteni: Nichita Stănescu şi Nicolae Breban

Cum era atmosfera în grupul acesta?
Făceam nopţi întregi de discuţii enorme. Toţi aveam acelaşi păcat originar: copii burghezi, de popi, nepot de general alb. Toţi ne-am strâns şi eram prost-văzuţi. Matei, timp de trei ani, îi spunea lui Nichita: „Ce caută lugojanul ăsta semidoct cu noi?“. Nichita mai venea şi-mi mai spunea. „Cum adică vrei să scapi de el?“, îl întreba Nichita pe Matei. „Crima prin elucidare!“ – teorie spontană de Matei Călinescu. „Cum e aia?“ „Te reduc la punctele tale esenţiale şi-mi dau seama că eşti derizoriu!“ E adevărat, aveam lacune faţă de amândoi, dar Matei era convins că n-am talent, că sunt de-a dreptul incult.

REVELAŢII NOCTURNE CU „PATUL LUI PROCUST“
Cum l-aţi convins de contrariu?
După trei ani, am avut prima variantă din „Francisca“ – jumătate de roman, scris de mână. Nichita mi l-a cerut să-l citească, i l-a dus şi lui Matei, ăsta s-a albit. „Vei ajunge un mare scriitor“, mi-a spus. Eu am avut probleme în primul rând cu fraza. Eram intoxicat de fraza germană, tipul meu de gândire e aglutinant, sar de la una la alta. Pe la 28 de ani mi-a venit fraza asta pe care-o folosesc astăzi: largă, cu subordonate. Eu nu scriu roman-povestire, cum face Sadoveanu. Să facă la el acasă! Nu-mi plăcea nici Rebreanu. Mi-a plăcut Camil Petrescu, pe care l-am descoperit la o gagică la care mai mergeam eu. În noaptea în care am citit „Patul lui Procust“ parcă mă masturbam, era fantastică, un stil, o demenţă.

breban
nicolae breban

După ce s-a dat peste cap cu maşina: „Unde bem un vin?“


Cum a fost debutul literar?
Au fost câţiva băieţi deştepţi în generaţia mea care au înţeles că nu poţi să scrii roman fără să te caci pe tine, cum ziceam noi. Romanul, în anii ’50-’60, trebuia să fie: în uzină, despre organizaţia de partid, prietenia cu Uniunea Sovietică, lupta contra burgheziei putrede. Atunci, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, Sorin Titel,  au scris schiţe, nuvele cu teme din astea. Am publicat şi eu, timp de câţiva ani, schiţe din astea. Nichita m-a obligat să-mi adun schiţele, am făcut un volumaş, „Matilda“, şi, cu mari intervenţii, am intrat pe listă să apar peste un an. Am terminat romanul „Francisca“, m-am dus la adjunctul editurii, o lichea: „Tovarăşu’, ştiu că se cer romane despre uzină.“ „Ai scris un roman despre uzină?“ „Pot să-l pun în plan?“ Am apărut abia la 31 de ani, când deja eram ratat pentru mulţi, însă am publicat trei romane unul după altul în următorii trei ani. „Francisca“, ’65, premiul Academiei. Erau zăpăciţi. „În absenţa stăpânilor“, ’66, şi apoi am ras toată piaţa cu „Animale bolnave“, în ’67, cu care am repus romanul în drepturile sale.

Cum reuşeaţi să păcăliţi cenzura?
Îi băgam în mamele lor pe toţi. Singurul meu avantaj era că n-aveam familie, n-aveam copii. Toţi cei care fac porcării se scuză: „Aveam familie, copii“. Când eram şef la „România literară“, veneau la mine scriitori. „Ce-ai făcut, mă? Te-am văzut în «Scânteia tineretului» că pupi în cur?“, îi întrebam. „Domnule Breban, ştiţi cum e.“ „Domnule, ştiu, dar chiar aşa groslan? Se poate face cu o limbă mai fină!“ „Am copii...“ „Crezi că, peste 30 de ani, copiii o să fie mândri că tatăl a fost o lichea?“.

image
Nichita Stănescu, la aprozar. „Nichita mi-a povestit odată o scenă: stătea într-o zi la aprozar, la coadă. În faţa lui era un muncitor, vânzătoarea era o fată dolofană, încrezută. Ăla se scotocea, nu ştia exact cât costă. Femeia aia, ordinară, spune: «Prost mai eşti, nu ştii să-ţi numeri banii din buzunar». Ăla îi răspunde: «Doamnă, eu nu sunt prost. Eram mort demult dacă eram prost». Un animal inteligent reuşeşte să supravieţuiască. Adaptabilitatea e o formă de inteligenţă. Foarte mult l-a impresionat pe Nichita această scenă.“

Dar din ce vă câştigaţi banii înainte să publicaţi?
N-aveam nevoie de bani, dragă. Nici acum n-am nevoie. Eu trăiesc din indemnizaţia de la Academie, că altfel aş muri de foame. Şi încă sunt unul dintre puţinii scriitori care pot să scoată o carte fără să plătească ei la editură. Majoritatea scriitorilor fac asta pe banii lor. Acum aş avea nevoie, că n-am maşină, îmi trebuie 30.000 de euro, nu poţi să mă-mprumuţi?

Nu prea. Dar ce s-a întâmplat?
Am avut un accident de maşină. Am avut un Mercedez, făcut cadou de mama. Soţia mea e la Paris şi face un tratament foarte scump. Are sclerodermie, boală teribilă, autoimună. Eram în drum spre Paris şi am avut accident, m-am dat peste cap cu maşina. Poliţia zice c-am aţipit. Se poate.

Nicolae Breban spune că n-a purtat o mască în timpul comunismului FOTO: MEDIAFAX

Când s-a întâmplat asta?
În octombrie anul trecut. N-a observat nimeni, nu s-a scris. Nu mă cheamă Becali.

Cum aţi scăpat?
Şeful Consiliului Judeţean Alba a trimis un om. Ăsta a văzut că am ieşit din maşină, că sunt bine. „Unde bem un vin?“, l-am întrebat. Am băut trei sticle de vin cu el până a venit fratele Aurei Christi, care m-a dus la Bucureşti. Dar am rămas fără maşină. Îţi spun că nici când am fost ştab nu m-au interesat banii. Asta a fost forţa mea enormă.

A REFUZAT 200.000 DE LEI DE LA MARIN PREDA
Nu era tentant?
Atunci când eram tânăr, arătam bine, îmi plăcea să am BMW la scară, să am câteva costume de haine, îmi plăceau femeile. Dar n-am alergat după bani vreodată. Ţin minte că, după ce-a ieşit „Bunavestire“, în ’77, eram la Athénée Palace să beau un whisky cu Marin Preda. Aveam 25 de lei, atât aveam. Marin Preda avea 10.000 de lei  – umbla cu mulţi bani la el. Am băut un whisky cu el, iar el a făcut semn să mai comandăm unul. „Nu mai am bani“, îi zic. „Cum adică? Mâine îţi dau 200.000.“ Salariul mediu era 2.000. Adică 100 de salarii. Nici atunci n-am cedat. N-aveam familie, n-aveam să duc grija nimănui. Am avut noroc că, în ’74, lângă mine a apărut o fată, Cristina. Dumneata n-ai citit „Bunavestire“, nu?

Tânărul Breban şi uriaşul Marin Preda

Nu prea.
Aveţi tupeu, măi! Veniţi la un mare scriitor fără să-i ştiţi cărţile. Asta e ziaristica. Noroc că eşti deştept şi, mai ales, că sunt eu amabil. Trebuie să fii bine pregătit, eşti de acord? Poate, acum, flagelat, ai să-mi iei o carte, să vezi câte parale fac.

„BREBAN, MI-AI REDAT ÎNCREDEREA ÎN COMUNISM“
Spuneţi-mi cum aţi devenit membru de partid, având în vedere trecutul dumneavoastră! Cum aţi reintrat în graţii?
Prin forţa personală. Am aruncat câteva romane pe piaţă, am avut mare succes, iar asta s-a potrivit cu momentul în care comuniştii au lăsat puţin hăţul. Directoarea editurii Tineretului, mama regizorului Radu Mihăileanu – tatăl era adjunct la „Contemporanul“ – a venit la mine: „Scoatem «Animale bolnave»! E extraordinară. Dar personajul acela cu câine lup haideţi să nu fie colonel de Miliţie, să fie un vecin“. „A zis tovarăşul Bujor că mă dă afară de la editură dacă nu publicăm cartea. Haideţi să scoatem...“ „Îi dau dracu’ pe toţi!“ A rămas ca mine.

A apărut cartea.
Când a apărut cartea, mă cheamă Dumitru Popescu „Dumnezeu“, în faţa căruia tremurau toţi. Secretar CC, fost şef la „Scânteia“ şi omul care-i scria discursurile lui Ceauşescu. Era al doilea om în stat – l-a pus pe Ceauşescu să spună „Sine qua non“, îţi dai seama? Mă cheamă acolo: „Tovarăşe Breban, vreau să te întreb cum ai putut publica această carte în sistemul nostru? Îţi dai seama că apariţia cărţii dumitale mi-a redat încrederea în sistemul comunist?“. Ăştia toţi umblau cu Mercedes, ne stropeau pe mine şi pe Nichita. Ştabi mari. Eu eram abia de un an în partid. A început să mă cheme la el, să mă-ntrebe ce vreau. „Să conduci Buftea?“ „Nu vreau.“ „Trebuie să conduci Uniunea Scriitorilor.“ „Dar sunt marii scriitori, Zaharia Stancu, Geo Bogza.“ „Toţi s-au dat cu ruşii, dumneata eşti fiu de preot. Trebuie să intri în Comitetul Central!“ „Dar pe mine nu mă interesează. Eu nu sunt marxist, tovarăşe“, îi spuneam.

breban
breban

„Bunavestire“, pe un capac de closet


Aţi ajuns membru CC. Cum s-a-ntâmplat?
Eram în Rusia, cu „Răutăciosul adolescent“, un film căruia i-am făcut eu scenariul. De la ruşi, ambasadorul României mi-a spus că sunt chemat repede la Bucureşti. Dumitru Popescu: „Tovarăşe Breban, avem o rugăminte la dumneata. Se pregăteşte Congresul X al Partidului. Ai fost vreodată la Brăila? Avem acolo o fabrică de rulmenţi, de macarale“. Am fost cu Maria, o gagică cu care mă mai întâlneam eu, care era nevasta cuiva. Prim-secretarul urma să dea o masă seara, la 20.00, la care eram invitat. Acolo îl văd pe George Macovescu, ministru de Externe. Mai erau ambasadorul României la Paris, cel care l-a adus pe De Gaulle în Bucureşti, şi tovarăşul Ion Dincă (n.r. – fost prim-vicepremier, supranumit „Te leagă“). La şedinţa pentru Congres, într-o sală mare: „Noi aici propunem membrii Comitetului Central“. Am fost numit acolo. Sigur, puteam să refuz. Am avut o discuţie apoi cu Dumitru Popescu, care mi-a spus: „Dumneata şi cu grupul de prieteni spuneţi mereu că noi folosim numai lichele. Vrem să lucrăm şi cu dumneavoastră“. Mi-au dat revista „România literară“ pe mână. Ştii că fiecare tânăr visează să aibă o revistă a lui. Dumneata ce-ai visat în facultate, să fii ziarist? Ia, mai răspunde-mi şi tu la întrebări!

Da, să fiu ziarist.  
Ziarist?! Ce, ai crezut că e presa liberă? Trei lucruri puteai să vrei: să spui adevărul, dacă erai nebun, să faci bani, dacă erai practic, sau să faci carieră. Tu voiai să faci bani?

E greu.
Poţi să faci şi bani. O grămadă de scriitori s-au distrus, începând cu Manolescu, până la Groşan şi alţii. Au părăsit literatura, unde aveau deja un nume, să facă bani. Au rămas şi fără bani, şi fără operă. Iartă-mă, eu sunt inteligent. Se întâmplă rar, nu e grav, dar te respect, te privesc ca pe un egal. Nu te dispreţuiesc.

„CAPODOPERĂ“ ÎN TREI LUNI
Povestiţi-ne despre ’71, când v-aţi dat demisia de la „România literară“, cu scandal, la Paris.
Doi inşi în România au fost contra lui Ceauşescu în ’71, la revoluţia culurală, doi oameni au zis nu: Iliescu şi Breban. Iliescu a zis într-o şedinţă şi l-a aruncat Ceauşescu la Timişoara. Din al patrulea om în stat a ajuns al 80-lea. Iar eu am fost dat afară. Mi-am dat demisia de la „România literară“ şi am fost imediat scos din partid, din CC. M-am bucurat: „Hai sictir!“. Membru al Uniunii Scriitorilor mai eram, de asta am rămas. M-am dus la mare, am stat la un lipovean, într-o cameră cu pământ pe jos, şi în trei luni am scris un roman de 600 de pagini, o capodoperă, „Îngerul de gips“, o splendoare, n-a înţeles-o nimeni.

Adrian Păunescu a spus că sunteţi „lepros social“.
Am stat 18 ani lepros social. 4 ani n-am avut casă – aici stătea un colonel de Securitate. L-am scos cu două interviuri în Stockholm, în ’74. 18 ani fără niciun venit în România. Maică-mea avea o casă şi stăteam la ea sau în casele de creaţie. Cele mai frumoase pagini din „Bunavestire“ au fost scrise pe un capac de closet. Îmi spuneau vecinii: „Nu mai bate la maşina de scris, că ne deranjezi copiii!“.

„SPERAU SĂ FUG ÎN OCCIDENT“
Şi cum puteaţi pleca în Paris? De ce vă întorceaţi?
Pentru că eram celebru. Mult mai celebru ca astăzi. Vezi alea 15 volume Larousse? Nicolae Breban e acolo! Scos din manuale şcolare, din biblioteci, dar acolo. Comuniştii au fost foarte duri cu necunoscuţii. Mie îmi dădeau mereu viză pentru că sperau că o să fug. Aveam familia în Germania, publicam la Paris. Numai un tâmpit se tot întorcea. Eu m-am întors.

image
Când a fost Năstase la Jilava i-am dat telefon: «Vă admir, am toată compasiunea şi respectul pentru actul pe care l-aţi făcut. E un act care reabilitează o parte din ticăloşiile lumii politice». Să-ţi tragi un glonţ e un gest spendid, bărbătesc.

La Revoluţie eraţi în Paris. Cum s-a văzut ce-a fost aici?
Toată lumea în Franţa urmărea ce se întâmplă cu ţările din Est. România era un semn de întrebare. Eram cu Matei Vişniec, un prieten, care spune: „Nicolae, am rămas coada cozii!“. Ni se părea că pentru România nu funcţiona teoria dominoului. Când Ceauşescu s-a întors din Iran, toată lumea a zis că nu va cădea. El s-a întors pentru că era rupt total de realitate.

2002. Iosif Naghiu, Adrian Năstase şi Nicolae Breban  FOTO: MEDIAFAX

Ce spuneţi despre problema colaborării cu Securitatea?
Judecătoarea, ticăloasă, că n-a fost proastă, a zis că eu am restricţionat libertatea a trei inşi: Monica Lovinescu, Paul Goma şi Virgil Tănase. Monica e moartă, iar ceilalţi doi au spus că eu chiar i-am ajutat. Treaba asta a apărut când a apărut cartea „Trădarea criticii“, în care am scris că marii critici nu mai suportă geniul român şi m-am legat de GDS.

image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite