INTERVIU Mircea Cărtărescu: „Poate că Europa nu a reuşit cu adevărat să ne facă patrioţi europeni. Aici ar trebui să lucreze mai mult“

INTERVIU Mircea Cărtărescu: „Poate că Europa nu a reuşit cu adevărat să ne facă patrioţi
europeni. Aici ar trebui să lucreze mai mult“

Scriitorul Mircea Cărtărescu împlineşte sâmbătă, 63 de ani                           FOTO: David Muntean

La 30 de ani de la apariţia „Nostalgiei“, Mircea Cărtărescu, care împlineşte, pe 1 iunie, 63 de ani, publică „Melancolia“, un volum care reprezintă un „regres la diferite etape ale dezvoltării psihice a copilului“ şi prin care s-a vindecat de unele traume interioare. În rest, scriitorul, care se bucură de o recunoaştere în creştere pe plan internaţional, crede că românii trebuie să se bucure de faptul că ţara se află în Uniunea Europeană.

L-am întâlnit pe Mircea Cărtărescu, pentru acest interviu, într-unul dintre birourile editurii Humanitas, un spaţiu care îi trezeşte multe amintiri. Este acelaşi birou în care, în urmă cu 30 de ani, bătea palma – dacă ne putem permite exprimarea – cu Gabriel Liiceanu, pentru publicarea volumului de nuvele fantastice „Nostalgia“, care apăruse iniţial pe piaţă sub titlul „Visul“, cu doi ani înainte de Revoluţie. Acum, la trei decenii distanţă de la căderea regimului comunist, Cărtărescu publică „Melancolia“, „un fel de pandant al «Nostalgiei»“, o carte care conţine trei basme-alegorii, după cum a explicat scriitorul, în care există, fără îndoială, „puternice elemente autobiografice“. 

Ne-am întâlnit, deci, să discutăm pe marginea „Melancoliei“- care va fi lansată la Bookfest, pe 1 iunie, de la ora 13.00- dar cum Mircea Cărtărescu a fost una dintre cele mai vocale personalităţi publice în toată această perioadă tumultuoasă din punct de vedere social şi politic, l-am întrebat şi despre limitele sale în acest sens: are gânduri de a părăsi ţara şi, dacă da, în ce condiţii? Şi, poate cel mai important, unde se termină speranţa că România prezentului va prinde şi zile dominate de calmul normalităţii politice? Altfel, Cărtărescu îşi doreşte mai ales ca românii să înţeleagă un lucru care poate nu este atât de vizibil pe cât ar trebui, anume că „patria noastră nu este doar România, este şi Europa“.  

De asemenea, pentru că în ultima vreme autorul a fost invitat la diverse festivaluri de literatură de peste hotare, dacă nu şi premiat, am discutat şi despre tipurile de public pe care a avut ocazia să le întâlnească. L-am rugat să facă o comparaţie între publicul german, spaniol şi român. „Probabil că cel mai bun public din lume este cel german“, care este entuziast şi care nu îşi închipuie viaţa fără o puternică încărcătură culturală, după cum l-a descris autorul. Cel spaniol, pe de altă parte, este unul care, deşi empatic, te urmăreşte cu ochi critic. Cât despre publicul român, Cărtărescu îl descrie ca fiind unul paradoxal.

 „Weekend Adevărul“: Au trecut 30 de ani de la „Nostalgia“ şi, iată, a apărut „Melancolia“. Aţi gândit vreun raport între cele două?

Mircea Cărtărescu: Bineînţeles. De fapt, m-am gândit ulterior. Mi-am amintit că sunt 30 de ani de când a apărut prima versiune a „Nostalgiei“, sub titlul „Visul“, exact în ’89, cu două luni înainte de Revoluţie. Pentru că erau 30 de ani de atunci, m-am gândit să scriu un fel de pandant al „Nostalgiei“, o carte alcătuită la fel, din mai multe povestiri foarte strâns legate între ele, simbolic, pe dedesubt. Deci să fie un fel de corp unic, dar despărţit în mai multe compartimente – nici roman, dar nici volum de povestiri, ceva intermediar. Iniţial am vrut să fac „Melancolia“ tot din cinci povestiri, ca şi „Nostalgia“ de pe vremuri. Mai aveam o povestire care să funcţioneze ca un fel de prefaţă şi alta care să fie un fel de ieşire din carte, o postfaţă, dar m-am gândit să nu împing totuşi analogia atât de departe, şi să fac o carte cu individualitatea ei proprie. Aşa că m-am oprit la cele trei povestiri centrale.

Am citit într-unul dintre interviurile pe care le-aţi acordat jurnaliştilor de la Malaga, despre sentimentul pe care îl aveţi atunci când terminaţi o carte, când vă spuneţi „Gata, asta a fost. Nu voi mai putea scrie“. Vorbeaţi chiar de atacuri de panică. Vi s-a întâmplat şi acum? Încă persistă, după atâta timp, după atâtea cărţi, acest sentiment?

Asta este una dintre cele mai mari temeri, unul dintre coşmarurile oricărui artist. Spre deosebire de un meseriaş care învaţă să facă un lucru pe care apoi îl face toată viaţa şi trăieşte din el, un artist este un om care nu are certitudinea că va putea continua. Şi asta după fiecare scriere, cântec, pictură pe care le face. Artistul se poate opri brusc, şi au existat cazuri în istoria artelor în care chiar mari artişti s-au oprit la un moment dat şi 30, poate chiar 40 de ani, nu au mai creat nimic. Este cazul lui Puccini, în muzică, de pildă, sau al lui Salinger, în literatură. Salinger nu a scris nimic sau nu a publicat nimic în orice caz în ultimii 40 de ani ai vieţii. Asta este o mare temere pentru oricine. 

Nimeni nu-ţi garantează că vei putea merge mai departe, pentru că nu ţine de tine şi de voinţa ta, nici de inteligenţa ta, nici de cultura ta, nici de talentul tău. Ţine de inspiraţie, care este o imponderabilă. Nu planul cărţii – pentru că, de pildă, eu nu folosesc planuri iniţiale, dar atmosfera cărţii o simţi. Vine deodată, se impregnează în tine. Eu o simt sub forma unei nervozităţi, sub forma unei nevoi de a mă aşeza şi a scrie. Iar acest lucru vine sau nu vine, îl simţi sau nu îl simţi, aşa încât, după terminarea unei cărţi, mai ales după terminarea unei cărţi foarte mari, cum a fost „Orbitor“ sau cum a fost „Solenoid“, este firesc ca doi-trei ani să nu mai scrii, să nu mai creezi. Doi-trei ani stai pe bară, încerci să le reumpli rezervorul care s-a golit. 

În „Solenoid“, de pildă, am golit tot ce era substanţă în mine acumulată în ultimii 20 de ani. Nu a mai rămas absolut nimic. Pereţii sunt uscaţi, nu mai e niciun strop de apă

Asta a durat doi ani, până când, încet-încet, a început să se umple iarăşi rezervorul. Şi am reuşit în ultimii doi ani să scriu din nou, să scriu această carte, şi sunt foarte recunoscător pentru asta.

Literatura, nevoia de a face o lume coerentă

Şi totuşi, în timpul ăsta, mă gândesc că aţi continuat să scrieţi în jurnal, după cum vă e obiceiul.

E o foarte bună observaţie. Într-adevăr, în jurnal scriu permanent. Jurnal scriu întotdeauna, pentru că jurnalul, am spus-o de multe ori, este a doua piele a mea. Mi-e uşor să mă imaginez ca un simplu profesor de şcoală care nu scrie literatură, aşa cum m-am imaginat în „Solenoid“, dar mi-e imposibil să mă imaginez fără să scriu un jurnal. E un gest reflex pentru mine, aşa cum respir, sau cum îmi bate inima. Deci fac distincţia foarte mare între scrisul unui jurnal şi scrisul de literatură.

Deci în cazul literaturii nu putem spune că se creează un fel de automatism, dar la jurnal apare?

Nu, în literatură este altceva. Este nevoia de a face o lume coerentă, nevoia de a construi o lume care te reprezintă în mod simbolic. Nu te reprezintă în mod direct, cum te reprezintă jurnalul. În jurnal eşti tu însuţi, tu eşti personajul de acolo, tu eşti cel care are experienţe, care vorbeşte, care gândeşte, care simte. În literatură, tu trebuie să atribui toate lucrurile acestea altora, să găseşti corelative obiective pentru emoţiile tale, cum spunea T.S. Eliot.

Povestirile din „Melancolia“, mai ales „Vulpile“, mi-au dat senzaţia că ar fi basme, ceva apropiat de scrierile lui Hans Christian Andersen. Cel mai puternic am simţit asta când apare silueta din „Vulpile“. A fost asta într-adevăr intenţia?

Eu am scris în ultimii ani ceea ce aş numi, cu ghilimelele aferente, basme. Mi-a plăcut foarte tare să scriu şi să integrez, de pildă, în „Solenoid“, câteva dintre aceste basme, precum „A patra inimă“, sau să introduc basme în culegerile mele de povestiri, cum e cazul volumului „Fata de la marginea vieţii“. Am scris câteva basme care mi s-au părut reuşite, dar niciodată nu am scris un astfel de text la vârf, de care să fiu încântat, care să fie exact ce am vrut eu să fac.

„Vulpile“, pe care aţi remarcat-o, este, cred eu, unul dintre cele mai adevărate texte ale mele, unul dintre cele mai dezgolite de literatură. Baudelaire avea o expresie pe care o folosea pentru jurnalul lui, „mon coeur mis à nu“, inima mea despuiată, în pielea goală, dezbrăcată. Aşa este „Vulpile“, un text, primul după vechiul meu microroman, „Travesti“, în care am simţit că mă dezgolesc cu desăvârşire. Da, „Vulpile“ este un exemplu de basm cult, într-adevăr, în linia unui Andersen, dar din anumite basme ale lui, de pildă, din „Povestea socului“, care este un basm extraordinar de frumos, unul pe care când l-am citit, m-a dat peste cap pur şi simplu, ca un val foarte înalt la mare. Exact senzaţia asta am avut-o, că îmi pierd pământul de sub picioare.

De asemenea, dacă cunoaşteţi, este pe linie şi cu „Prinţul fericit“, al lui Oscar Wilde, în care o statuie acoperită cu aur se sacrifică pentru mai mulţi copii care suferă în oraş, o vrabie ajutându-l la acest sacrificiu. Şi, fără îndoială, ca „Micul prinţ“ al lui Saint-Exupéry. Deci sunt un fel de basme-alegorii, basme în care îţi exprimi foarte adânci şi puternice afecte prin intermediul unor personaje. ;

 „Nu mă iubesc foarte tare şi aş fi vrut să fiu altfel decât sunt“

Poate greşesc, dar în prima povestire, în descrierea băiatului cu bucle negre, păreaţi dumneavoastră. În toate povestirile apare sentimentul ăsta, că sunteţi dumneavoastră, întors la diverse vârste.

Nu încape îndoială că există puternice elemente autobiografice peste tot în aceste povestiri care alcătuiesc un triptic. Nici nu s-ar putea altfel. Unul dintre motivele pentru care am scris cartea asta a fost ca să mă vindec de anumite traume interioare. Aş spune că fiecare dintre povestiri corespunde unei astfel de traume. 

Este un fel de psihodramă prin care eu încerc să elimin din mine vechi otrăvuri pe care de altfel le avem cu toţii. Sunt traume general umane, aşa cum e, de pildă, despărţirea de mamă. Este prima traumă după cea a naşterii şi care, într-un fel, o repetă. După ce am părăsit pântecul real al mamei, pe la 4 ani, părăsim şi pântecul ei psihologic. 

Scriitorul a fost desemnat „omul cu dileme” al anului, de către revista „Dilema Veche” (foto: Arhiva personală)

Mama nu ne mai învăluie din toate părţile cu personalitatea ei. Suntem înţărcaţi de propria mamă şi, deodată, rămânem singuri pe lume, deşi mama continuă să ne hrănească, să ne ajute. Dar nu mai e acelaşi lucru. Suntem despărţiţi de trupul ei, psihologic. Acest moment încerc eu să îl prind în prima povestire care e, fireşte, o povestire fantastică, de basm. Pe balconul şi pe fereastra apartamentului apar nişte arcuri, nişte punţi care îl duc pe copil în diverse părţi ale oraşului unde îşi întâlneşte părinţii arhetipali, zeii copilăriei, care sunt tatăl de cauciuc – un tată uriaş din cauciuc moale, cenuşiu – şi mama, în forma unei figurine de ciocolată, uriaşe, înfăşurate în staniol.

Şi care este reexplorată de copil.

Exact, copilul pătrunde în interiorul ei. Sunt elemente de poezie. De fapt, primul text (n.r. – „Punţile“) este mai curând un fel de poem în care copilul îşi explorează propria lui interioritate şi relaţia cu cei doi părinţi, o relaţie fundamentală pentru fiecare om. În a doua povestire, copilul este prezentat la altă vârstă. Primul are cam 5 ani, al doilea are cam 8 ani.

Eu folosesc în toate povestirile stilul indirect liber şi cred că, de fapt, acest stil este personajul principal al cărţii. În carte este vorba despre stilul indirect liber, despre felul în care o minte narativă se poate apropia de mintea unui personaj, nu atât de aproape încât să se identifice cu el, dar destul de aproape încât să îi perceapă tumultul interior, vocile interioare, şi încât să le poată reda.

În a doua poveste, „Vulpile“, de care aminteaţi, este vorba despre experienţa întâlnirii cu un prezumtiv frate geamăn care este dincolo, dincolo de oglindă, dincolo de spaţiul lumii obişnuite, al lumii albe. El este ca un strigoi, ca un personaj din altă lume şi care, la un moment dat, vine să îşi revendice drepturile. Se întoarce în lumea albă ca să îşi revendice drepturile. Şi se petrece, în finalul povestirii, acel schimb de personaje, schimb de personalităţi, care este o temă importantă într-o anumită zonă a literaturii europene, şi anume romantismul. Pentru că de fapt, cartea aceasta este cea mai romantică dintre cărţile mele, cea care cuprinde de fapt aproape toate miturile din romantismul german, de pildă, din opera lui Hoffman sau din opera lui Novalis.

Cât despre a treia povestire (n.r. – „Pieile“), sunt foarte mândru de ea din punct de vedere al construcţiei. Cred că este una dintre cele mai bune construcţii narative ale mele. În această povestire este vorba de a treia traumă prin care trecem toţi, şi anume descoperirea sexualităţii, descoperirea erotismului: fata care devine femeie, băiatul care asistă la acest proces cu un sentiment de deznădejde într-un fel, pentru că el este la vârsta pubertăţii şi, deodată, descoperă feminitatea adevărată, cu care nu se confruntase niciodată şi de care este înspăimântat. Este o reacţie de spaimă şi cutremurare, cum ar fi spus Kierkegaard (n.r. – aluzie la cartea „Frică şi cutremur“, a filosofului danez Soren Kierkegaard, considerat „părintele existenţialismului“) Această a treia povestire, după cum ştiţi, este construită după un model zoologic şi anatomic, entomologic de fapt, care reia evoluţia, metamorfoza insectelor de-a lungul vieţii lor, cam în felul în care – aş spune eu că este cea mai bună referinţă – Franz Kafka şi-a scris propria metamorfoză, în care el se trezeşte transformat într-o insectă, într-o vietate măruntă.

Este vorba în „Melancolia“ şi de o reactualizare a vârstelor, dacă o putem numi aşa. Aţi făcut un exerciţiu prin care v-aţi întors la diverse vârste. Ce aduce cu el un astfel de exerciţiu? Este el mai dificil de făcut de la o anumită vârstă?

                                                                                                            (Foto: Silviu Guiman)

Este un regres la diferite etape ale dezvoltării psihice a copilului, sau, hai să spun, a mea însămi. Un regres care aduce cu sine, din punctul meu de vedere, o enormă melancolie, pentru că ăsta este sensul titlului cărţii, o enormă melancolie, o nostalgie foarte puternică după epocile care sunt închise ca nişte perle, care nu mai au legătură cu exteriorul şi care sunt pierdute pentru totdeauna.

Noi ne putem întoarce nostalgic în locurile din care am făcut parte odată, dar nu le putem recupera cu adevărat, ele rămân dincolo de un perete de sticlă. Acest perete de sticlă este chiar melancolia, faptul că comunicarea cu noi înşine de la alte vârste nu mai este posibilă.Noi nu putem decât să arătăm ceea ce s-a petrecut atunci, nu putem să şi retrăim. E ca şi cum am proiecta pe un ecran sau pe un perete amintirile noastre străvechi, dar este imposibil să le mai trăim. Întoarcerea este imposibilă.                                   

Când vă uitaţi la fiul dumneavoastră, există un potenţial exerciţiu de recuperare? Sunteţi printre cei care cred în astfel de regăsiri în copiii lor?

Copiii noştri nu suntem noi înşine. Este o mare iluzie şi o mare greşeală din punct de vedere pedagogic să ne închipuim că copiii noştri ne reprezintă pe noi la o vârstă asemănătoare. Nu, ei sunt persoane individuale. Fiul meu, care are 16 ani, este foarte diferit de mine, din foarte multe puncte de vedere. Sigur că are şi asemănări, puncte de asemănare, fizice şi psihice, dar el este el însuşi. Este el însuşi cu o siguranţă şi cu o încredere speciale. Eu sunt foarte mândru de cei doi copii ai mei, de fiica mea (n.r. – Ionuţa), care are acum 30 de ani şi care are, la rândul ei, un băieţel, şi de Gabriel, care, după cum spuneam, are abia 16 ani.

Mi se pare că ei sunt remarcabili exact prin aceea că nu semănă cu mine. Asta iubesc eu cel mai mult la ei, ceea ce este diferit, ceea ce este al lor personal. Pentru că asta mă face pe mine să îi văd într-o lumină mai bună. Eu nu mă iubesc foarte tare pe mine însumi şi aş fi vrut să fiu altfel decât sunt.

 Alături de fiul său, Gabriel, în Palma de Mallorca, unde a primit Premiul Formentor de las Letras 2018 (Foto: Ioana Nicolaie)

 „Publicul românesc este un public paradoxal. Te ascultă, dar întotdeauna vei găsi elemente distonante“

 

Jocul e foarte prezent în „Melancolia“. Vorbiţi adesea despre a vedea lumea cu ochi de copil, calitatea necesară pentru a fi poet. Cum se prezervă această calitate, pentru că pare o chestiune foarte dificilă pentru mulţi dintre adulţi?

Păi, asta este definiţia poeziei. Ce este poezia? Nu este textul de pe hârtie. Foarte mulţi aşa-zişi poeţi care scriu cărţi de versuri nu sunt poeţi deloc, iar poezia pe care ei o scriu nu este poezie. Poezia este un fel de a vedea lucrurile, un fel de a vedea lumea. Nu trebuie să scrii versuri ca să fii poet. Numai întâmplător există poeţi între cei care scriu versuri. Dar eu am întâlnit nenumăraţi oameni absolut minunaţi care au putut să îşi păstreze în interior, în ciuda mizeriilor vieţii – pentru că viaţa e ceva mizerabil de multe ori – candoarea iniţială, felul de a vedea lucrurile, frumuseţea din lume, sub orice formă ar fi ea. Eu cred că ăştia sunt adevăraţii poeţi. Poeţi sunt cei care văd frumuseţea lumii, prospeţimea, graţia ei. 

Fără îndoială, copiii sunt cu toţii poeţi. Copilul şi poetul, de fapt, sunt una şi aceeaşi persoană, copiii au o gândire prematură, preştiinţifică, preraţională, care este însăşi definiţia poeziei. Când un copil pune întrebări trăznite – că tot era „Copiii spun lucruri trăznite“ – de fapt el pune întrebări poetice, şi atunci adultul rămâne mirat de profunzimea întrebărilor şi de neaşteptatul lor. Pentru că poezia este profundă şi neaşteptată. Copiii vorbesc toţi în poeme. Ceea ce spun ei sunt poeme. 

Şi nu doar copiii. Shakespeare spunea că îndrăgostiţii, nebunii şi poeţii folosesc acelaşi limbaj. Prin urmare, poezia este ceva ce depăşeşte gândirea noastră normală pe care o învăţăm în şcoală, raţiunea, care se bazează pe o logică inflexibilă, şi aşa mai departe. E atunci când reuşeşti să înţelegi lumea la un alt nivel, la nivelul acesta, al frumuseţii. De asta eu cred că „Melancolia“ mea nu e neapărat cea mai bună carte a mea, dar fără îndoială, e cea mai frumoasă. După părerea mea, nu am scris niciodată mai bine, de asta vă spuneam că indirectul liber este personajul central, pentru că tot textul este scris stilistic foarte coerent, foarte uniform. Este  ca o emulsie stilistică în toată cartea, ea este cea care unifică toate întâmplările, personajele şi aşa mai departe.                                                                                                                                                                                       (Foto: Eduard Enea)

N-am scris cartea asta pentru personaje, pentru întâmplări, ci pentru un fel de hipnoză a stilului. Cel care citeşte cartea ar trebui să fie într-un fel hipnotizat, să simtă că e tras, încet-încet, într-o lume specială, într-o lume interioară, într-o lume care are foarte puţine legături cu cea exterioară. Cartea-i nelocalizată, nu există oraşe pe care să le poţi arăta pe hartă, nu se ştie când se petrec întâmplările, ceea ce dă cărţii o anumită generalitate şi o face să fie foarte diferită de ce se scrie astăzi.

Adică? Ce se scrie astăzi?

Astăzi se scrie, de cele mai multe ori, în legătură cu evenimentele lumii exterioare. Adică oamenii scriu despre diverse subiecte, politice, sociale, psihologice, despre căsătorii, despre divorţuri, despre emigraţie sau imigraţie, despre ştiu eu ce alte lucruri, care sunt elemente şi întâmplări ale lumii exterioare. Dar foarte puţină lume de astăzi, foarte puţini artişti de astăzi mai au curajul să se întoarcă în interior. Şi aş spune că nu numai artiştii nu se mai întorc în interior, nici publicul nu se mai întoarce spre interiorul său. Este exact ca-n parabola aceea christică ce spune „ce folos săştigi lumea dacă-ţi pierzi sufletul?“. N-are niciun rost săştigi întreaga lume. 

Literatura de astăzi parcă vrea săştige într-adevăr întreaga lume, să scrie despre toate lucrurile care se întâmplă, despre lucrurile cele mai evidente şi care ne afectează cel mai tare. Dar, într-un fel, eu cred că sufletul, adică viaţa interioară, este mai importantă.

Dumneavoastră n-aţi fost niciodată tentat să abordaţi genul acesta de subiecte, dat fiind că acţionează uneori ca nişte cârlige pentru mulţi cititori?

Da, eu nu sunt genul ăsta de pescar. Nu-mi place să pescuiesc, pentru că atunci când pescuieşti, răneşti. Eu prefer să atrag peştele din apă, să-l fac să iasă singur, aşa cum cântăreţul acela din flaut, din povestirile medievale, atrăgea şoarecii după el. Mergea din oraş în oraş şi nu trebuia să îi prindă cu capcane cu care să îi facă să sângereze, sau să le rupă oasele, ci prin puterea melodiei, prin puterea cântecului îi captiva. Eu aşa sper să-mi atrag, cel puţin în această carte, cititorii, nu traumatizându-i, ci făcându-i să simtă un anumit fel de farmec.

Este foarte prezent şi oniricul în „Melancolia”. V-aţi bazat pe vreun vis real?

Da, cartea asta este onirică într-un alt sens decât cel obişnuit al povestirii unor vise. În „Solenoid” eu am povestit cam 40 de vise reale, pe care le-am avut cu adevărat. Aici, cartea nu se mai bazează pe vise reale, ci pe construcţii de vise, pe construcţii intenţionate de întâmplări la calibrul viselor. Onirismul acesta ţine tot de romantismul funciar al cărţii.

Este o carte neoromantică şi care ne trimite la un nucleu al literaturii europene de acum 200 de ani, când au apărut romanticii germani, marii specialişti în fantastic şi în vis ca Hoffmann (Amadeus Hoffmann-n.r.) de pildă, sau ca Novalis, Chamisso, Clemens Brentano sau Jean-Paul (Jean-Paul Richter-n.r.) şi mulţi alţii. Ei au descoperit visul în literatura europeană. Până atunci, visele nu erau subiecte de ltieratură, sau erau prezentate alegoric. Dar ei au descoperit magia visului şi au transmis-o mai departe suprarealiştilor. Suprarealiştii au preluat visul şi l-au esenţializat, l-au structurat pe arhetipuri, pe lucruri care izbesc privirea celui care se uită un tablou sau a celui care citeşte un text suprarealist. De acolo a trecut mai departe, povestea aceasta a literaturii fantastice, a ajuns până în America de Sud unde a explodat extraordinar în anii `60 şi `70.

Deci onirismul acestei cărţi este un onirism conştient şi fabricat literar. El ar trebui să impresioneze cititorul ca o pictură suprarealistă, ca o pictură a lui Dali sau a Fridei Kahlo. Cam aceasta este experienţa vizuală pe care o poate da cartea mea.

Disciplinatul public german

Aţi fost la foarte multe festivaluri literare în străinătate. Puteţi să ne faceţi o clasificare a tipurilor de public? Cum sunt, prin comparaţie, de pildă, cel german, spaniol şi român?

Probabil că cel mai bun public din lume este cel german. Publicul german este un public disciplinat. El ştie că are nişte datorii culturale faţă de el însuşi şi anume că o dată pe lună trebuie să meargă la teatru, o dată pe săptămână să vadă un film, dar şi să meargă să asculte un scriitor. Este o obligaţie pentru un german. Un german nu-şi poate imagina viaţa în alt fel. El trebuie să se culturalizeze, trebuie să aibă un orizont cultural, dincolo de meseria pe care o face, aşa încât este un public foarte ciudat pentru noi. 

E un public entuziast care se duce să vadă scriitori, să îi asculte inclusiv citind fragmente din textele lor.  Vrea să se bucure, vrea neapărat să se bucure. Chiar dacă un scriitor nu prea are ce să le ofere, că poate nu e un scriitor atât de bun, germanii totuşi se bucură, pentru că de-aia s-au dus. La cea mai mică intenţie de umor, râd în hohote cu toţii, fiindcă vor să râdă, vor să se distreze. La cea mai mică intenţie de dramă, îi vezi suferind. Este un public extraordinar de empatic şi de devotat ideii de cultură. Apropiat de publicul german este publicul suedez.

Iar cel spaniol?

Cel spaniol, cel francez sunt altfel. Ascultă cu ochi critic. Sigur că sunt şi empatici, dar te urmăresc şi te judecă tot timpul. Orice spui este discutabil, este controversat. Nu e bine să rişti foarte tare cu acest gen de public. De pildă, ei vor fi mai doritori să ştie ce părere ai în privinţa lucrurilor discutate în momentul respectiv, despre feminism de pildă, despre emigraţie, despre Brexit, despre chestiuni politice, despre tot ce frământă oamenii în momentul ăsta. Şi te judecă în funcţie de opţiunile tale ideologice. Chiar şi în literatură

De aceea este mai dificil într-un fel contactul cu acest gen de public, pentru că trebuie să fii mai atent la ce spui. Nu poţi să vorbeşti, aşa, orice, pentru că publicul va spune mai târziu „iată, Cărtărescu dă o atenţie prea mare bărbaţilor-scriitori faţă de femeile-scriitoare, şi asta nu e frumos, nu e bine“. Sau „Cărtărescu e prea elitist, nu-i pasă de cei săraci şi defavorizaţi“. Dar în acelaşi timp şi înveţi foarte mult de la această atitudine, înveţi să cunoşti oamenii şi, într-un fel, înveţi să ai o ofertă specială pentru ei.

O dovedeşte şi întâlnirea cu publicul dumneavoastră din Olot, Catalonia, de exemplu, când aţi răspuns foarte poetic la întrebarea privind părerea dumneavoastră despre necesitatea feminismului.

Sincer să fiu, nu mai ştiu ce spun de fiecare dată, dar niciodată nu am spus ceva care este contrar a ceea ce gândesc. Deci chiar dacă, cum se zice, calci pe bec, dacă tu gândeşti în felul acela, este onest să spui ceea ce gândeşti, nu să te conformezi neapărat la ceea ce vor ei să audă.

Acordând autografe publicului român (Foto: Humanitas)

Şi publicul român cum este?

Publicul românesc este un public paradoxal. El te ascultă, dar întotdeauna vei găsi elemente distonante. Întotdeauna cineva se va ridica şi te va întreba ceva neplăcut sau chiar te va insulta. Am întâlnit şi situaţii din astea. Întotdeauna sunt oameni care nu ştiu ce înseamnă o întâlnire de felul acesta, nu ştiu câtă decenţă, cât respect trebuie să cuprindă o astfel de întâlnire. Altfel, publicul românesc este şi el unul generos, care se bucură de literatură

Eu n-am fost invitat acum, la festivalul de poezie din Bucureşti (n.r. – Festivalul Internaţional de Poezie Bucureşti s-a desfăşurat între 13 şi 20 mai) ,dar soţia mea (n.r. – scriitoarea Ioana Nicolaie) a fost şi am fost şi eu cu ea. Acolo, am văzut că era multă lume în sală care asculta şi se bucura de poezie. Cu adevărat, sincer, se bucură. Deci e bine să iei partea plină a paharului.

Cititorii români au sesizat cu siguranţă şi succesul dumneavoastră internaţional. Simţiţi vreo schimbare de atitudine în acest sens din partea cititorilor?

Nu e o chestiune pur românească, ea se întâmplă peste tot. Se şi spunea în Biblie, „nimeni nu e profet în ţara lui“. În ţara ta, când toată lumea te vede şi poate să pună mâna pe tine, nu eşti întotdeauna apreciat la superlativ. 

În ţara ta eşti unul dintre oameni. În plus, faci parte dintr-o lume politică, chiar dacă literară – de politică literară, la asta mă refer acum – şi ceilalţi scriitori îţi sunt adversari. Atunci, tu simţi întotdeauna adversitatea şi ostilitatea celorlalţi, pentru că eşti în aceeaşi lume cu ei. 

În străinătate n-ai problema asta. Criticii care scriu despre cărţile tale în străinătate scriu întotdeauna cu bunăvoinţă. Pentru că n-au nimic de împărţit cu tine. Tu eşti un străin şi faţă de un străin, oamenii au tendinţa să se poarte politicos, pe când în România, nu toţi criticii scriu cu decenţă despre cărţile mele. S-a scris întotdeauna şi foarte nedrept, aşa încât, în străinătate eu am întotdeauna experienţe, să le spunem mai destinse, mai relaxate. 

Alături de soţia sa, scriitoarea Ioana Nicolaie (Foto: arhiva personală, via Ioana Nicolaie)

Nu ştiu cât din faptul că public în străinătate destul de mult influenţează atitudinea oamenilor din România. Probabil că oamenii au auzit ceva şi încep să aibă mai multă încredere, pentru că e şi asta adevărat, avem mai multă încredere în ce ne spun străinii decât în ce vedem cu propriii noştri ochi. 

„Mie îmi place să trăiesc în România“

Schimbând registrul, aş vrea să discutăm şi despre starea actuală a societăţii româneşti. Cum vi se pare că s-a schimbat, în lumina evenimentelor politice, atitudinea oamenilor faţă de Uniunea Europeană?

Eu aş vrea ca oamenii să înţeleagă un lucru, anume faptul că noi avem două patrii. E un lucru care nu este imediat vizibil, dar care ar trebui să devină. Ar trebui să înţeleagă că patria noastră nu este doar România, este şi Europa. Şi poate că aici nu a reuşit Europa cu adevărat să ne facă patrioţi europeni, să ne facă să ne simţim mândri că facem parte din Uniunea Europeană. Aici ar trebui să lucreze mai mult. Oamenii resimt apartenenţa europeană ca pe ceva de la sine înţeles şi care nu-i mai interesează. De la Europa ne vin nişte bani şi cu asta am terminat.

Nu, Europa este ţara noastră, asta ar trebui să înţeleagă oamenii. Este ţara noastră, este lumea spre care noi am tins timp de 200 de ani. Cu mare greutate şi cu mari eforturi, am reuşit să intrăm acolo şi de bine, de rău, chiar dacă suntem cea mai săracă ţară din Europa, cea mai înapoiată, totuşi facem parte din Europa. Ar trebui să înţelegem ce lucru extraordinar este ăsta şi cât de mult înseamnă lucrul ăsta pentru noi, şi economic, şi politic, şi financiar, şi militar, şi cultural.

Cum vi s-a părut că am fost reprezentaţi până acum în Europa?

Noi am fost reprezentaţi în acest Parlament European şi de câţiva oameni minunaţi, aş spune eu, dar şi de inşi care nu aveau ce căuta acolo în niciun fel, nici din punct de vedere intelectual, nici din punct de vedere moral, din niciun punct de vedere. Am fost reprezentaţi de oameni de o extraordinar de proastă calitate umană. Acest lucru n-ar mai trebui să se întâmple. 

În general, oamenii ar trebui să iasă la vot pentru ca într-adevăr să fim reprezentaţi de cei mai reprezentativi dintre români. Eu aş spune că votul ăsta european, pe care mulţi îl consideră doar un fel de anticipare a voturilor naţionale care urmează, este ca un vot pentru al doilea sistem de guvernare al nostru, şi anume sistemul european.

Aveţi prieteni sau cunoştinţe care nu şi-au dorit să voteze?

Eu nu îi întreb pe prietenii mei dacă merg sau nu la vot, asta e o chestiune intimă a fiecăruia dintre ei. Dar, într-o declaraţie publică, am îndemnat oamenii să meargă la vot. Le-am spus de ce este, după părerea mea, important, dar şi de ce votul nu este o obligaţie, ci un mare privilegiu pentru care oamenii au luptat şi au murit de-a lungul timpului.

Sunteţi foarte vocal cu privire la aceste lucruri şi aţi mers des în Piaţa Victoriei. Există vreun punct în care v-aţi opri, în care aţi vedea că nu mai e speranţă? Mă uit, spre exemplu, la poetul Radu Vancu, unul dintre oamenii care sunt ca un izvor nesecat de speranţă.

Da, mă duc (n.r. – în Piaţa Victoriei) de câte ori cred că e cazul să ajut. Optimismul este de mai multe feluri. Există un optimism prostesc, când cineva e optimist în toate împrejurările, indiferent de condiţii, indiferent de împrejurări, indiferent de o evaluare a situaţiei. Şi există un optimism justificat, care se face pe baza unei analize a ce se întâmplă. Oameni de felul lui Radu Vancu sunt optimişti în al doilea sens, optimişti pozitivi, optimişti care ştiu despre ce vorbesc. Sper că şi eu sunt unul dintre ei.

În acţiune, alături de Radu Vancu (Foto: arhiva personală)

Întorcând puţin întrebarea, aţi avut gândul de a părăsi ţara? În ce fel de moment s-ar putea întâmpla un astfel de lucru?

Ca toţi intelectualii români, eu am fost persecutat în România de puterea politică, am fost bălăcărit în toate felurile, şi întotdeauna mi-am spus că, dacă această atitudine continuă, dacă îmi va fi greu să trăiesc şi să respir în propria ţară, voi pleca. Dar numai silit de împrejurări. Nu am altfel gândul de a pleca din România, nu am de ce, mă simt foarte bine în România.

Am o legitimitate pe care n-aş avea-o în alte părţi. Am lumea mea, am prietenii mei, cunosc lumea asta în cele mai mici amănunte. Şi am şi o vârstă. Deci toate lucrurile acestea pe mine mă fac să îmi placă să rămân în România. Mie îmi place să trăiesc în România. Aş fi putut pleca acum 30 de ani, gândindu-mă că toţi românii celebri au fost cei care au plecat din ţară la un moment dat. Nu am vrut să fac lucrul acesta.

Dar dacă voi fi silit, dacă nu voi mai putea să stau, dacă aria calomniei va merge în continuare aşa cum a fost până acum, dacă ştiu eu ce consecinţe politice vor fi pentru atitudinea mea civică, atunci nu o să am de ales. Dacă nu o să am de ales, fireşte că am să plec. Altfel, astăzi nu mai contează prea mult unde trăieşti. De scris poţi să scrii oriunde, iar patria mea este unde e familia mea. Nu m-ar încurca nici în viaţă, nici în scris să trăiesc fie în Europa, fie în America de Sud, fie oriunde – chiar şi în Antarctica. 

 

Un scriitor multipremiat

Numele: Mircea Cărtărescu

Data şi locul naşterii:  1 iunie 1956, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit cu Ioana Nicolaie

Studiile şi cariera:

Este scriitor, profesor universitar şi publicist

A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980.

În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.
A debutat în 1980 cu volumul de poeme „Faruri, vitrine, fotografii“, la editura Cartea Românească, şi a publicat până acum numeroase cărţi de literatură (poezie, proză, eseu, publicistică). (Foto dreapta: Eduard Enea)
Traduceri în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, catalană, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă.
Printre premiile pe care le-a primit se numără Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Academiei Române, Premiul Aspro şi Premiul Asociaţiei Editorilor. A primit de asemenea numeroase premii internaţionale între care Premiul literar Giuseppe Acerbi, Italia (2005); Premiul internaţional pentru literatură de la Vilenica, Slovenia (2011); Premiul internaţional pentru literatură al oraşului Berlin (2012); Premiul internaţional Spycher-Leuk, Elveţia (2013); Premiul La tormenta en un vaso, Spania (2014); Premiul Euskadi de Plata, San Sebastián (2014); Premiul oraşului Leipzig pentru înţelegere europeană (2015); Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană (2015); Premiul „Gregor von Rezzori“, Florenţa (2016), Premiul Leteo, Spania (2017); Premiul „Thomas Mann“ pentru literatură, Lübeck (2018); Premio Formentor de las Letras, Palma de Mallorca (2018).
                                           

A publicat în străinătate aproape 100 de titluri traduse în douăzeci şi trei de limbi.

Locuieşte în: Bucureşti 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: