INTERVIU Cristina Hermeziu, jurnalistă şi poetă: „Pe Facebook e atâta risipă de informaţie, de creativitate, de umor“

Cristina Hermeziu FOTO: Mihail Cratofil

Jurnalista şi poeta Cristina Hermeziu a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre cea mai recentă carte scrisă, despre volumul pe care l-a coordonat, despre viaţa în Franţa în vremea pandemiei şi despre dragostea pentru poveşti.

Cristina Hermeziu locuieşte în Paris şi este un important promotor al literaturii române în Franţa. A obţinut doctoratul în Filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, după care a făcut studii postdoctorale în semiologia mass-media la Université Panthéon Assas Paris 2 – l’Institut Français de Presse. Anul acesta, Cristina Hermeziu a publicat al doilea volum de poezie („Între timp îţi vezi de viaţa ta“, Junimea), dar s-a ocupat şi de coordonarea volumului „Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist“ (Editura Polirom).

Weekend Adevărul: Eşti jurnalist cultural, traducător, eseist, doctor în filologie. Eşti poetă şi un important promotor cultural. Când cineva te întreabă cu ce te ocupi, care e primul lucru care-ţi vine în minte?

Cristina Hermeziu: Jurnalist. E o meserie foarte frumoasă. Jurnaliştii sunt nişte scribi, nişte instrumente, în sensul destul de umil, de altfel, în care lumea li se scurge prin „stilou“, trece prin tastatură, şi devine – sau ar trebui să devină - un tablou, un peisaj, un grafic, un instantaneu inteligibil şi relevant. Dar probabil că jurnalismul este şi instrumentul meu de a înţelege lumea din jur. De obicei mă duc către oameni cu gândul că povestea lor e exemplară în raport cu ceva. De abia povestită la televizor sau într-o publicaţie, pe orice suport ar fi, viaţa unui om e destin, ziceam asta pe undeva prin teza de doctorat. În acest flux neîntrerupt de rumori şi de fake news, pentru mine jurnalismul e un reflex de coerenţă, o garanţie de sens. O plasă de salvare.

Acum, la momentul la care facem acest interviu (jumătatea lunii martie 2020), tocmai a fost declarată pandemie. Cum stau lucrurile în Paris, unde locuieşti tu, şi cum sunt zilele astea pentru tine?

La momentul la care facem acest interviu toată Franţa e obligată să stea acasă, iar amenda pentru cei care ies fără o justificare serioasă este de 135 de euro. Măsurile au fost detaliate în alocuţiuni sobre de către preşedintele Emmanuel Macron, care s-a adresat francezilor de două ori în decurs de patru zile, du jamais vu. Oamenilor li se cere să metabolizeze, cu viteza luminii, frica, pericolul invizibil. Paradoxal, nicio zi nu seamănă cu alta, deşi ar trebui. Gesturile de solidaritate schimbă peisajul ficărei zile paralizate de spaimă. Grupul LVMH al industriilor de lux a început să producă gel hidroalcoolic. O fabrică franceză de espadrile s-a profilat pe măşti. Un site imobiliar pune gratuit la dispoziţie apartamente pentru personalul medical. În cartier la mine, se caută din om în om pânzeturi de bumbac. Vecinii, vecinele cu talent de croitor vor să facă măşti artizanale pentru cel mai mare spital din zonă, din Orsay. Să mai adaug două detalii anecdotice. Copilul meu, de aproape 15 ani, tocmai îşi face temele de acasă, adică ascultă, la căşti, romanul „Ferma animalelor“ de Orwell. E un cititor pasionat de felul lui, dar îmi spune că nu-i place modul de a citi în variantă audio, insolit, pentru că îi impune un alt ritm de lectură şi de asimilare. Al doilea detaliu e tot despre ritm. Am un chef nebun zilele acestea să mă reapuc de împletit. Poate că această criză cu adevărat gravă, cauzată de pandemie, va zdruncina serios raportul nostru cu timpul, cu ritmul interior, cu dictatura ritmului social, economic şi politic.

Cristina Hermeziu, între jurnalistul Bruno Corty (stânga) şi scriitorul Norman Manea, la Salon du Livre 2016 Paris FOTO: Arhiva personală

Dacă tot am început cu Parisul, povesteşte-mi cum ai ajuns în Franţa şi de ce ai rămas.

Am ajuns în Franţa în octombrie 2004, cu o bursă postdoctorală, la Université Pantheon Assas şi la Institut Français de Presse, unde am fost cercetătoare doi ani – ani fabuloşi pe plan intelectual. Imediat după aceea a venit pe lume Luca, băiatul meu, şi, după o pauză pe care i-am dedicat-o, m-am întors pe băncile şcolii şi am făcut un master de traduceri la Ecole Supérieure des interprètes et des traducteurs (ESIT). Între timp am devenit corespondentă la Paris pentru Evenimentul Zilei, apoi şi pentru alte publicaţii, în ani când în presa din România erau mijloace pentru astfel de misiuni. Am fost apoi cooptată în echipa Institutului Cultural Român de la Paris, când preşedinte era Horia-Roman Patapievici. Am lucrat mai mulţi ani acolo, când directori au fost Magda Cârneci şi Katia Dănilă şi când s-a pus pe roate, spre exemplu, evenimentul România – ţară invitată de onoare la „Salon du livre“, în 2013. S-a lucrat zi şi noapte cu partenerii francezi, a fost realmente pasionant. Doar că după aceea a venit un tsunami politic, s-a schimbat echipa, iar eu am ales să rămân un jurnalist şi un promotor cultural independent. De zece ani, n-am ratat nicio ediţie a „Salon du livre“ de la Paris, fie ca organizator, fie ca moderator, şi e primul an când nu voi participa, „Livre Paris“ fiind anulat din cauza epidemiei. E un gol neaşteptat de intens.

În ce sens?

Salonul de la Paris era un organism impunător, uriaş, viu şi vital, animat de pasiunea pentru scriitorii lumii şi cărţile lor. O dată pe an, se năştea din nimic o librărie monstruoasă şi minunată – şi, în sânul ei, singura librărie românească de la Paris şi mai ales singura librărie de literatură română în franceză, coerentă şi cantitativ şi calitativ. Îmi amintesc că atunci când lucram la ICR Paris, cu luni de zile înaintea Salonului, contactam fiecare editură din Franţa pentru a le cere o serie de titluri traduse în franceză din literatura română, pe care să le găzduim în sistem dépot-vente pe standul României. Vă daţi seama că, altfel, puţin probabil ca ele să figureze pe standurile editurilor franceze respective, România nefiind un brand care să intereseze şi să vândă de la sine. Era o muncă uriaşă, nu lipsită nici de satisfacţii, nici de frustrări. Spre exemplu, faptul că Gallimard scotoceau şi ne trimiteau din depozitele lor tot ce le ceream – unele titluri chiar publicate cu ani şi ani în urmă, dar pertinente şi relevante. În timp ce, o dată, editura Phébus a refuzat să trimită Oeuvres complètes - Panait Istrati, scriitor român de expresie franceză. Era prea artizanal ce voiam noi, câteva exemplare pe care să le plătim doar dacă se vindeau, nu-i interesa... A fost o muncă de pionierat în acei ani şi o înţelegere, cred eu, pertinentă a misiunii culturale pe care o aveam. 

Ce a fost înainte de Franţa?

Înainte de Franţa au fost zece ani de jurnalism de televiziune la TVR Iaşi. Ani fertili, cu bucuria meseriei, cu sute de reportaje, cu muncă de echipă şi uzură de teren, cu premii şi libertate de creaţie. Au fost şi patru ani de muncă de cercetare pentru doctorat, şi vreo trei ani de dialog cu studenţii de la jurnalism, unde ţineam un seminar despre reportaj. Ani benefici, ani luminoşi, dar şi epuizanţi, pentru că jurnalismul de teren e unul de anduranţă. De dialogurile cu studenţii de la jurnalism mi-e cel mai dor.  

Cristina Hermeziu, la filmare, cu directorul de imagine Cristian Sbîngu, TVR Iaşi, 2003 FOTO: Arhiva personală

Cum s-a purtat Parisul cu tine şi cum a fost începutul vieţii în Franţa?

Eu am ajuns în Franţa înainte de intrarea României în UE, când cetăţenii români erau „vânaţi de autorităţi“: era nevoie de viză şi de un permis de şedere. Eram în categoria celor protejaţi de un titlu de „sejour scientifique“, dar chiar şi pentru prelungirea acestuia trebuia să stai zile întregi la coadă la prefectură, să dovedeşti că ai un potenţial de excelenţă sau mijloace de a te întreţine. Ani grei, umilitori, de construcţie a unei Europe fără graniţe, cu cetăţeni liberi şi egali, care să nu fie priviţi ca nişte europeni „second hand“. Lucrurile acestea s-au uitat acum, dar eu chiar le-am trăit şi am povestit despre ele, jurnalistic, în volumul „Vedere din Turnul Eiffel“ (Editura Junimea), prin reportaje şi interviuri din timpul celor zece ani de corespondent de presă de la Paris.

Ştiu că în prezent colaborezi cu diverse publicaţii de cultură din România, printre care Dilema Veche, Adevărul, Suplimentul de cultură, Observatorul cultural. Nu ştiu însă care sunt publicaţiile pentru care scrii în Franţa? Cu ce altceva te mai ocupi în Franţa?

Am scris în mai multe publicaţii, „Magazine littéraire“,„La Lettre“,„Hermes“, iar de câţiva ani am mână liberă să scriu despre orice carte cred că merită în publicaţia „ActuaLitté“. Evident că e o bucurie să scriu mai mult despre cărţile din literatura română traduse în franceză. Pe lângă asta, primesc de la edituri franceze manuscrise spre evaluare, primesc de la agenţii traduceri spre evaluare. Am avut şi experienţa mersului zi de zi la birou, într-o mare corporaţie, dar am traversat şi deşertul, cum spun francezii. De când am creat blogul Zoom France Roumanie, unde scriu exclusiv în limba franceză, s-a creat un fel de dinamică surprinzătoare, primesc invitaţii de colaborare, propun evenimente, încerc să atrag parteneri, organizez, supravieţuiesc. Vara trecută librăria Millepages m-a solicitat să organizăm întâlnirea cu publicul a scriitorului Mircea Cărtărescu şi tot prin Zoom France Roumanie am organizat maratoane de lectură sau lansări de carte în diferite locuri din Paris. Dar n-aş recomanda nimănui cu mâna pe inimă o activitate culturală sută la sută independentă în Franţa. Mediul liber-profesioniştilor e foarte dur. Energia pe care ţi-o dau însă reuşitele este şi ea colosală. 

Cum se vede din Franţa literatura română? Care sunt scriitorii români pe care-i citesc francezii?

Problema e vizibilitatea. Altfel, de îndată ce un autor ajunge la un critic sau jurnalist literar şi cartea e citită, receptarea e entuziastă. În cadrul Sezonului Franţa-România am organizat împreună cu traducătoarea Laure Hinckel un turneu al traducătorilor francezi de literatură română în nouă librării şi nouă oraşe din Franţa. Au participat opt traducători şi am aşezat, în vitrinele librăriilor din Marsilia, Strasbourg, Lyon sau Bordeaux, peste 50 de titluri în franceză reprezentând 30 de autori români. Scopul a fost promovarea literaturii române deja tradusă, cărţi minunate de care nu se ştie, de care nu vorbeşte nimeni. La Beaune, cineva din public a plecat acasă cu Horia Ursu, „Asediul Vienei“, şi cu „Cartea şoaptelor“ de Varujan Vosganian. La Lyon s-au cumpărat „Poeziile“ lui Mihai Eminescu şi „Aproape a şaptea parte din lume“ de Cătălin Pavel. La Strasbourg, unde unul din cititorii din public venise tocmai de la Metz ca să asiste la libraria Kleber la serata Turneului, s-au cumpărat Gabriela Adameşteanu, Lucian Dan Teodorovici, Norman Manea, Dinu Pillat. Tot la Strasbourg, cel mai important cotidian din Alsacia, Les Dernières nouvelles d’Alsace, a scris pe larg despre autorii de literatură română de azi, promovaţi cu entuziasm de traducători precum Laure Hinckel, Nicolas Cavailles, Florica şi Jean Louis Courriol, Mirella Patureau, Philippe Loubière, Mariana Negulesco sau Marily Le Nir. La Bordeaux, la librăria Mollat, publicul a fost interesat de Iulian Ciocan, Savatie Baştovoi, Tatiana Ţîbuleac, Dumitru Ţepeneag. La librăria din Marseille, a fost un regal în jurul titlurilor lui Mircea Cărtărescu sau al romanului Ioanei Pârvulescu, „Viaţa începe vineri“. 

Tu cum vezi literatura română?

Scriitorii români sunt foarte buni povestitori. Au mult umor şi un simţ al absurdului, un subtil talent al autoironiei, ingrediente care lipsesc altor sensibilităţi literare din Europa sau din lume. Literatura română are şi voce (stil), şi trup (se scrie, se publică mult), poate fi o masă critică de luat în seamă, chiar aşa, în puţinul traducerilor şi în diversitatea lor, dacă le reuneşti inteligent în vitrine prestigioase, cum sunt saloanele de carte, cu cititorii de faţă. Sau dacă ocupi cât mai mult terenul librăriilor, desigur, dar şi cel infinit de ofertant azi, al spaţiului virtual, cu critici literare în limbi de circulaţie, cu prezentări de autor, interviuri şi cu citate din cărţi. Încerc să fac asta din pură pasiune prin Zoom France Roumanie, conştientă fiind că e o picătură într-un  ocean. Dezvălui acum că am iniţiat, recent, un parteneriat care oferea o bună vizibilitate scriitorilor români în Franţa, dar partea franceză a aşteptat în zadar un răspuns de la instituţiile româneşti care au ca misiune şi promovarea literaturii române. Dommage...

Întâlnirile "Zoom France Roumanie", cu Lavinia Branişte şi Tatiana Ţîbuleac, Paris, 2020 FOTO: Jan H. Mysjkin

Ai o carte de poezie publicată la Editura Junimea, în 2016: „Parisul nu crede în lacrimi“. Ce mai urmează în poezie?

Lumea se prăbuşeşte în jur. Cum să nu scrii, cum să nu publici poezie? Dincolo de glumă, chiar urmează a doua carte de poezii, acum, în martie, iese de la tipar, se numeşte „Între timp îţi vezi de viaţa ta“, tot la editura Junimea (n.r. - între timp cartea a fost publicată). Prevăzute şi cartea, şi titlul, cu ceva timp în urmă. Am publicat prin reviste în timpul facultăţii, tot atunci am citit în cenaclul Junimea de la Iaşi. Invitaţia directorului de acum al editurii, poetul Lucian Vasiliu, de a publica la Junimea e o onoare şi era cumva o datorie. M-a reajuns din urmă urgenţa poeziei, la Paris. Probabil că dimensiunea dezrădăcinării s-a adăugat peste alte teme intime - şi universale în aceeaşi măsură – cum ar fi raportul cu timpul, iubirea, fragilitatea, materia şi... de la capăt. Probabil că vertijul impus de noile tehnologii intensifică sentimentul unei neputinţe noi, imposibilitatea melancoliei. Pe mine mă umple de uimire posibilitatea poeziei în sine, cam aşa cum posibilitatea vieţii rămâne cea mai mare enigmă şi cea mai frumoasă emoţie pentru noi toţi.

Eşti coordonatoarea unui volum colectiv care a apărut recent la Editura Polirom: „Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist“. De unde a venit ideea acestei cărţi?

E atâta risipă de informaţie, de creativitate, de umor pe Facebook, şi e atâta deversare de futilităţi, de orgolii şi de manipulări pe reţelele sociale, încât însăşi constatarea acestei investiţii uriaşe de energie din virtual merită o clipă de apnee: ce se întâmplă? Eu însămi sunt o consumatoare împătimită de Facebook şi oare nu de asta ne şi apucăm să scriem sau să provocăm scrierea unor cărţi, ca o formă de epuizare sau de doliu în jurul unei problematici existenţiale? Nu-mi fac nicio iluzie, Facebook nu moare mâine (dar va muri), nici adicţia, nici fascinaţia nu se vor stinge prea uşor – mai ales acum, în condiţii de gravă epidemie, când reţelele sociale sunt, iată, mai mult ca oricând, forma noastră de „corpor(e)alitate“ împreună, fără teamă, aseptică. 

Cum vezi volumul care a rezultat? Seamănă cu ce ţi-ai imaginat?

Subiectul merita întors pe toate feţele. Aşa că am invitat peste 20 de autori, scriitori, dar şi antropologi, profesori de filozofie, psihologi să analizeze fenomenul şi propria relaţie cu Facebook-ul, în deplină libertate a unghiului de abordare. A rezultat o carte fascinantă, aş spune, pe care am gândit-o în două părţi. Prima cuprinde texte mai confesive, scrise cu nerv şi cu umor, cu gravitate. A doua e mai analitică, avansând ipoteze îndrăzneţe, cu trimiteri la ultimele cercetări în domeniu. Textele sunt foarte diverse şi în acelaşi timp se întâlnesc într-un punct. Toţi autorii au dezvoltat un fel de relaţie de iubire-ură cu reţelele sociale şi explicaţiile au şi savoare şi miez reflexiv. Simplificând la maximum, Facebook e o maşinărie jubilatorie (Horia Ghibuţiu, Andrei Crăciun, Ana Barton, Tudorel Urian), intruzivă (Mariana Codruţ, Veronica D. Niculescu, Adina Popescu, Roxana Rugină), tiranică (Norman Manea), versatilă (Alina Pavelescu, Răzvan Petrescu, Robert Şerban). Facebook e un raft de farmacie, antidotul iluzoriu împotriva ucigătoarei noastre singurătăţi (Irina Teodorescu, Lucian Mândruţă). „Cartea feţelor“ are un istoric (Cristian Florea), origine mitologică (Cornel-Florin Moraru), se înscrie într-o forma mentis (Doru Căstăian), instituie o „corpor(e)alitate“ (Ioana Avădani), incită la voaierism sentimental (Ioana Pelehatăi) şi vampirism ideologic (Alexandru Lăzescu), e veşnic deschisă, obsesiv (Mihai Copăceanu). Deşertăciunea deşertăciunilor, în paginile sale, toate slăbiciunile şi toate virtuţile fiinţei umane sunt puse sub o lupă spectaculoasă şi edulcorată (Bogdan Creţu). Facebook e un vast instrument de însingurare (Daniel Condurache). La ce bun, deci, Facebook pe lume? Le mulţumesc autorilor că au răspuns, editurii Polirom că a publicat aceste splendide răspunsuri şi cititorilor că ne vor da un feedback. Pe Facebook, unde oare?

Ce carte citeşti acum, în vremuri de pandemie?

Citesc, în franceză, un fel de catastif uriaş - are peste 1.000 de pagini -, o saga scrisă de autoarea poloneză Olga Tokarczuk, recent laureată a premiului Nobel. Se numeşte „Les livres de Jakob ou Le Grand Voyage à travers sept frontières, cinq langues, trois grandes religions et d’autres moindres“, tradus la editura Noir sur Blanc. E de o bogăţie istorică, metafizică, poematică, lingvistică fascinantă! În paralel citesc „Toţi copiii librăresei“, cel mai recent roman al Veronicăi D. Niculescu, apărut la Polirom. Viaţa cu nimicurile ei, cotidianul unei tinere femei într-un oraş de provincie, în România cenuşie a anilor ‘80. Personajul e atât de ataşant şi e atâta linişte în cartea asta nelipsită de suferinţe, încât întind lectura cât pot de mult, să nu se termine. 

Şi dacă tot am folosit cuvântul „pandemie“ de atâtea ori într-un singur interviu, îmi recomanzi o carte cu care să mai uit de ce se întâmplă în jur?

Să-l recoman atunci pe autorul meu fetiş, Pascal Quignard, „Tous les matins du monde“. Sub forma unei biografii imaginare a unui muzician din secolul XVII din Franţa,o poveste despre asprimea şi suferinţa unui bărbat care rămâne să-şi crească fetele singur, după moartea soţiei. Totul se transformă în muzică, inclusiv scriitura.

Într-un interviu acordat lui Andrei Crăciun dai o definiţie plină de dragoste: „Reportajul n-o să fie niciodată detronat între speciile jurnalistice, pentru că, fiind o poveste, el e de fapt o matrice foarte veche a modului uman de a interrelaţiona şi de a se situa în lume. E scris în genele noastre de oameni să ne povestim unii pe alţii“. Cu alte cuvinte, orice s-ar schimba, noi, oamenii, tot avem nevoie de poveşti. Care e raportul tău cu poveştile? Ce ai învăţat despre ele şi de la ele de-a lungul vieţii?

Când spun că jurnalismul reproduce mecanismul unei poveşti e vorba în primul rând de reflexul de a povesti lumea, de a pune în naraţiune lumea, de a face conexiuni de cauzalitate sau de altă natură între aspectele ei, prin intermediul unor structuri de semne. Ar mai fi ceva, care în zilele pline de spaimă de azi poate fi resimţit şi mai intens. Îmi aduc aminte de o scenă dintr-un film. După un cataclism, de pe un vapor vin semnale continue, ca şi cum cineva, mai mult sau mai puţin coerent, transmitea într-un fel de alfabet morse un SOS. Când, în sfârşit, cineva ajunge pe acel vapor constată că acolo nu era nimeni. O sticlă se legăna în bătaia valurilor şi a vântului, atingând aleatoriu sistemul de transmisie. Jurnalismul e o povestire totdeauna cu sens, un SOS deja salvator. Pentru că orice s-ar întâmpla pe lume, jurnalismul e dovada vie, în clipă, că lumea e la locul ei. Când un jurnalist relatează – povesteşte ce vede, ce simte, ce aude, ce înţelege – înseamnă că nu e totul pierdut. Atât timp cât spune povestea, Shaherezada e în viaţă.

Cristina Hermeziu (centru), la Filit 2018 FOTO: Andi Spot

Care e raportul tău cu poveştile? Ce ai învăţat despre ele şi de la ele de-a lungul vieţii?

Am citit poveşti până foarte târziu, spre disperarea alor mei. Din copilăria mică, lumea se lărgeşte în jurul nostru odată cu poveştile, cu miturile. Nu e deloc o lume de pluş, lumea vine cu toate violenţele şi absurdul ei, dar şi cu toate miracolele şi frumuseţile ei, prin poveşti. Căpcăunii care mânâncă copii, vrăjitoarea care-şi pune la îngrăşat un puşti sau Făt-Frumos care deschide un sipet şi de-acolo iese moartea m-au înfiorat ca pe orice copil. Apa vie care lipeşte capetele copiilor la loc, zidurile de turtă dulce, feciorul de împărat care e de fapt o fată - câte delicii, câtă răzbunare inocentă şi crudă! Poveştile sunt o matrice narativă pentru toate emoţiile posibile şi în acelaşi timp o structură de cuvinte, de imagini mentale menite să ne protejeze. Poveştile sunt prima noastră lecţie – timpurie - de hermeneutică, dacă nu e prea preţios spus, unde învăţăm, intuim ce este ordinea simbolică, metafora lumii.

Există vreo întrebare care nu ţi s-a pus niciodată într-un interviu şi care ţi s-ar fi părut relevantă, una la care ai fi vrut mereu să răspunzi?

Poate asta: de ce am publicat târziu, în volum, poezie? Din neglijenţă. După un premiu, prin facultate, la un festival de poezie (la Târgovişte), un critic literar mi-a zis: gata, e timpul să publici în volum. N-am făcut-o. Eu aveam de făcut jurnalism, în perioada romantică a jurnalismului din România, când existau şi mijloace, şi o foame inocentă de a descoperi meseria - şi cred că m-am dus cu toată poezia lumii acolo, pe ecran. Dar acum, la Paris fiind, am avut şansa ca un scriitor de talia lui Ovidiu Nimigean să-mi urmărească poeziile puse pe Facebook şi să insiste să le lucrez şi să le public. Îi sunt recunoscătoare. Nu sunt în competiţie cu nimeni, şi probabil că lucrurile ajung în albia lor când e timpul să ajungă.

Prima ta amintire?

Ce anamneză! Eram sub o masă, ascunsă probabil ca să fac vreo şotie. Faţa de masă era un fel de streaşină a lumii, de sub care vedeam lumina aurie a bucătăriei şi auzeam glasul mamei.

Ceva ce poate schimba o zi în bine?

Admiraţia exprimată. Schimbă relaţiile umane alchimic.

Ce face Cristina Hermeziu într-un univers paralel, care nu are legătură cu cărţile sau cu jurnalismul?

Ce întrebare destabilizatoare. Într-un univers paralel aş fi probabil ornitolog. Mă fascinează păsările. Sau natura, autosuficientă, olimpiană, orice-ar fi.

CV: Jurnalism şi poezie

Numele: Cristina Hermeziu

Data şi locul naşterii: 30 decembrie 1971

Studiile şi cariera:

• A absolvit Facultatea de Litere în 1995 la Iaşi. Este doctor în filologie al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Studii postdoctorale în semiologia mass media la Universitatea Pantheon Assas Paris II între 2004 şi 2006.
• A lucrat la TVR Iaşi timp de zece ani. A fost realizatoare de reportaje şi emisiuni, distinse cu numeroase premii. Acum este jurnalistă şi traducătoare la Paris.
• A publicat: „Revoluţia din depărtare“ (Curtea Veche, 2011), cuprinzând 30 de mărturii ale românilor plecaţi din ţară după 1989, volumele de versuri „Parisul nu crede în lacrimi“ (Junimea, 2016, Premiul Opera Prima, Festivalul internaţional Tudor Arghezi), „Între timp îţi vezi de viaţa ta“ (Junimea, 2020) şi volumul de publicistică „Vedere din Turnul Eiffel“ (Junimea, 2017). A coordonat volumul „Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist“ (Polirom, 2020).
• A primit premiul „Vanda Condurache“ pentru excelenţă în jurnalism, Gala valorilor, Iaşi 2019.
• A creat platforma „Zoom France Roumanie“ pentru promovarea literaturii şi culturii române în franceză.
• A organizat „La Tournée des traducteurs“, 2018-2019, pentru promovarea literaturii române, în nouă oraşe din Franţa.

Locuieşte în: Paris.