Intelectualul şi munca lui de dezintoxicare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Bizară, asurzitoare de-a dreptul, tăcerea cu care presa noastră literară primeşte ampla operaţiune editorială prin care Polirom-ul ieşean pune la dispoziţia cititorilor români creaţia integrală nu doar a unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului al XX lea, ci şi a unuia dintre cei mai lucizi gânditori politici ai epocii. Sau intelectual critic, cum se spune astăzi. E vorba despre Albert Camus.

În unele situaţii, aşa cum este cazul celor mai cunoscute romane (Străinul, Ciuma), piese de teatru (Neînţelegerea, Caligula), poate chiar eseuri (Mitul lui Sisif), este vorba, firesc, despre noi traduceri. Normale, obligatorii şi nu numai din perspectiva îmbogăţirii fondurilor de carte ale bibliotecilor. Oriunde, în lumea civilizată, cam toate operele literare, şi nu numai, socotite drept fundamentale au parte la, cel mult, 10, 20, maximum 30 de ani, de noi traduceri. Eseul Omul revoltat, scris în 1951, a fost tradus şi lansat pe piaţa de carte liberă din România de abia după 1990, nici romanul de începuturi Moartea fericită nu era până mai deunăzi foarte cunoscut şi nici tocmai la îndemână, iar piesa de teatru Starea de asediu, chiar dacă nu este una tocmai împlinită, rămâne şi azi cvasi-anonimă . Eu nu ştiu să fi fost jucată decât cu vreo douăzeci de ani în urmă, într-un spectacol montat de Andrei Mihalache, la Teatrul de Nord din Satu Mare. În fine, volumul Actuale, excelent cu minuţie şi lăudabilă acribie filologică, cu compararea feluritelor ediţii franceze, tradus în limba română de Marina Vazaca (cea care a şi îngrijit ediţia şi a întocmit utile note), înseamnă o premieră absolută.

Era cum nu se poate mai firesc, adică în specificul anormalului lucrurilor, ca în România comunistă, fie ea cea dejistă, fie cea din perioada lui Ceauşescu, Actualele să nu fi primit viză pentru intrarea în ţară. Spre deosebire şi la antipozi de Sartre, cel despre care Ionesco spunea că a simpatizat mai toate ideologiile fără să fi îmbrăţişat, de fapt, nici una, Camus a fost, cum spuneam, ceea ce se cheamă azi intelectual critic în raport nu doar cu comunismul, ci cu toate totalitarismele. Iată ce spunea autorul Ciumei în cursul unei alocuţiuni rostite în noiembrie 1948 în celebra sală Pleyel: „Trăim vremuri în care oamenii, împinşi de mediocre şi feroce ideologii, se obişnuiesc să le fie ruşine de tot. Ruşine de ei înşişi, ruşine că sunt fericiţi, că iubesc sau creează. Vremuri în care Racine ar roşi din cauza lui Bérénice, iar Rembrandt, ca să fie iertat pentru Rondul de noapte, ar da fuga să se înscrie la cel mai apropiat birou de permanenţă din zonă. Şi mai departe: „Nenorocirea este că trăim o vreme a ideologiilor şi a ideologiilor totalitare, adică suficient de sigure pe sine, de raţiunea lor imbecilă sau de adevărul lor limitat pentru a nu vedea salvarea lumii decât în propria lor dominaţie”. Or, ce era comunismul de care Camus s-a despărţit mai devreme decât orice alt intelectual francez (a demisionat din PCF, din câte se pare, în 1936) decât o utopie, o religie seculară care promitea salvarea lumii însă nu oricum, ci cu forţa? Inexplicabilă mi se pare însă întârzierea cu care Actualele (la aproape 20 de ani de la Revoluţie) ajung pe piaţa de carte românească. Iar dacă îmi este îngăduită şi o mărturie cu totul personală, apariţia, în fine, a traducerii în limba română a Actualelor este împlinirea unei mari dorinţe venite din necesităţi strict profesionale. Fac de ani buni, la ciclul de Master, un curs dedicat condiţiei intelectualului francez în secolul al XX lea. Camus şi Actualele sale ocupă în economia cursului un loc de seamă. Auditoriul nu e reprezentat eminamente din cunoscători ai limbii franceze. Aşa că pentru exemplificări am recurs la alternative. De azi încolo am, iată, un preţios instrument de lucru.

Ce înseamnă, de fapt, Actualele? O masivă culegere de articole de gazetă, de editoriale, de conferinţe, de replici, de polemici, de interviuri, o selecţie din publicistica lui Camus. Selecţie operată de el însuşi. Actualele mai înseamnă, cel puţin în forma de prezentare pe care ne-o pune la dispoziţie editura Polirom, trei cărţi în una singură. Se reunesc volumele pe care Camus ar fi vrut iniţial să le numească Cronici apărute în anii 1950, 1953 şi 1958. Cel de-al treilea, dedicat exclusiv mărturiilor despre Algeria, ţara în care s-a născut francezul Camus, se întinde pe perioada 1939-1958), primul cuprinde o selecţie din editorialele apărute în cotidianul Combat în intervalul 1944-1948, cel de-al doilea acoperă perioada 1948-1953. De aici şi faptul că un consistent număr de texte din această a doua secvenţă ar fi putut lesne numite Défense et illustraţion de L’Homme révolté. Amintesc în context faptul că Albert Camus a pregătit el însuşi o adevărată Défense de L’Homme révolté pe care a renunţat să o publice şi care nu a apărut decât postum.

Actualele reprezintă una dintre cele mai lucide mărturii despre o parte agitată, contradictorie a secolului al XX lea. Îndeosebi asupra perioadei în care Europa, Lumea ieşea din a doua conflagraţie mondială, nu prea îşi găsea sensul, ezita primejdios, descoperea noua divizare şi se pregătea, cel mai adesea inconştient, pentru un nou sau mai multe noi războaie. Franţa, ieşită din Timpul dispreţului, era preocupată de epurare, iar Camus atrage atenţia asupra faptului că o ţară care ratează epurarea îşi ratează viitorul (să observăm că aproximativ acelaşi lucru s-a întâmplat în România imediat după Decembrie 1989). În privinţa epurării, Camus nu adoptă radicalismul de paradă al lui Sartre, de care se desparte chiar din acest moment, fără să aştepte scandalul din jurul Omului revoltat ori excesele comunistoide interesate ale autorului Uşilor închise, dar nici atitudinea catolică personal implicată a lui François Mauriac. De fapt, încă de atunci, Camus respingea dubla măsură. Într-un text din1952,unul simptomatic, intitulat Apărarea libertăţii, Camus scria: „Democraţia, dacă este consecventă, nu poate beneficia de avantajele totalitarismului”.

Franţa se mai preocupa de presă, ajunsă o ruşine naţională în vremea regimului de la Vichy. Camus admitea că „jurnalismul nu este şcoala perfecţiunii” însă credea cu toată fiinţa lui în valenţele şi importanţa „jurnalismului critic” care însemna „o presă clară şi virilă, cu un limbaj respectabil”. Camus a fost printre primii care a pus la zid atacul atomic american asupra Hiroşimei, a pus sub semnul întrebării războiul din Indochina, a impus dreapta cumpănă în relaţia dintre francezi şi arabi în Algeria, a denunţat ipocrizia comunistă, dar şi ipocrizia Occidentului care, de pildă, primea în UNESCO Spania franchistă.

Camus a fost convins o viaţă şi preţ de o viaţă şi-a pus în practică, prin scris, convingerea că “rolul intelectualului este de a discerne”. De a face „muncă de dezintoxicare”.

Albert Camus - ACTUALE; Ediţie îngrijită, traducere din limba franceză, notă asupra ediţiei şi cronologie de Marina Vazaca; Editura Polirom, Iaşi, 2019

Albert Camus
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite