FRAGMENT Două lumi diferite, două ipoteze de viaţă ale aceluiaşi personaj: „Complezenţă“ de Simona Sora

FRAGMENT Două
lumi diferite, două ipoteze de viaţă ale aceluiaşi personaj: „Complezenţă“ de
Simona Sora

Simona Sora, scriitoare

„Complezenţă“, cel mai recent roman al Simonei Sora, pune în oglindă două ipoteze de viaţă ale aceluiaşi personaj, o soră medicală îndrăgostită de literatură numită Maia, la fel ca personajul principal din romanul „Hotel Universal“. „Adevărul“ prezintă, în premieră, un fragment din romanul apărut la Editura Polirom, apărut în colecţia „Fiction Ltd“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-una dintre ipoteze, Maia – instrumentistă într-un spital comunist românesc, o insulă suspendată între sex şi moarte, de după Decretul 770/1966 – se trezeşte fatalmente implicată în anchetarea unui avort ilegal.

 În cea de-a doua ipoteză, refugiata Maia ajunge să lucreze într-un home médicalisé elveţian dintr-un canton catolic, ale cărui reguli stricte şi adesea impenetrabile o conduc într-un alt impas. Complezenţă aduce faţă în faţă două lumi diferite, dar care cer, fiecare în felul ei, conformism, concesie, credit. Într-un cuvînt: complezenţă.

-FRAGMENT-

Complezenţă. Înălţarea la Ortopedie

„A făcut-o, în cele din urmă a făcut-o, doar asta îi trecea prin cap, ca o bandă rulantă orizontală, ca un scroll anacronic şi impersonal ce începuse abia în acel moment – cînd s-a trezit în patul mirosind a iod şi medicamente al bărbatului cu o viaţă mai bătrîn – să se deruleze automat. A făcut-o, în cele din urmă a făcut-o, îşi zicea, privindu-i spatele neted, fesele prea rotunde – remarcase asta mai demult, cînd îl privea îndepărtîndu-se pe holurile spitalului sau în sala de operaţii, cînd se întorcea brusc, cu o piruetă neaşteptată, şi înfigea seringa în capacul de cauciuc al perfuziei. A făcut-o, în cele din urmă a făcut-o, şi apoi ar fi vrut să dispară ca prin farmec din camera degardă şi din patul acelui tip căruia nu-i zicea încă pe nume şi care, cu o seară înainte, o chemase cu o voce plictisită în camera de gardă să-i dicteze protocolul operator. Erau obligaţi – asta o ştia chiar şi Maia, care lucra la sala de operaţii doar de cîteva luni – să detalieze toate operaţiile într-un protocol operator, să scrie negru pe alb cum tăiaseră cu lama de oţel a bisturiului, cum intraseră printre crenelurile galbene de grăsime compactă, printre capilare, vene şi arteriole, vinişoare ascunse sub muşchi, cum opriseră sîngele din jur cu pense hemostatice, cum ajunseseră – tot degajînd piele şi muşchi, grăsime şi vase – la locul cu pricina ; erau obligaţi să povestească pe larg ce făcuseră atunci. Ce faci cînd te trezeşti faţă în faţă cu boala ? Ce faci cu carnea, cum ascunzi boala, ce scrii în protocol ? Maia nu-şi pusese niciodată, pînă atunci, aceste întrebări, însă remarcase deja diferenţa de stil între doctorul Negru şi restul chirurgilor din spital. Cei mai mulţi dintre ei dictau mecanic, monocord, cu cuvinte luate din manualele tocite la facultăţile lor de medicină din Cluj, Timişoara sau, mai rar, Bucureşti. Doctorul Negru se gîndea însă, povestea, ezita, revenea, refăcea fraza, o ruga să-i recitească anamneza. Stătea aplecat, cu privirea adunată în spaţiul tot mai îngust dintre scaunele lor, spre cimentul mozaicat, căutîndu-şi cuvintele ca şi cum le-ar fi mîngîiat contururile.

Cînd i-a atins piciorul gol, ca din întîmplare, ea a vrut să se scuze : tot scriind frazele pe care i le dicta, atentă la întorsăturile lor – o ruga întotdeauna să fie atentă la acordul subiectului cu predicatul, la punctuaţie, la timpurile trecutului, la logica propoziţiilor –, se apropiase prea tare. A rămas cu palma lui imensă (era singurul dintre chirurgi care cerea mănuşi mărimea 8 şi jumătate) pe genunchiul ei stîng, i l-a prins apoi în pumn, zîmbind şi mirîndu-se că o rotulă de om în toată firea poate fi atît de mică şi de bombată (ca o minge de ping-pong, zisese), pe urmă i-a prins amîndoi genunchii în aceeaşi palmă, din ce în ce mai amuzat, după care şi-a lăsat mîna să alunece pe sub ei, iar cu cealaltă a tras-o spre el, în fotoliul verde adus din spitalul vechi, locul în care erau secţiile nechirurgicale, i-a desfăcut halatul şi a aşezat-o, ca în joacă, peste el, peste organul lui pregătit cine ştie de cînd.

Nu au vorbit deloc după asta, el i-a dictat următorul protocol operator, alegîndu-şi cuvintele cu grijă ; doar după ce a verificat fiecare frază, mormăind de cîteva ori perfect şi privind-o şovăitor cu ochii lui albaştri, a întrebat-o dacă nu are nevoie de apă oxigenată, iar ea a făcut ochii mari şi a izbucnit în rîs. Merge şi cu săpun, a zis, oricum asta a gîndit atunci, nu poţi avea apă oxigenată la îndemînă de cîte ori eşti dezvirginată, şi apoi, spuma aia care s-ar fi format, ca într-o operaţie obişnuită, nu e cel mai erotic lucru din lume. Sarcasmul i s-a topit însă văzînd că doctorul Negru se fîstîcea cît era de mare: o matahală fîstîcită care-şi alegea cu greu cuvintele şi avea oroare de anacoluturi.“ (Copyright: Editura Polirom)

Simona Sora s-a născut în 1967 la Deva. A debutat editorial în 2008 cu eseul Regăsirea intimităţii (Cartea Românească), ce a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru debut al revistei Observator cultural, Premiul pentru exegeză în proza românească, Premiul pentru debut al revistei România literară, şi a fost finalistă a Marilor Premii Prometheus. În 2009 a publicat eseul Ultima Thule. Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei (Artec, Spania), iar în 2014 volumul de publicistică Seinfeld şi sora lui Nabokov (Polirom). Primul său roman, Hotel Universal (Polirom, 2012, 2013), a fost tradus în limba croată de Goran Colakhodzic, Ana Brnardic Oproiu şi Adrian Oproiu (Bozicevic, 2015), iar în limba franceză de Laure Hinckel (Belfond, 2016) şi a primit Premiul Academiei Române „Ion Creangă” pentru proză, Premiul revistei Accente pentru proză, fiind totodată nominalizat la Premiul „Festival du premier roman” de la Chambéry-Savoie. 

A tradus în română literatură spaniolă şi hispano-americană (Carlos Fuentes, Crezul meu; Iván Repila, Băiatul care a furat calul lui Attila; Roberto Bolaño, O povestioară lumpen) şi a fost inclusă în numeroase antologii româneşti de proză scurtă.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: