Era pe la anul 1785, când Elenca, din Bucureşti, s-a măritat cu un arnăut, pe nume Dincu, fiul lui Dima Delibaşa. Nuntă mare, zestre pe măsură. Iar printre multele lucruri, notate minuţios în foaia de zestre, se află şi cinci  degremele de sarâk cu flori albe, în valoare de 25 de taleri.

Ca să ne facem o idee, cu un taler puteai să cumperi multe, chiar şi un rob, deşi aici exagerez mult, căci doar Curtea Domnească avea privilegiul de-a da doar un taler per sclav. Restul lumii, în cel mai bun caz, plătea 3 taleri. Un bou costa 4, iar cea mai ieftină căruţă ajungea la 5 taleri. Un curcan făcea jumătate de taler. Toate acestea le-am aflat din diversele liste, publicate de V.A. Urechia, unele foi de zestre, altele liste cu obiecte cumpărate, moştenite sau furate. În listele astea e mai multă viaţă decât în romanele smiorcăite sau în istoriile alcătuite cu trudă academică.

Ei bine, dintre aceste inventare ale secolului al XVIII-lea, foaia de zestre mai sus menţionată mi-a adus pe tavă o întreagă poveste.

Elenca, avea gusturi fine şi costisitoare. Printre multele lucruri primite de la părinţi, se afla şi-un rând de haine care costase 320 de taleri. Acum, că v-aţi făcut o idee, vă daţi seama cât bănet intrase în acele hăineturi!

Iar acesta era doar un rând, adică o toaletă completă, de îmbrăcat o dată, la o ocazie: şalvari albi, de mătase, iar peste ei - o rochie de atlaz, cusută cu fir de aur,  completată de un şal cu paftale, peste care venea un raglan lejer de stofă, culoarea untului, căptuşit cu blăniţă de hermină albă. Iar peste ea  - un pieptar, desigur alb, tot din hermină. Amândouă aceste ultime piese se încheiau cu “şireturi” din piele.

Iar la acest rând se mai adăugau accesoriile. Elenca avea pantofi (cu feţe de atlaz, cusute cu fir de aur, în valoare de doar 5 taleri) dar şi ghete. Dintre bijuteriile multe, menţionate în foaia de zestre, la ţinuta asta purta cu siguranţă colanul cu diamante, care costase 600 de taleri, măcar două inele, unul cu diamant, de 150 de taleri, şi altul cu safir (50 de taleri). Nu prea avea cercei. Mai precis, foaia de zestre menţionează doar două perechi: unii de 100 taleri, şi alţii cu perle (20 taleri). Cam puţin, în comparaţie cu restul.

Dar ce purta pe cap?  Aici ne întoarcem, în fine, la  degremelele de sarâk cu flori albe.

Cuvântul degremea-degremele, e un derivat vremelnic şi oral, venit din dermeá/dirmeá, grimeá sau digrimeá - toate forme batjocorite bine ale turcescului dürmé, care desemna o basma triunghiulară sau pătrată,  îndoită pe diagonală.

Dar aici, în textul nostru, nu e vorba despre baticul banal, ci despre unul extrem de fin, ca o spumă, un fel de eşarfă de muselină sau de borangic, făcută special pentru a fi înfăşurată în jurul unui fes mic. Se numea saric/sarâk şi era o podoabă care arăta rangul social înalt.

Aşa cum am povestit în Manuscrisul fanariot, în Istanbul creştinii nu aveau voie să poarte saric. Dar la Bucureşti, ca şi azi, regulile, mai ales cele vestimentare, erau încălcate cu pasiune.

Aşadar, această pânzică fină, nimită sarâk, se înfăşura cu artă în jurul unui fes, rotunjit sau tubular, uneori împodobit cu ciucure lung sau acoperit cu mărgele, în special, perle (de sticlă) de toate mărimile. În cazul de faţă, ştim sigur că era un fes alburiu, cu mărgăritare, ca să se asorteze cu florile albe ale saricul, puse în evidenţă de un fundal mai închis. Dar să nu credeţi că aici se oprea totul! Pânzica aceasta diafană nu se răsucea ca o cârpă, ci era prinsă artistic. Tocmai de aceea în foaia de zestre sunt menţionate patru fonte de sarice, care costau 8 taleri, mici agrafe cu ornament în formă de fundă, care prindeau saricul. De regulă una singură era suficientă, plasată la ceafă sau deasupra urechii.

 Această Elenca nu era fiică de boier, ci doar fata unei negustorese, pe nume Zoiţa, o văduvă bogată. Nici ginerele nu era cine ştie ce, ci am zice azi, un SPP-ist, poate de la palat, poate de la agie. Era o familie din clasa de mijloc.

Foaia de zestre conţine multe alte lucruri, printre care alte două rânduri de haine, fiecare de peste 300 de taleri, alte piese de vestimentaţie, lenjerii, vase de alamă şi de argint - totul în valoare de 3850 de taleri,  plus bani peşin: 120 de galbeni.

De asemenea, ginerele, arnăutul Dincu, avea o listă a lui, cu haine (multe cusute cu fir de aur), dar şi perdele, pleduri şi tingiri. Bineînţeles, şi el avea cinci degremele de sarâk, dar albe, fără flori.

Bătrânul Dima Delibaşa, tatăl lui Dincu, le-a cumpărat o pereche de case lângă Mânăstirea Mihai Vodă (nu departe de Gorgan).

Toate acestea au fost reevaluate în anul 1794, într-un februarie friguros. Somptuosul rând de haine, cu blană de hermină, mai făcea acum doar 99,6 taleri, iar în cutia familiei mai rămăseseră 70 de galbeni. În schimb, de bijuterii nu s-a atins nimeni: erau toate şi aveau aceaşi valoare.

Trebuie să vă spun cu tristeţe că, între timp, peste Bucureşti căzuse ciuma, iar Elenca şi Dincu muriseră seceraţi, împreună cu progeniturile lor.

După ce trece boleşniţa şi se mai stinge durerea, Zoiţa cere zestrea pe care o dăduse fiicei sale cu mulţi ani în urmă.

Casa şi toate acareturile era acum pe mâinile lui Filip, fratele lui Dincu. Acesta face o listă cu cele rămase, din care aflăm că multe obiecte erau uzate, iar bijuteriile şi obiectele mai valoroase fuseseră vândute contra sumei de 1300 de taleri, pentru plătirea datoriilor, care se ridicau la 1900 de taleri.

 În urma acestei familii a rămas doar fâlfâirea unui saric de muselină, cu flori albe. Dar ataşamentul femeilor faţă de o eşarfă spumoasă a fost durabil, după cum şi fonta de saric s-a purtat mult şi bine, aşa cum putem vedea, 60 de ani mai târziu, într-un tablou al lui Amedeo Preziosi, postat mai sus.