Cinci ani

Toia - frumos nume, nu? Un tip de 18 ani, tuciuriu şi cu ochii verzi, întotdeauna cu o pălărie fiţoasă pe cap, căci, deşi simplă împletitură de paie, era înnobilată cu o pânză care păstra încă ceva din focul pe care-l avusese iniţial: nu e era roşie, ci de un roz alterat, peste care se aşezase un strat subţire de praf.

Pe acest ornament, un fel de colac, care se înălţa până în calotă, erau cusute tot felul de lucruri, de la  năsturei, la bănuţi şi mărgele, mici figurine de tablă, sâmburi de măr, oscioare vopsite şi altele, care între timp îşi pierduseră forma, identitatea. În tot cazul, acest Toia îţi sărea în ochi, îl ştia toată curtea, căci era un fel de om bun la toate. Trăia pe proprietatea boierului Dumitrache Racoviţă - cam pe unde e Poliţia Capitalei de azi -, într-o casă cu etaj şi numeroase corpuri, cu acareturi, cu grădină întinsă, aşa cum o arată o hartă a lui Poitevin-Skeletti pe care o puteţi găsi şi pe net.

Fiind în buricul târgului şi locuind într-o casă mare, ajunsese să fie cunoscut şi prin cartier. Bucureştenii îl ştiau după pălărie, iar mahalagiii îl strigau după nume.

Însuşi Racoviţă îl remarcase, iar uneori, seara, îl punea să-i cânte la masă, căci Toia ciupea cobza şi-avea o voce melodioasă, încât orice-ar fi cântat aducea şi o ploicică în gene, făcându-i pe gură-cască să-l vadă mai plăcut şi mai bun. În sfârşit, puţini ştiau ce-i poate pielea cu-adevărat.

Căci în lumea lui, cea adevărată, creşteau nişte puişori cu vise şi mofturi. Pe scurt, într-una din zile, când a fost trimis să cumpere ibrice din Târgul de Afară, şi-a dat seama cât de mare e Bucureştiul. A colindat străzile, a căscat ochii prin mahalale, ajungând către seara în Pantelimon, unde avea să înceapă altă faţă a vieţii. Lângă o poartă, a dat cu ochii de Tranca (în acte, Dumitrana, desigur), o fată înaltă a cărei privire îl tăia drept în vintre. De fapt, chiar mai jos.

Toia nu s-a mai întors la stăpân. Dar exista o problemă: bărbatul acesta cu pălărie barocă şi cu o mie de vise, era sclav, făcea parte dintre bunurile boierului Racoviţă - neam princiar, care-şi recupera orice pierdere, chiar şi din gură de şarpe.

Prin urmare au început căutările. Toia trebuia adus acasă cu orice preţ şi de regulă era foarte simplu, căci un sclav, nu doar că era tuciuriu dar mai era şi-nsemnat uneori, fie înfierat cu iniţiala stăpânului, fie tatuat ori chiar cu câte-o ureche ciupită artistic. Totuşi, să nu uităm, ochii verzi îl făceau mai uşor de ascuns, într-o mahala cu oameni, şi ei, mai închişi la culoare. În plus, Toia devenise între timp bărbatul Trancăi, femeie liberă şi cu reputaţie bună în mahala.  Aveau acte în regulă, aşa că putem spune că era un fost sclav integrat.

Dar să ne gândim şi la Racoviţă, săracul, un bărbat hotărât, încă tânăr şi cu pretenţii mari de la viaţă! Nu se putea împăca cu gândul că-i fugise un rob. Se simţea jefuit şi chiar responsabil. A plătit oameni, a pus recompense, a fost consecvent, iar după 5 ani, Toia a fost capturat. 

Numai că acum avea 4 copii, toţi bunuri de drept ale marelui Racoviţă, care a deschis un proces din care am aflat şi eu povestea lui Toia.

Aici intră iarăşi în joc Alecu Moruzi. Este anul 1794, luna mai. Printre reclamaţiile primite la cancelarie, se află una semnată de Tranca. Ea nu se plânge de pierderea lui Toia, ci a unui copil. Îşi scrie pe-ndelete povestea, aflăm cum au fost cei cinci ani fericiţi pentru Tranca. Un băiat şi trei fete sunt dovezile vii ale acestui timp scurs lângă Toia. Iar acum Dumitrache Racoviţă, mare poem cu titluri şi bani, a hotărât să se bage în viaţa ei.

Totuşi, boierul e galanton, nu vrea toate progeniturile sclavului său, Renunţă la fete, n-au decât să rămână cu mama lor. Dar Mavrodin, în vârstă de vreo 5 ani, i se părea drept să ajungă la curtea lui. Îl şi vedea ţinând isonul tatălui său, în serile plăcute de la conac.

Moruzi citeşte şi cere apoi informaţii despre derularea procesului. Sunt aduşi martori. Mavrodin trece dintr-o parte în alta. Dar Tranca e tare. Are argumente şi-o gură cre nu tace. În plus e un om liber. Şi are de partea ei mahalaua.

Oameni, care seara cântau la Pantelimon şi credeau în doctorul fără arginţi, vin şi jură cu mâna pe cruce, că Mavrodin nu era copilul lui Toia. Mitropolitul e consternat, Moruzi zâmbeşte.

Dar al cui e? - se revoltă mitropolitul. Al muscalilor răspunde corul mahalagiilor.

Se lasă liniştea. Între casele boierului Racoviţă şi mahalaua Pantelimon cresc păduri populate de lupi. Vremurile trecute când Bucureştiul se umpluse de peruci şi de ruşi trec fulgerător prin mintea boierilor din Divan. Vasăzică, Tranca în acel timp dansase pe străzi. Scene fierbinţi trec prin mai multe minţi deodată, în unele timpane răsună încă muzica de clavir.

Racoviţă acceptă explicaţia, da, şi el a sărit calul pe vremea muscalilor, recunoaşte. Boierii oftează, Moruzi continuă să zâmbească.

Mavrodin se întoarce cu Tranca acasă.

Iar undeva, într-o curte de pe Lipscani, Toia visează la cei 5 ani - care-aveau să rămână singura libertate pe care-a avut-o.