Amantul zânelor

Se zice că a trăit odată un păstor care cânta atât de frumos din fluier, încât chiar şi oile sale erau mişcate de cântecul lui. Oamenii veneau de la distanţe mari să-l asculte, fetele oftau pe la ferestre, iar florile câmpului se legănau în ritmul muzicii sale.

Era tânăr şi cu o înfăţişare atât de plăcută, încât n-o puteau ignora nici femeile nici bărbaţii. Orişicine îi vedea ochii, pe cât de misterioşi, pe atât de ironici, era cuprins de jalea singurătăţii.

Cunoscut prin ţinutul Ialomiţei (de unde a cules Hasdeu povestea pe la anul 1884),  i se dusese vestea nu doar până la Bucureşti, ci chiar şi în lumea subterană ori în străfundurile pădurilor. Până şi Ielele auziseră de el. Mai mult chiar, aceste zâne răzbunătoare se furişau până aproape de poiana în care îşi petrecea păstorul zilele şi îl ascultau fermecate. Şi tot privindu-l şi ascultându-l, s-au îndrăgostit de el în aşa măsură, încât, împotriva obiceiului lor, nu se puteau hotărî dacă să-i ia sau nu minţile. Căci pentru cine nu ştie, Ielele obişnuiesc să-i înnebunească pe oameni, silindu-i să intre într-o horă drăcească.

Păstorul merita pe deplin să fie luat în jocul zânelor: Le atrăsese atenţia, ieşise în faţă, ba mai mult, prin cântecul lui neomenesc, se poate spune chiar că le sfidase. Cu toate acestea, pe zâne nu le prea trăgea aţa să-l nimicească pentru că niciodată nu mai întâlniseră un năuc, pe care să-l iubească toată lumea!

Într-o zi, frumosul păstor a simţit cum îi creşteau aripi şi, în aerul unei zile de vară, s-a trezit înconjurat de cele douăsprezece femei. Care nu erau decât nişte ochi, înfipţi în sufletul său. Păstorul a plutit pe deasupra pădurii, a zburat pe deasupra satelor şi-a trecut peste mări şi oceane.

Cu timpul, zânele de foc i-au arătat plăcerile şi fericirile omeneşti, ocrotindu-l şi deschizându-i minţile. Şi-abia după aceea l-au dus în palatele lor, din mijlocul pădurii.

 Se spune că timp de şapte ani, păstorul a trăit alături de Iele. Cântecul lui sau poate înfăţişarea, felul său de a fi ori toate la un loc, au făcut ca aceste fiinţe, de cele mai multe ori nemiloase, să-l trateze ca pe un egal. Hai, că aici exagerez! Mai degrabă, păstorul a fost  doar o fiinţă pe care au îndrăgit-o, aşa cum îţi place o jucărie frumoasă. Se poate  spune că a fost prizonier. Sau amant.

Totuşi nu l-au ucis, nu l-au mistuit în cercul lor de foc, nici măcar nu i-au luat minţile.

Într-o altă zi de vară, pe când lumea aproape că-l uitase, păstorul cântăreţ a coborât din văzduh pe acoperişul casei părinteşti. El era acum mai matur, dar la fel de frumos şi, spre uluirea generală, purta sub braţ o carte legată în piele, aurită pe cotor. Nu era una de partituri muzicale, aşa cum ne-am fi aşteptat. Şi nici un jurnal al aventurilor lui. Ci era o carte de magie!

Pe filele ei strălucea scrisul zânelor, întotdeauna cu o literă roşie înfiptă în capătul paginii. Aici se aflau remedii vrăjitoreşti pentru orice, reţete de elixire şi cuvinte fermecate, invocaţii şi mai cu seamă numele secrete ale tuturor zeităţilor, iar uneori chiar şi adresele lor. Era suficient ca nişte buze ştiutoare să mormăie cuvintele scrise în carte, şi orice rău omenesc se evapora într-o clipă.

Păstorul a câştigat bani buni, folosind puterile acestei cărţi. Oamenii nu-l mai căutau doar ca să-i asculte cântecele, ci ca să le rezolve problemele. Din cântăreţ fermecat, el a ajuns un maestru al farmecelor, vrăjindu-i pe oameni nu doar cu talentul, ci şi cu puterea ştiinţei sale. Pe vremea când era păstor, lumea îl privea îndrăgostită. Ca cititor al cărţii magice, el şi-a câştigat respectul semenilor.

Povestea lui este a omului norocos, care, pe lângă darul înnăscut, primeşte şi înţelepciunea. Întrebarea care se pune în această situaţie este următoarea: Oare dacă păstorul s-ar fi străduit de-a lungul vieţii să-şi perfecţioneze raţiunea, citind cărţi voluminoase, ar mai fi atras el atenţia zânelor? În marea frământare a lumii, învăţătura este calea cea grea, făcută special pentru mulţii ghinionişti, care nu ştiu să cânte. Pentru ceilalţi, puţini şi fermecători, există drumul zânelor rele.