Căci fac acum apel la memoria unui copil ce, pe atunci, nu avea nici zece ani. Dar care, pierzând-şi destule ore în faţa televizorului, nu avea cum să nu se întâlnească, în a doua jumătate a anilor 60, cu Petru Comarnescu şi cu Ion Frunzetti, destul de frecvent prezenţi pe micile ecrane.

În acei ani, “anii buni” ai Televiziunii Române, când, aşa cum a demonstrat-o Alexandru Matei într-o recentă carte (cf. O tribună captivantă –Televiziune, ideologie, societate în România socialistă -1965-1983), PCR nu era chiar foarte preocupat de funcţia propagandistică a micului ecran, astfel de emisiuni erau relativ frecvente. Datorită lor, graţie întâlnirii accidentale cu ele, am făcut, cred, prima cunoştinţă cu Petru Comarnescu şi cu Ion Frunzetti, fără ca atunci să fi fost în stare să îi deosebesc în cel mai net chip cu putinţă. Sigur, mai apoi, în anii de liceu şi de universitate, lucrurile mi s-au clarificat, personalităţile celor doi cărturari s-au cristalizat, s-au decantat. Atunci  aveam să aflu că Petru Comarnescu nu a fost doar monograful unor pictori precum Octav Băncilă, Luchian sau Tonitza, ci şi traducătorul unor piese din dramaturgia americană (îndeosebi ale celor scrise de Eugene O’Neill) pe care teatrul românesc o descoperea în primul rând datorită regizorului Liviu Ciulei, marele ei promotor şi admirator, dar şi graţie traducătorilor Alexandru Philippide, Mihnea Gheorghiu şi, fireşte, Petru Comarnescu. Aşa aveam să fac a doua oară cunoştinţă, o cunoştinţă mult mai durabilă, fără doar şi poate, cu Petru Comarnescu. În 1986, lui Comarnescu avea să îi apară postum o carte a cărei apariţie i-a fost refuzată în timpul vieţii. Se cheamă O’Neill şi Renaşterea tragediei. Un refuz ce se dovedeşte nu doar bizar, ci chiar cinic, ţinând cont de ceea ce aveam să aflu mult mai târziu despre autorul ei. Despre autor şi legăturile sale cu regimul comunist. Pe care l-a slujit fără a-i fi câştigat vreodată încrederea.

Anii ’90, interesul ce putea fi acum necenzurat faţă de generaţia ’30, generaţia Criterion, numeroasele studii dedicate ei şi iluştrilor săi reprezentanţi, dintre care unii, precum Ionesco, Eliade sau Cioran, şi-au aflat împlinirea peste hotare, îmi vor prilejui o a treia întâlnire cu Petru Comarnescu. Aveam să aflu, nu fără mirare, că critica de artă, traducerile din engleză (o limbă pe care a ajuns să o cunoască datorită studiilor desfăşurate în Statele Unite) şi nu numai erau de importanţă secundară pentru Comarnescu însuşi. Pentru ceea ce şi-ar fi dorit să fie destinul lui intelectual. Doar o tentativă de salvare intelectuală într-o Românie controlată de comunişti. Uneori şansa unică a supravieţuirii fizice. Sursa unor venituri minime, adesea incerte.  Am aflat cu surprindere că Petru Comarnescu fusese chiar liderul acelei generaţii, recunoscut ca atare, bunăoară, de Camil Petrescu. Şi nu doar de el.

În Jurnalul lui, editat parţial, la o editură fără prea mare impact (Noul Orfeu), Petre Comarnescu scria: “Nu am avut un destin tragic, ci un destin dramatic, plin de contradicţii, ciocniri, căderi, răniri, suferinţi, dar şi de satisfacţii morale şi intelectuale.” Şi tot acolo, Comarnescu nota: “Dacă aş fi trăit în America sau în Franţa, de mult aş fi fost şef de curent sau de şcoală, director de revistă cu prestigiu. Aici sunt lucrat de mediocri.”

Comarnescu avea şi nu avea dreptate în această autoapreciere. O a patra întâlnire cu el, cea consumată în urmă cu puţină vreme în urmă, la începutul capricios al verii lui 2014, mă face să afirm că criticul a fost îngăduitor cu propriul destin, atunci când l-a calificat a fi fost dramatic şi nu tragic. Aşa cum a fost în realitate. Cartea Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii, apărută la editura Humanitas prin grija istoricului Lucian Boia, care a asigurat selecţia textelor, a scris introducerea şi comentarii explicative, ne aduce în prim-plan un  alt Petru Comarnescu decât cel ştiut până acum. Unul care nu e defel un “latifundiar al sufletului şi al elanurilor generoase”, cum îl caracteriza, de pildă, Vlaicu Bârna în memoriile sale (cf. Între Capşa şi Corso, Editura Polirom, Iaşi, 2013). Ci un zelos delator, un informator conştiincios, minuţios, mizerabil, nu ştiu dacă şi plătit al fostei Securităţi. Cineva care a scris note riguroase, din care e imposibil să nu obervi că e omniprezentă voluptatea “încondeierii.” Şi care a făcut asta ani lungi, între 1953 şi 1969. Ani în care a fost, cum excelent observă profesorul Boia în introducerea intitulată Vieţi paralele Petru Comarnescu şi agentul Anton,  protagonistul unui fenomen de dedublare, “oarecum asemănător cu povestea despre Doctor Jeckyll şi Mister Hyde.” Mă tem că în ansamblul culturii române postbelice, Petru Comarnescu nu are egal în panoplia informatorilor “literari” ai poliţiei politice decât în Ion Caraion, celebrul, dezgustătorul Artur.

Lucian Boia a selectat, după propria mărturisire, pentru volumul tipărit la Humanitas, doar o mică parte din ceea ce se găseşte, scris de mâna lui Anton, în cele şase volume aflate în custodia CNSAS. Există, precizează profesorul Boia, şi un al şaptelea tom, postum. Despre Comarnescu. Paginile din capitolul Recrutarea (nu prea reuşită) a lui Andrei Cădere au fost “transferate” din dosarul acestuia (DUI- Dosar de Urmărire Informativă, cum i se spune în “limbaj de specialitate).”

Nu avem nicăieri în cuprinsul cărţii Dosarele secrete ale agentului Anton nici un fel de document care să se refere la circumstanţele recrutării de către Securitate a lui Petru Comarnescu. Le putem deduce, le putem înţelege. Condiţia de lider al unei generaţii de intelectuali deloc agreată de regimul instalat îndată de 1947 nu a fost una nicidecum confortabilă pentru Petru Comarnescu. Cum Comarnescu nu s-a amestecat în politică, nu a avut simpatii legionare, aşa cum a fost cazul unora dintre colegii lui de generaţie, istoricul de artă nu a cunoscut arestarea. Ci doar concedierea succesivă din câteva posturi (mai întâi de la inspecţia teatrelor în 1950, de la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă în 1951, în fine de la ziarul Universul, închis de comunişti în 1952). Precum Alice Voinescu sau alţi intelectuali de marcă, multă vreme Petru Comarnescu a trebuit să îşi câştige pâinea stilizând, fără drept de semnătură, felurite traduceri făcute de neaveniţi şi siluitori ai limbii. Se ştia vulnerabil, era dezorientat că noii stăpâni ai ţării nu se arătau sensibili la gesturile lui de bunăvoinţă. Poate chiar la demisia lui morală. La capitularea intelectuală pe care nu ascuns-o. Nici în anii ’60, când a putut publica monografii şi circula relativ frecvent, în misiuni culturale oficiale în străinătate, autoritatea nu i-a satisfăcut ambiţia de a deveni profesor universitar. Vulnerabilitatea îi era încă şi mai pronunţată de o binecunoscută orientare gay, păcat de neiertat pentru morala comunistă. Putem bănui că Petru Comarnescu a fost terorizat şi de umbra lui din 1945 până în 1970, anul morţii sale.

Ceea ce a scris Petru Comarnescu sub numele legendat de Anton depăşeşte însă cu mult ‘’obligaţiile’’ unui agent, unui informator oarecare. În elaboratele, dichisitele lui note, Anton îşi varsă toate frustrările, toate antipatiile, toată partea urâtă a făpturii sale. Indiferent dacă notele în cauză îl au drept protagonist pe istoricul de artă George Oprescu, resimţit drept rival, sau pe scriitorul Petru Dumitriu, autorul unei senzaţionale, neaşteptate defectări din Raiul comunist. Anton se dă peste cap, face exces de zel spre a fi pe placul celor cu care a făcut pactul. Anton provoacă întâlniri (de pildă e obsedat să se vadă cu un student pe nume Tătaru), vrea să pătrundă în intimităţi (pe Andrei Cădere îl supune unui veritabil asediu), se insinuează insistent în intimitatea unor studenţi americani veniţi în România. Se străduieşte din răsputeri să afle maximul posibil, e maestru în trasul de limbă, produce însemnări în stil balzacian. E absolut fabulos în arta delaţiunii. Informările sale sunt ‘’capodopere” ale genului. Mi-e mai greu să spun dacă, citite azi, ar putea provoca admiraţia vreunui lector.  Oricum, ele înseamnă mărturii preţioase nu asupra “obiectivelor” din rapoartele întocmite de Anton, ci asupra mizeriei vremurilor în care s-au zămislit acele rapoarte.

DOSARELE SECRETE ALE AGENTULUI ANTON- PETRU COMARNESCU ÎN ARHIVELE SECURITĂŢII; Selecţie, introducere şi comentariu de Lucian Boia;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014